Multe cântări pe care le cântăm la biserică sau într-un alt cadru public sau privat trec dincolo de armonie, rimă sau tradiție, fiind un adevărat balsam, în special în momentele de cumpănă. „Sunt un pribeg fără de țară”, versiunea românească a imnului american „Wayfaring Stranger”, este un astfel de imn. Cel ce cântă se roagă, conștient de faptul că, rătăcind prin lumea aceasta, știe că este doar un trecător, cu ochii ațintiți spre o Patrie care nu poate fi zguduită.

Originea cântecului se pierde în negura folclorului spiritual american de secol XIX. „Wayfaring Stranger” este un spiritual tradițional, născut din experiența dureroasă și plină de speranță a coloniștilor, sclavilor și pelerinilor americani care, în sărăcie, în robie sau în pribegie, găseau alinare în versurile acestui imn. Primele sale apariții tipărite datează din 1858, dar melodia și textul circulau cu mult înainte în comunități izolate, fiind cântate la întruniri religioase, la înmormântări și în momentele de încercare personală.

Tocmai faptul că originea acestui cântec rămâne învăluită într-un mister care îi sporește frumusețea. „Wayfaring Stranger” nu are un autor unic cunoscut; el s-a născut din durerea și speranța unui popor aflat mereu pe drumuri. Unii cercetători cred că melodia își are rădăcinile în cântările spirituale afro-americane, născute din suferința sclavilor care visau la libertatea cerului, acolo unde lanțurile nu mai există. Alții văd în ea o influență a coloniștilor scoțieni și irlandezi, care au adus în Lumea Nouă baladele triste ale munților lor înnegurați, transformându-le în cântări de închinare pline de dor. Este posibil ca versurile să fi fost cântate, într-o formă mai simplă, de primii predicatori itineranți care străbăteau America rurală, adunând sub stejari și în cabane suflete însetate de Evanghelie. La fel de posibil este ca primul „wayfaring stranger” să fi fost un soldat rănit, cântându-și ultima rugăciune pe câmpul de luptă, sau un părinte îndurerat, vegheând trupul mic al copilului plecat prea devreme. Cântecul s-a născut, așadar, mai degrabă dintr-o tradiție orală, din experiențele adunate ale unei lumi care își purta crucea cu speranță, dând glas în cuvinte simple unei teologii a pribegiei și eliberării.

Textul exprimă conștiința profundă a omului care știe că viața aceasta este doar un drum, o trecere, o pribegie. Versurile vorbesc despre un „pribeg” care străbate un pământ al durerii, al primejdiilor, dar care privește cu nădejde spre „țara fără durere” unde își va întâlni Tatăl și pe cei dragi plecați înainte. Melodia gravă și șoptită transformă fiecare cuvânt într-o rugăciune: nu este o lamentație disperată, ci o mărturisire smerită a realității acestei vieți și o proclamare a speranței dincolo de moarte.

De-a lungul anilor, „Wayfaring Stranger” a fost interpretat în nenumărate stiluri: de la spiritualurile caracteristice populației de culoare, la balade folk și bluegrass, până la versiunile corale ale bisericilor evanghelice. Burl Ives l-a făcut celebru în anii ’40, Paul Robeson i-a dat profunzimea gravă a spiritualității afro-americane, iar Johnny Cash l-a reînviat într-o interpretare meditativă, tulburătoare, în anul 2000.

Astăzi, „Sunt un pribeg fără de țară” rămâne un cântec al tuturor celor care știu că lumea aceasta nu este Acasă. El ne învață că pribegia nu este lipsă de rost, ci parte din călătoria sfințirii noastre. Ea ne amintește că, deși trecem prin necazuri, nu suntem singuri și nu suntem fără țintă. Cristos, Cel care a fost Pribeg fără casă pe acest pământ, este cu noi, iar destinația este sigură: o Patrie fără noapte, fără durere, fără despărțire.

Fie ca această cântare să rămână o lumină pe calea ta de pribeag, amintindu-ți că drumul, oricât de lung și greu, are un capăt plin de slavă - Acasă, în brațele Celui ce ne așteaptă cu dor.

https://www. youtube. com/watch? v=wx08aukfYV0