Sunt ochiul Tău ce plânge că îl doare
adânca noapte-a negrului pământ.
Ĩn colţuri reci lumina-ncet dispare
c-o muşcă întunericul cel crunt.

Bezmetici zboară lilieci în noapte,
păsări sihastre fâlfâie-n eter.
Se-aude glas amarnic de departe,
sfâşietor şi rugător la cer.

Departe-i cerul de pământ acuma;
îndepărtarea-i drum înspre apus.
Ca marea ce-şi unduie spuma
aşa-i distanţa dintre “jos” şi “sus”.

Şi plâng cu mine clipele din noapte
ora târzie-a timpului prezent.
Iar rugile mi se destramă-n şoapte
cu zgomot surd, tremurător şi lent.

Degeaba plâng, degeaba gem în mine
şi mă frământ ca valul de mărgean
că n-am să pot schimba răul în bine,
nici a întoarce sufletul tiran.

Eu sunt prea mic şi fără de putere
si ne’nsemnată este truda mea.
Ce pot să fac e să fiu o sclipire
din binecuvântată slava Ta.