Cuvintele Lui despre cuvintele noastre
Autor: Mihai Pop  |  Album: Cenusiu  |  Tematica: Diverse
Resursa adaugata de Mike1410 in 06/03/2017
    12345678910 10/10 X
Media 10 din 2 voturi
Cuvintele Lui despre cuvintele noastre

 

 

Ce gândești? Ce vorbești? Te-ai gândit vreodată că ce rostim are valoare crucială pentru veșnicia noastră?

 

Rostim cuvinte!... O facem des, o facem peste tot, oricând, oricui ne ascultă sau se face că ne ascultă... Aproape că nu mai conteaza ce rostim, pentru că rostitul cuvintelor poate fi o placere în ea însăși. Nu obosim aproape niciodată mitraliindu-i pe alți cu gândurile noastre, de cele mai multe ori negândite, dar parcă obosim instantaneu când cineva ne spune ceva din Cuvântul lui Dumnezeu.

 "Râd şi vorbesc cu răutate de asuprire: vorbesc de sus, îşi înalţă gura până la ceruri şi limba le cutreieră pământul." (Psalmul 73: 7-8).

 Așa îi vede psalmistul Asaf pe cei răi, palavragii de top, care vorbesc de sus celorlalți oamenii, vorbesc cu răutate, pot aduce cele mai stupide și ticăloase blasfemii, știind, de altfel, tot despre toate. Cel puțin așa cred ei.

 Este un personaj în Sfânta Scriptură care avea o calitate pe care noi o uităm, dar de care ne aducem aminte rar și mai ales pentru o întâmplare tragico-comică a înșelării sale.

"Într-o seară, când Isaac ieşise să cugete în taină pe câmp, a ridicat ochii şi s-a uitat; şi iată că veneau nişte cămile..." (Genesa 64:23).

 Dar despre el, despre Isaac, Dumnezeu nu se rușineaza să se numească Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacov, un nume fenomenal pentru că este legat de numele unor ființe care nu au fost arhangheli perfecți, ci oameni dedicați lui Yahveh cu toate slăbiciunile și erorile făcute în viața lor și pe care Biblia nu le ascunde. Isaac însă nu a fost doar fiul unui om însemnat, un fel de prinț al acelor vremi și locuri, ci un om care a înțeles de la tatăl său și de la Dumnezeu, că în taină poți învăța mai multe din Cel PreaÎnalt decât din a face o "șezătoare" cu robii tatălui său și el să le povestească verzi și uscate, cum zice românul, iar alții să fie obligați să asculte. Isaac a preferat să asculte în taină decât sâ își înalțe limba și să cutreiere aiurea pământul cu ea. A preferat locul singuratic, tainic, decât să fie "vedeta" Orientului Apropiat.

 Iar peste veacuri, Domnul Isus ne arată și El că faptele bune, postul și rugăciunea fierbinte adresată lui Dumnezeu se fac tot în taină, dincolo de privirile admirative ale cuiva.

 Suntem învățati să nu vorbim mult. Pentru că cine vorbeste mult ajunge implacabil să păcătuiască. 

 Am fost frapat de logoreea unora. Cuvinte multe, foarte multe, înșirate pe un soi de sârmă vocală care nu mai avea sfârșit, și când au terminat ce aveau de spus au luat-o de la început. Dar am văzut un paradox: de regulă, cine vorbește mult are foarte puține lucruri de comunicat. Dar cine e chibzuit în vorbire, cine aude și se manifestă în locul tainic al cămăruței și al inimii sale poate scoate comorii de acolo, în câteva propoziții.

 Pastorul Wurmbrand ne învăța că în limba ebraica cuvânt sau lucru se rostesc la fel, dacă nu mă înșeală memoria se rostea davar. Pentru că vorbind cineva ar trebui să ne dăruiasca nu doar sunete, ci lucruri concrete. 

 Am auzit predici de 60-90 de minute pe care după câteva zile le-am uitat, totalmente, fără voia mea. Nu spuneau prea multe și nici oamenii aceea care le rosteau nu erau dispuși să renunțe și să concentreze o predica la maxim 20-30 de minute, cu tot apelul meu. Considerau că vorbind o oră sau două arătau că și-au facut treaba bine. Adica au muncit, înțelegând prea puțin că în lumea spirituală cantitatea este totdeauna relativă, iar că singura valoare este calitatea. Dar am reținut și încă știu ceva din predici auzite acum 32-33 de ani ale unui creștin scump care niciodată nu predica mai mult de cinci minute, dar atât de patrunzator îi erau cuvintele inspirate de Dumnezeu. În mod sigur e mai ușor să reții cinci minute timp de 30 de ani, decât 90 de minute timp de o lună.

 "Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia." (Coloseni 4:6).

 Cuvintele noastre nu ar trebui să fie orișicum.  Bine, ne ferim să vorbim mult, dar când ne întâlnim cu prietenii, frații, cunoștiințele noastre putem pe scurt să spunem la fel, orice ne trece prin cap? Contează nu doar să dăruiești lucruri (davar) prin vorbire, ci acestea să aibă gust, sens, valoare, orientare spre Dumnezeu. Degeaba aducem lucruri ciobite, găurite, de calitate inferioara, dacă ceilalți din jurul nostru nu au un câștig în viața lor spirituală și materială. Atunci vorbirea noastra e la fel de seacă și inutilă.

 Ne gândim des și cei mai mulți oameni care cred într-o judecată a lui Dumnezeu, că totul se va reduce la fapte. Ai mai multe fapte bune (iar cei mai mulți au tendința să își aducă aminte de ele mai mult decât cele rele) e bine, mergi în rai. Ai mai multe fapte rele e de rău, mergi în iad. E o gândire care a stat la baza reformelor religioase egiptene acum vreo 4000 de ani, în care omul judecat dupa moarte nu mai era evaluat dupa avere, ci după fapte, cu un cântar pentru fapte bune si rele. Poziția creștină e altceva și nu are la baza calcule făcute cu cântarul. 

 "Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor, pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină şi din cuvintele tale vei fi osândit.” (Matei 12:36-37).

 Surprinzător! Nu doar cuvintele rele ne vor trag în jos, ci și cele inutile! De aceea Apostolul Pavel spune că totdeauna cuvintele să ne fie cu har și drese cu sare. Pentru că nu doar faptele, ci visteria din inima omului din care rostim cuvinte și ies ganduri bune sau rele va fi cea judecată. Cuvintele s-ar putea, (nu fac o teorie din asta) să de-a verdictul final al Judecății de Apoi. Și parcă, dacă citim Matei capitolul 25, în acel loc fenomenal al Judecății în care Domnul Isus le spune la toți - buni și răi - că a fost bolnav, în închisoare, gol, flămând și însetat și au acționat diferit, tocmai asta ne apare. Aparent și cei buni și cei răi răspund la fel. Aparent! Pentru că eu sesizez aceea aroganță în vorbire din Psalmul 73, de care cei răi nu se pot despărți și in care lui Isus i se răspunde sec: Nu Te-am văzut nicăieri, Doamne, și nu Ți-am văzut aceste necesități, că dacă le vedeam în mod cert Te-am fi servit! Dar nu erai acolo! Nu știm cine era acolo, dar Tu nu ai fost în zona noastră de interacțiune! Că dacă erai Tu, altfel arăta totul!

 Nici măcar acolo în clipa finală nu se vede smerenie, regret, ci doar vorbe, reacții dure ale celor învinuiții, care par a se transforma din acuzați în acuzatori. Și atunci nu cumva ultima înfățișare a Judecății Finale se va face pe baza strictă a cuvintelor?Posibil.

                                                            ***************

 Cuvinte! Cine ne oprește să le facem să fie altfel să sune altfel? Să ridicăm cu ele, nu să zdrobim, să mângâiem, nu să lovim, să ștergem lacrima, nu să chinuim, să aducem prin ele un balsam de vindecare, nu mai multă durere! Ce nu au înțeles mulți creștini, în special cei care vin la o biserică pentru vindecare, ajutor, o viață mai relaxată, o siguranță a vieții în plus, oameni care să îi înțeleagă, e că s-ar putea ca nimic din toate acestea să nu se realizeze. Creștinismul înseamnă sacrificiu zi de zi, pentru că creștinismul nu e religia zilei de azi sau de mâine, un stupefiant pentru necazurile zilnice, cum credea Marx că toată religia este un opiu. În creștinism, dacă îl trăiești cu adevărat, totul îl vei simții mai intens decât orice altceva, dar! și acesta nu e drog, vei avea o speranță la fel de intensă!

  "Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii!" (1Corinteni15:19).

  S-ar putea să-L găsești pe Christos mai dezbracat decât ești tu, mai flămând, mai însetat, mai închis în temnițe... Să fii nevoit să dai poate ultimul strop de făina și ulei, precum a făcut aceea văduvă din Sarepta cu profetul Ilie, așteptând pentru ea și fiul ei doar moartea. Să ridici pe cineva din Valea Umbrei Morții, admițând că tu însuți nu mai ai nimic nici o putere, nici o energie, nimic. Să poți să mai rostești o mângâiere, atunci când tu arzi după un cuvânt de îmbărbătare, după un strop de înțelegere și acesta nu apare. Acesta e creștinismul, care predică totuși nu un final, ci un alt început, o nouă viață. Așa că merită să mergem în odaiță, în locul tainic să cugetăm, să fim mângâiați, ajutați și răsplatiți de Cel ce o face în ascuns! Căci fără El cine ar putea ajunge la capăt?

Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Statistici
  • Vizualizări: 334
  • Favorită: 1
  • Gramatical corect
  • Cu diacritice
  • Conținut complet
Opțiuni