Două ace în carul cu fân

Autor: O femeie iertată

Psalmii 145:19: „El împlinește dorințele celor ce se tem de El, le aude  strigătul și-i scapă."

1Samuel 14:6: „Poate că Domnul va lucrat pentru noi, căci nimic nu împiedică pe Domnul  să dea izbăvire printr-un mic număr ca și printr-un mare număr.”

E iarăși noapte, și liniștea ei îmi spune să vă povestesc una din multele întâmplări adevărate ce mi-au demonstrat că Dumnezeu este viu, pe deplin înțelegător și că într-adevăr își împlinește promisiunile scrise pe paginile Bibliei. Nu o dată mi-am ridicat ochii și mâinile  întrebătoare către cer, gândindu-mă cu sinceritate dacă există vreo  soluție pentru situațiile foarte dificile ce au apărut, dintr-un motivsau altul, pe drumul vieții mele. Și am văzut că Dumnezeu răspunde la rugăciuni, evaluează exact circumstanțele noastre și surprinde găsind o soluție ce de obicei rezolvă multiple probleme.

Am intitulat această povestire „Două ace în carul cu fân"nu întâmplător. A fost o zi în care Dumnezeu mi-a arătat că poate  orchestra totul și, mângâindu-mă, mi-a pus pe față zâmbetul mirat al unei biruințe practic imposibile.

Eram în anul întâi de facultate, în fața unui examen considerat foarte dificil, nu atât din pricina  conținutului, cât din cauza profesorului care nu reușise să-și  structureze materia. Pe deasupra, dascălul era cam repezit, iar cu  atitudinea lui, ușor disprețuitoare, complica cam tot ce încerca să facă pentru studenții lui. Aproape fiecare lectură devenise un fel de  ghicitoare academică, iar laboratorul corespunzător disciplinei, o sesiune de frământări și descoperiri însoțite de tăceri stânjenitoare.

Și uite așa, în preajma examenului final, un fel de teroare se răspândise printre toți studenții.

Eram cunoscută pentru exactitatea răspunsurilor și pentru tenacitatea mea, dar în anul acela am recunoscut că nu asimilasem prea mult din ce se predase. Reușisem să stăpânesc materia de curs, dar din cartea de laborator, mai groasă de două degete, nu parcursesem decât patru sau cinci pagini, mai precis două subiecte mici.

Cum puteam să-i spun acest adevăr mamei, care întotdeauna făcuse totul pentru mine?

Tatăl meu murise când încă eram în liceu, iar mama, o femeie cu mult  bun-simț, se retrăsese în munca ei, ascunzându-și necazurile în tăcerea singurătății. Îmbrăcată modest, muncea mult, adesea de dimineața până seara, numai ca eu să pot învăța și să nu duc lipsă de  nimic. Știu bine, căci odată mi-a spus, că visa la o primăvară în care, în sfârșit liniștită, să se poată așeza pe o bancă și să privească copacii.

Cu multă bucurie, într-o zi, mi-a cumpărat un birou frumos, în culoarea castanei, și unul dintre cele mai confortabile scaune ce  se găseau atunci pe piață. Sub sticla ce acoperea suprafața biroului era pusă o ilustrată cu un verset biblic, caligrafic sris pe fundalul unei ape liniștite: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure  inima, nici să nu se înspăimânte" (Ioan 14:27).

 De la mama am învățat că atunci când și sufletul îți este parcă  obosit, este bine să te așezi în genunchi și, fără cuvinte, să stai în  fața lui Dumnezeu. Nu o dată am găsit Biblia ei deschisă și așezată pe marginea patului, în locul unde știam că ea îngenunchea. Și mama avea dreptate: decât o rugăciune făcută cu buzele și o inimă umplută de  zgomotul lumii, mai bună este liniștea în care tainele inimii se desfoaie încet, în rugăciunea fără de cuvinte, adusă sfios în fața Domnului.

Eu m-am rugat așa cum am putut pentru examenul meu, cu multă  deznădejde, iar mamei i-am spus nu numai că nu voi lua nota maximă așa  cum se întâmplase până atunci, dar că există și șansa să pic examenul.

M-a ascultat cu atenție mama, dar imediat mi-a spus pe un ton  convingător: „Dumnezeu poate totul." A mai repetat o dată ce mi-a  spus, apoi a tăcut. Știam că are dreptate, știam că se va ruga cum numai o mamă o poate face, însă eram conștientă de probabilitatea  infinitezimală de a răspunde bine întrebărilor de laborator. Tensiunea  nervoasă continuă și abundența detaliilor m-au împiedicat să mă pot  concentra asupra materialului și, ca atare, reținerea lui a fost  îndoielnică. Mă străduisem mult, dar degeaba: toate lucrurile mi se învârteau în cap într-un ghiveci de noțiuni disparate.

M-am dus mai târziu la examen, nu la prima oră, ca de obicei, și nu  m-am mirat deloc când i-am văzut pe colegii mei ieșind foarte  nemulțumiți din sala de examinare. Examenul era oral, deci după ce luai de pe catedra profesorului unul dintre multele bilete întoarse cu susul în jos, aveai câteva minute să îți pregătești răspunsul.

 Am intrat la examen fără speranțe, și după ce m-am uitat la masa cu biletele albe, am ales la întâmplare unul, pus nu departe de fața enervată a profesorului. Surpriza cea mare a fost că pe acel bilet era  listată, pe lângă subiectul de curs, una dintre cele două tehnici de laborator pe care le știam. Subiectul de curs l-am prezentat mai mult  decât bine, dar la laborator se pare că nu am dat suficiente detalii. Ca urmare, profesorul s-a agitat în scaun și aproape că mi-a ordonat să mai trag un bilet de examen.

A fost foarte specific și a cerut  să-i explic doar subiectul de laborator. M-am gândit că șansa de a trage al doilea subiect știut este inexistentă și, brusc, dorind să  termin mai repede totul, am luat repede biletul din apropierea mea. De data asta, surpriza a fost și mai mare: luasem de pe masă un bilet  de examinare ce conținea întrebări clare, legate de al doilea subiect  de laborator știut. Am fost foarte mirată, dar m-am adunat și i-am dat  profesorului răspunsul cerut.

A bombănit el ceva, dar eu nu prea l-am mai auzit: din carul cu fân mi se ceruseră două ace, nu unul, iar eu  reușisem să le găsesc pe amândouă, fără efort, unul după altul. Profesorul nu mi-a dat nota maximă, dar din sala de examen am ieșit  liniștită și aproape radiind.

Dumnezeu cel viu, Domnul Isus Cristos, binevoitor și în chip nevăzut, a orchestrat toate lucrurile în așa fel încât eu să pot trece cu  succes examenul. Pentru mama a fost singura bucurie din primăvara ce înflorise timid toți copacii.

Dumnezeu văzuse că încercasem să învăț și că nu am așteptat fără efort para mălăiață, și a pregătit ca totul să fie spre binele nostru. Cine oare a stabilit ora la care voi intra  la examen și, din mulțimea de subiecte de laborator cerute, cine a  pus pe masă, în același timp, ambele și singurele subiecte cunoscute de mine? A fost totul o coincidență? Nu, desigur, nu o coincidență, ci un lanț de întâmplări ce, puse cap la cap, au dus la îndeplinirea  rugăciunii mamei mele. Am văzut că dorința ei s-a împlinit și, așa cum este scris în Biblie: „Nimic nu împiedică pe Dumnezeu să dea izbăvire  printr-un mic număr ca și printr-un mare număr" (1 Samuel 14:6).

Vă voi scrie acum despre o altă întâmplare în care Domnul a ales ca de ziua mea să îmi dăruiască ceea ce îmi doream, chiar atunci când eu însămi, cu bunul-simț al rațiunii, am râs de mine și voluntar mi-am îndrumat gândurile în altă parte.

Era ziua mea de naștere, iar toamna acelui an adusese o ploaie măruntă  ce cădea tăcut peste străzile pline de oameni grăbiți. Era o zi  obișnuită a anului 1988, când toate magazinele, în urma restricțiilor alimentare impuse de regimul din acea vreme, erau mereu goale. Laptele, când se aducea, avea uneori un gust neplăcut, iar pentru  orice produse alimentare se formau cozi interminabile de dis-de- dimineață.

Eram însărcinată în peste șase luni, lucram stând în  picioare, și chiar atunci, la sfârșitul programului, trebuia să mă duc  la o altă unitate, aflată la o distanță bună de locul unde era serviciul meu. M-am uitat spre fereastră: un cenușiu aparte acoperise orașul ce, zgribulit, continua să se miște prin ora târzie a amiezii.

Nu voiam să plec nicăieri și, pe deasupra, m-am surprins agățându-mi  gândurile de buza unui pahar mic cu frișcă spumoasă. Albă și fină, cu un gust ușor dulce, frișca era slăbiciunea mea, dar... nici măcar nu  îmi mai puteam aduce aminte de când nu-i mai simțisem gustul! „Încetează cu asta și pleacă mai repede", mi-am zis în sinea mea, îndemnându-mă să pornesc la drum prin ploaia tăcută.

Din autobuz am coborât din greșeală mai devreme, deci mai departe de  locul unde trebuia să ajung. Nu mă deranja ploaia, dar nimerisem pe  niște străzi lăturalnice pe care nu le străbatusem niciodată și îmi era teamă că va trece ceva timp până voi găsi ieșirea către strada  principală. Nici astăzi nu știu de ce, când am văzut ușa deschisă a  unui mic magazin, am ales să intru repede înăuntru.

Ferestrele înalte, fără niciun fel de decorațiuni, lăsau să se întrevadă un spațiu cu  câteva mese goale. Am descoperit că era o cofetărie mică, iar înăuntru  cam zece persoane formau un rând compact.

M-am așezat și eu la coadă, instinctiv, fără să știu ce se vindea, însă, cu ochii precum farfuriile, am văzut că oamenii plecau cu  pahare cu frișcă! Vânzătoarea deschisese ultima cutie, iar paharele  pline cu frișcă afânată dispăreau două câte două, plimbându-se mai  întâi prin fața mea. A venit și rândul meu, și mi-a tresărit inima în  piept când, din cutia ce părea goală, vânzătoarea mi-a dat ultimele  două pahare. Le-am strâns în mâini și am înțeles atunci că nu din întâmplare greșisem drumul și intrasem într-un magazin gol.

Despre  frișca primită, ce să spun? Avea gustul copilăriei! Revăd și azi ziua  în care sora mea mai mare mi-a dat un castron măricel, plin cu frișcă  proaspătă, și, râzând, m-a îndemnat să-l mănânc de una singură. Îi văd  bine fața și acum, prin ceața timpului, când zeci de ani au stins  lumina simplă a copilăriei. Și așa, încă o dată, mi-am dat seama că  Dumnezeu mângâie cum nimeni altcineva nu o poate face, alinând deplin sufletul obosit de așteptări neîmplinite.

De ce vă scriu toate acestea? Ca să vă spun adevărul, ca să știți că  nu vă rugați la pereți când vă duceți în odaia de rugăciune. Dumnezeu este viu și cunoaște bine nevoile inimii noastre; să nu vă  îndoiți niciodată de lucrul acesta! Iată ce frumos spune Isus în  Evanghelia după Matei 6:6: „Ci tu, când te rogi, intră în odăița ta, încuie-ți ușa și roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; și Tatăl  tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti."

Am văzut, de-a lungul unei vieți nu tocmai simple, că rugăciunea  sinceră, chiar făcută stângaci sau uneori fără cuvinte, ajunge la  inima lui Dumnezeu. Și nimic, într-adevăr nimic, nu poate sta împotriva lui Dumnezeu. Fie că e vorba de două ace în carul cu fân sau de mâhnirea din suflet, Dumnezeu, în mărinimia Lui, se apleacă spre noi, fie ca să ierte, fie ca să sprijine și să mângâie, așa cum numai El o poate face, aducând odihna și bucuria dorințelor împlinite.