Iefta, galaaditul, a fost fiul unei prostituate (Judecatări 11:1-28). Deși era un om viteaz, acesta a fost respins de concetățenii săi și a plecat de acasă în țara Tob (cel mai probabil Siria de astăzi), unde a devenit liderul unei bande de haiduci. Bătrânii din Galaad l-au rugat pe Iefta să revină și să-i ajute în războiul împotriva amoniților, promițându-i că-l vor recunoaște ca și căpetenie în cazul unui succes. Iefta a trimis soli la regele amoniților, pentru a afla de ce îi asuprea pe israeliți. Regele s-a plâns că Israel a luat cu forța o parte din țara sa, la strămutarea în Canaan. Însă acest lucru nu era adevărat, căci Dumnezeu le-a interzis israeliților să se amestece cu edomiții (Deuteronom 2:4-5), moabiții (Deuteronom 2:9) sau cu amoniții (Deuteronom 2:19), toți aceștia fiind rude mai îndepărtate ale evreilor. Prin urmare, israeliții au ocolit țara lui Edom și teritoriile lui Moab. Dar când au ajuns la granița cu teritoriile amoniților, aceștia fuseseră deja cuceriți de amoriți, al căror rege era Sihon. Israelul a luat în stăpânire această țară, învingându-i pe amoriți. Când regele lui Amon a refuzat să-și retragă pretențiile teritoriale, Iefta a început pregătirile de război. Înainte de a porni la luptă, Iefta a făcut un jurământ, potrivit căruia va consacra Domnului pe oricine îi va ieși în cale ca să-l întâmpine la ușă, dacă se va întoarce acasă învingător (Judecători 11:29-40). Domnul i-a dăruit izbândă asupra amoniților, iar când s-a întors acasă, Iefta a fost întâmpinat chiar de fiica sa. În consecință, Iefta a închinat-o Domnului.

          Unii comentatori biblici susțin că Iefta a omorât-o pe fiica sa, aducând-o Domnului ca ofrandă arsă (ca ardere de tot). Însă contextul biblic nu ne permite să interpretăm acest text astfel. În continuare, voi aduce șapte argumente pentru poziția că Iefta și-a consacrat fiica, cerându-i să rămână fecioară virgină, în slujba lui Dumnezeu.

          Ideea sacrificiului uman (ca ardere de tot) a fost condamnată de Dumnezeu și era o practică păgână (Deuteronom 18:9-14). Numai animalele puteau fi sacrificate. Ființele omenești erau dedicate Domnului, iar apoi erau răscumpărate cu bani (Exod 13:12-13; Levitic 27:1-8). Iefta cunoștea legea lui Moise, fiind enumerat și printre eroii credinței (Evrei 11:32). Dumnezeu nu ar fi acceptat un asemenea sacrificiu uman și ar fi găsit o soluție alternativă, precum în situația lui Isaac (Geneza 22:1-19).

          Iefta era plin de Duhul lui Dumnezeu când a plecat la luptă și când i-a făcut această juruință lui Dumnezeu (Judecători 11:29-31). Niciun om călăuzit de Duhul lui Dumnezeu nu ar fi săvârșit o asemenea urâciune înaintea Domnului.

          Un element crucial în înțelegerea textului este expresia „ardere de tot”. Termenul ebraic folosit în această situație este „olah”. Această sintagmă are un sens mai general decât doar arderea unei ofrande. Expresia din limba iudaică se referă la un dar închinat Domnului, pentru a-i permite cuiva să fie declarat suficient de sfânt, pentru a se apropia de Dumnezeu. În cazul lui Iefta, această ofrandă avea scopul de a-i mulțumi lui Dumnezeu pentru victoria asupra inamicilor (fără o atitudine de mulțumire, nu ne putem apropia de Dumnezeu). Abia apoi poporul Israel urma să-I aducă jertfe lui Dumnezeu, pentru curățirea de păcate și de idolatrie.

          Cele două expresii din versetul 31 („va fi închinat Domnului” și „îl voi aduce ca ardere de tot”) nu sunt identice. Niciodată nu se spune despre o jertfă de animale că ea trebuie să fie închinată pentru Domnul, deoarece o ofrandă arsă îi aparţine deja Domnului. Însă când este vorba despre oameni care să fie jertfiţi Domnului, se foloseşte această expresie, aşa cum este cazul celor întâi născuţi din Israel, din seminția lui Levi (Numeri 3:12-13). Dar în aceste cazuri nu se presupune că este vorba de o ofrandă umană arsă, în adevăratul sens al cuvântului. Dacă fiica lui Iefta urma să fie adusă la propriu ca ardere de tot, aceasta ar fi preferat să petreacă ultimele două luni din viață împreună cu familia ei și nu în munți, împreună cu prietenele, pentru a-și plânge fecioria (virginitatea).

          Fiica lui Iefta a fost de acord să rămână necăsătorită pentru toată viața, împlinind jurământul făcut de Iefta lui Dumnezeu (Judecători 11:36-39). Cel mai probabil, aceasta a slujit la Cortul Întâlnirii. Dacă citim istoria iudeilor, găsim dovezi că au existat grupuri de femei necăsătorite (virgine) care au fost implicate în slujirea de la Cortul Întâlnirii cu normă întreagă. Acestea nu s-au căsătorit și au rămas dedicate Domnului.

          Gestul lui Iefta și al fiicei sale a fost considerat un mare sacrificiu. Pentru o femeie din acea epocă era groaznic să nu nască copii, deoarece aceasta era principala ei datorie în viață. Biblia afirmă că această fată era singurul copil al lui Iefta. Cum ea a rămas fecioară toată viața, Iefta a rămas fără moștenitori, iar linia lui familială urma să se sfârșească la moartea lui sau, în cel mai bun caz, a fiicei sale. Aceasta a fost cauza marii sale suferințe (Judecători 11:35). Era umilitor pentru un bărbat să fie lipsit de urmași.

          Unele traduceri ale Bibliei afirmă că, în fiecare an, fetele din Israel o plângeau pe fiica lui Iefta timp de patru zile (Judecători 11:40). Însă termenul ebraic folosit în această situație este „tanah”. Acest termen nu înseamnă în niciun caz a plânge, ci mai degrabă se traduce prin expresiile: a povesti, a spune din nou povestea respectivă. În secolele următoare a existat un grup de oameni numiți „tannas”, care memorau tradițiile iudaice, pentru a le putea povesti cu acuratețe următoarelor generații. Fetele din Israel își aminteau de gestul fiicei lui Iefta, lăudând-o pentru credința ei și pentru că a renunțat la visele pământești, dedicându-se lui Dumnezeu.