Nimeni nu crede că înghețata este un factor de risc major în copilărie, dar microbuzul cu înghețată care a lovit-o pe Bo-bo Valentine, o fetiță în vârstă de numai patru ani, când a fugit în stradă, i-a pus viața în pericol. Când am văzut-o pentru prima dată într-o dimineață de luni foarte devreme, fusese la terapie intensivă tot weekend-ul, cu un monitor de presiune intracraniană pe cap. Un medic rezident mi-a rezumat cazul ei astfel:

   Nu este cazul oare să renunțăm la fetița aceasta? Tot ceea ce mai putem obține de la ea este refelxul pupilar.

-ceea ce însemna că pupilele ei răspundeau încă la lumină. În rest, pierduse puținele funcții, mișcări voluntare sau răspunsuri la stimuli pe care le mai avea când fusese adusă în grabă în camera de urgență.

   Totuși, înainte de a răspunde rezidentului, m-am aplecat peste Bo-bo și i-am ridicat cu blândețe pleoapele. Ochii ei erau ficși iar pupilele erau dilatate.

   -Credeam că ai spus că pupilele sunt încă reactive!

   -Erau acum un minut! ...

   -Vrei să spui că pupilele ei s-au dilatat acum?

   -Probabil că da...

   Dacă așa stăteau lucrurile, însemna că se petrecea ceva serios la momentul acela și trebuia să intervenim pe loc dacă voiam să prevenim altă leziune...

   -Sună la sala de operație! Spune-le că suntem pe drum! Urgență maximă!

   Totul a început să se miște. Doi rezidenți au luat în grabă patul lui Bo-bo și l-au împins pe hol pe fugă. Pe drum spre sala de operație m-am întâlnit cu un neurochirurg. Era unul din medicii în vârstă pentru care aveam un mare respect datorită rezultatelor pe care le obținuse în cazurile de traumatisme. În timp ce personalul pregătea sala de operație, i-am explicat ceea ce plănuiam să fac.

   -Nu fă asta, îți pierzi timpul!

   Răspunsul lui m-a speriat dar nu l-am lăsat să mă întoarcă din drum. Nu aveam timp pentru asta. Bo-bo era încă în viață și aveam o șansă, minoră într-adevăr, dar totuși o șansă de a o salva. Nu am stat să-mi evaluez decizia. Urma să fac operația.

   În câteva minute totul era gata pentru efectuarea craniotomiei. Mai întâi, am îndepărtat porțiunea frontală a craniului apoi am deschis dura, învelișul ca de piele  care protejează țesutul cerebral. Între cele două emisfere ale creierului se găsește fisura cerebrală longitudinală. Dacă secționam la acest nivel, cele două emisfere ale creierului lui Bo-bo aveau să poată comunica și astfel presiunile dintre ele se egalizau. Îndepărtând încă o porțiune a craniului urma să mai scădem presiunea provocată de inflamație. Întreaga procedură era menită să permită creierului ei să se inflameze până când începea să se vindece.

   Înainte de a închide, am acoperit plaga cu o porțiune de dura de la un cadavru, pentru a fixa craniul. Aoi am închis scalpul peste toate acestea. Operația a durat aproximativ două ore.

   Bo-bo a rămas în comă mai multe zile timp în care căutam un răspuns, orice răspuns care ne-ar fi adus vreo speranță.

... Nimic... Apoi, într-o dimineață, pupilele ei au răspuns doar puțin la lumină.

... poate se întâmplă ceva... am îndrăznit să sper...

   Câteva zile mai târziu, a început să se miște puțin, să-și întindă picioarele și să se răsucească, de parcă căuta o poziție mai confortabilă. O săptămână mai târziu era din nou alertă și activă! O dată ce am fost încrezător că se va recupera, am dus-o din nou în sala de operație și am așezat înapoi porțiunea de craniu ce o îndepărtasem. În decurs de șase săptămâni a redevenit copilul fericit de patru ani, normal și fermecător care fusese și mai înainte.

   Am văzut-o pe Bo-bo recent și mi-a făcut acum cunoștința cu... fetița ei!

   Întâlnirea aceasta de scurtă durată a fost o minunată ocazie de a-mi reaminti CĂ EXPERȚII NU AU ÎNTOTDEAUNA ULTIMUL CUVÂNT!

   Uneori, tot ceea ce pot face este să ne sporească îndoiala și confunzia referitoare la incertitudinile și riscurile cu care ne confruntăm în viață.