O pasăre e dată la pământ
Cu-alice ori cu gloanţe – nu diferă,
S-a prăbuşit o lebădă de-argint
Acolo unde nimeni nu mai speră.

Un vis ce-a fost înaripat de dor
Fu nimicit de-o mână fără vise
Şi a căzut din ceruri un cocor
În mocoşiri de zboruri interzise.

Din înălţimi de vis în fericiri,
Din largul sărbătorii de Credinţă –
În jertfă-a unei nopţi de neiubiri,
Triumful de suspine-n neputinţă.

Viața dacă vierme ți-ai târât,
Iar lutul fuse ţelul de esenţă
Nu vezi că vieţuitul ţi-i urât
Căci nu poţi observa o diferenţă.

Ci dacă-ai fost cândva atât de sus
Că umbrele puteai a trece peste
Durerea cât ar creşte de nespus
Din cer când cazi la funduri de prăpăstii.

Vei mai putea cândva să te înalţi
Din lumea decăzută-n întuneric
Pe aripi când călcat ve fi de alţi
Ce n-au de zbor nici vrere, nici putere?

Ai fost dor zburător - acum nu eşti,
Trecutul cel înalt e-o amintire
Şi tot mai mult îţi pare că poveşti
Istorii sunt cu crez de fericire.

Ci înrăit priveşti spre început
Pierzând în sine urme de speranţe
Târându-ți aripi putrede prin lut
Urând pe doritorii să se înalţe.

Legat cu-acei ce nu pot a iubi -
Căci dragostea ei numai o dărâmă
Ţi s-ar opri în seară-ntreaga zi:
Tu – pasăre, vei termina ca râmă.

E greu când te loveşte glonţu-n piept,
E straşnic că e-un deget pe trăgace,
Şi un raţional neînţelept
Mai poate-atâta rău pe lume-a face.

Dar este groaznic ca să cazi din plai
În piaţa calculării şi-a balanţei,
Căci orice-mpuşcătură prinsă-n trai
Doar trebuia mai sus să te înalţe.