Chiar înainte de a pleca din Keniya, am cunoscut o fetiţă surdo-mută. A fost adusă de cineva în preajma mea şi a rămas aproape toată ziua pe lângă mine, fără să ceară nimic, fără să o deranjeze nimic, fără să o sperie nimic. Îmi urmărea gesturile - mă vedea grăbită, agitată să termin ceva ce aveam de făcut şi, ori de câte ori ni se întâlneau privirile, îmi zâmbea ca o grădină de flori scăldată în razele blânde ale răsăritului. Avea răbdare cu  mine, parcă dorindu-şi să mă vadă aşezată linistită într-un loc, doar sa mă privească. M-a impresionat seninătatea ei, pacea care i se citea pe chip. Poate pentru că nu auzea zgomotul de fond al vieţii? Ciocnirea orgoliilor, scrăşnitul din dinţi, cuvintele mieroase şi viclene, minciunile spuse cu zâmbetul pe buze, ameninţările, ţipetele? ...

   Nu înţelegeam cum de putea fi atât de liniştită, deşi era extrem de vulnerabilă  - nu auzea de u8nde vine pericolul si nici nu putea să strige după ajutor. I-am luat mâna în mâna mea. Cineva ne-a făcut o poză. O am si acum. M-am liniştit si eu. Dintr-o dată parcă nu mă mai grăbea nimic, parcă nu mai conta ticăitul ceasului d ela mâna mea. Parcă timpul încremenise în loc. Timpul? Sau ceasul? Şi-atunci am simţit nevoia să-i dau ceva. Nu mai aveam nimic 'în plus'. Dădusem majoritatea hainelor, ghetelor... tot. Mai aveam doar hainele de pe mine şi biletul de întoarcere. Dar simţeam ca trebuie să rezolv o problemă esenţială a filozofiei mele de viaţă: să dau nu numai din ce am, ci şi din ce sunt. Am rămas cu ea. Nu aveam ce să-i spun, doar o ţineam în braţe şi în zâmbeam înapoi. Şi-atunci, uitându-mă la mâna ei în mâna mea, mi-am văzut ceasul. L-am desfăcut şi lam prins pe mâna ei. Nu putea să-i audă ticăitul dar putea să vadă cum i se mişcă acele. Putea să îi simtă îmbrăţişarea în jurul încheieturii ei fragile. I l-am dat fiindcă simţeam nevoia să-i ofer ceva în schimb pentru tot frumosul pe care-l răspândea în jur, pentru tot ce primisem de la ea, de la lumea ei.

   Ce primisem? Acum înţelegeam d eunde venea liniştea aceea. Primisem TIMP. Din timpul ei. Ceasul nu înseamnă timp. Ceasul doar măsoară arbitrar cât de repede trec clipele pe care ni le acordăm unii altora sau sfertul de ceas de întârziere pe care noi l-am  declarat permis şi de care profităm la maxim atunci când trebuie sa ne întâlnim unii cu alţii.

   Timpul este cel care măsoară trecerea noastră prin viaţă, dăruirea noastră spre ceilalţi, revărsarea de suflet atunci când ne întâlnim unii cu alţii şi nu vrem cu niciun chip să întârziem, şi nu vrem cu niciun chip să auzim ticăitul ceasului.

   Cât de plină de sens este această trecere ne arată doar timpul pe care îl punem deoparte, pe îndelete, ca să ţinem în mâna noastră o mână plăpândă, fără ceas. Sau o mână grăbită. Doar timpul cât iubim pur şi simplu, încercând să liniştim zbuciumul şi temerile celui de lângă noi.

   Era orfană fetiţa aceea. Şi surdă şi mută. Nu prindea cu urechea dangătele clopotelor sau zăngănitul armelor dar, dacă îşi punea mâna în mâna ta, în inima ei se strecura melodia păşitului împreună printre stele, armonia duioasă a gesturilor simple şi sincere.

   Nu avea nici ceas. Dar nu, nu era săracă! Avea dragoste şi bucurie de viaţă şi avea... timp. Dragostea are timp. Dragostea dăruieşte timp. Dragostea nu se grăbeşte niciodată. Nu are ceas. Iar când primeşte unul, îl priveşte doar pentru a-şi aminti de întâlnirile ei cu oamenii, de tăcerile împreună, cu sufletul în palmă, care merită tot timpul din lume.

   Şi ştii de ce dragostea are timp?

   Pentru că vine de la Cel care este mai presus de timp, care a transformat veşnicia Lui în secunde şi a venit să ne-o aducă aici, pe pământ.