Tot râul s-a-nălbit de-atâtea lacrimi
Ce le-au vărsat salcâmii de durere
Căci tinerețea caută-alte patrii
Și apa-i parcă parfumată-n miere.

Se-mpiedică-n mireasmă amețite
Vântoaice-n adieri care coboară
Privind uimite maluri aurite
De-atâta dor ce și-a vărsat arțarul.

Se duce anotimpul înfloririi
Pierzând în urmă florile căzute
Ca necredința-n căile Iubirii
Cutremurând pornirile-ncepute.

Dar Primăvara ne zâmbește vie
Privindu-ne cu ochi de albăstrele,
Văzduhul argintat de iasomie
Îi spune că cireșele sunt grele.

Ea ne rostește fără nici o jale
Cuvintele senine și albastre:
„Eu v-am deschis cascada de petale -
Adăugați-i sufletele voastre!

Copacii plâng nu numai în tristețe
Ci și în bucurie li-i nesațul
Căci văd în jur cum prospețimea Vieții
Pământul îl sfințește și-l înalță.

Eu nu mă pierd într-un apus de păcuri
Fiindcă-s într-o veșnică Iubire:
Noii lăstari aprind ca niște flăcări
O proaspătă-nfrunzire și-nflorire.

Nu m-oi ascunde-n tainice veșminte
Să mă feresc de vremile fluide,
Ci, pur și simplu,-oi merge înainte
Și Calea-n față nouă voi deschide.