Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați! Mulți oameni recunosc la nivel teoretic că sunt săraci în duh dar, de fapt, în interiorul lor, aceștia nu își asumă acest fapt. Domnul Isus Hristos ne avertizează în legătură cu acest lucru: „Nu oricine-Mi zice: ‘Doamne, Doamne!’ va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: ‘Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?’ Atunci, le voi spune curat: ‘Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege’ ”(Matei 7:21-23).

          Nu este la întâmplare că Domnul Isus îi fericește pe cei ce plâng, chiar după ce îi binecuvântează pe cei săraci în duh. Plânsul este dovada sărăciei în duh. Tot astfel, mângâierea pe care le-o dă Dumnezeu săracilor în duh este primul semn al Împărăției lui Dumnezeu venite peste aceștia. Se observă că Iov, după ce a realizat cât de sărac este în duh, s-a pocăit în țărână și cenușă. Așadar, plânsul celor săraci în duh se referă la actul pocăinței, urmat de cel al mărturisirii păcatelor. Cu alte cuvinte, cei care sunt cu adevărat săraci în duh își recunosc greșelile, își plâng păcatele și le mărturisesc înaintea lui Dumnezeu. Abia atunci, Dumnezeu le aduce mângâiere și îi eliberează de povara păcatelor și de sentimentul de vinovăție.

          Când Dumnezeu i-a reproșat lui David crima împotriva lui Urie și preacurvia lui cu Batșeba, împăratul nu a încercat să-și justifice fapta și nici nu a urmărit să se răzbune pe profetul Natan. Profetul lui Dumnezeu nu doar că l-a pus la zid pe David, dar l-a înștiințat și de nenorocirile care urmau să se abată peste casa și viața lui, din cauza nelegiuirilor comise (2 Samuel 12:7-14). David avea sceptrul regal și ar fi putut să uzeze de această putere pentru a-l omorî de îndată pe Natan. Însă el nu i-a făcut vreun rău profetului. În plus, David și-a recunoscut greșelile comise și și-a plâns păcatele. El a acceptat toate pedepsele pe care Dumnezeu le-a rostit împotriva lui și a casei lui. Mai mult decât atât, împăratul s-a pocăit în public, fără să-l intereseze că reputația sa în fața oamenilor va avea de suferit. David dorea să-și repare relația lui cu Dumnezeu. Fiecare dintre noi putem afirma, împreună cu împăratul David, următoarele lucruri: „Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele! Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea şi curăţeşte-mă de păcatul meu! Căci îmi cunosc bine fărădelegile şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea. Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în hotărârea Ta şi fără vină în judecata Ta. Iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a zămislit mama mea. Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii: fă dar să pătrundă înţelepciunea înăuntrul meu! Curăţeşte-mă cu isop şi voi fi curat; spală-mă şi voi fi mai alb decât zăpada! Fă-mă să aud veselie şi bucurie şi oasele pe care le-ai zdrobit Tu se vor bucura! Întoarce-Ţi privirea de la păcatele mele, şterge toate nelegiuirile mele! Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic! Nu mă lepăda de la Faţa Ta şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt! Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale şi sprijinește-mă cu un duh de bunăvoinţă” (Psalmul 51:1-13)!

          Împăratul Saul, predecesorul lui David la tron, ne oferă un model contrafăcut de pocăință. Când profetul Samuel l-a mustrat pe Saul pentru neascultarea lui, acesta și-a recunoscut păcatul și și-a cerut iertare (1 Samuel 15:18-25). Am fi tentați să credem că împăratul Saul și-a recunoscut sărăcia în duh, întocmai ca împăratul David. Cu toate acestea, există o mare diferență între cei doi. David și-a dovedit sărăcia în duh prin plânsul lui public (Psalmul 51), fără să-i fie rușine că reputația lui va fi pătată în fața națiunii. Însă pentru Saul era foarte importantă imaginea lui în fața bătrânilor lui Israel și a întregii națiuni. Saul i-a cerut lui Samuel să-l însoțească când va aduce jertfe pe altarul Domnului, pentru a-l cinsti în fața poporului Israel (1 Samuel 15:26-30). El nu era interesat de pedepsele pe care i le-a transmis Dumnezeu prin profetul Samuel. Chiar dacă, în privat, Saul și-a recunoscut sărăcia în duh, în fața națiunii el a dorit să-și ascundă păcatele și să pozeze într-un băiat de treabă. În schimb, David a fost cu adevărat interesat să primească iertarea din partea lui Dumnezeu. Până când nu avea din nou bucuria mântuirii, David nu dorea să vină în fața națiunii ca să aducă jertfe sau să-i învețe pe oameni căile Domnului. David știa că jertfele plăcute înaintea lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit (Psalmul 51:17).

          Am câteva observații în legătură cu semnificația plânsului pentru fericirea noastră. Personal, sunt o fire veselă și îmi plac glumele. Uneori savurez chiar și glumele care se fac la adresa mea. De asemenea, am capacitatea să mă bucur atât de lucrurile pe care le primesc de la Dumnezeu cât și de creația lui Dumnezeu. Dincolo de asta, vreau să mărturisesc că cele mai fericite momente din viața mea sunt asociate în primul rând cu plânsul, și abia apoi cu zâmbetele. Mă refer la sentimentul de eliberare pe care îl am după ce îmi mărturisesc păcatele înaintea lui Dumnezeu și la lacrimile mele de bucurie, când văd că și alți oameni sunt eliberați de povara păcatului. Doresc să amintesc și despre lacrimile de bucurie pe care le am în unele momente, când mă apropii de Dumnezeu prin închinare. Cu siguranță că zâmbetele au un rol important pentru fericirea noastră. Dar nici plânsul nu este cu nimic mai prejos. Din contră, plânsul poate fi chiar mai înălțător, mai vindecător pentru sufletele noastre, ne poate apropia mai mult de Dumnezeu.