Interfața site-ului a fost îmbunătățită și mai sus vedeți săgeți care indică unde se află acum fiecare element principal de navigare și căutare.

William Carey
Autor: Prelucrare: B.B.  |  Album: fara album  |  Tematica: Misiune
Resursa adaugata de BenHur in 11/10/2008
    12345678910 10/10 X
Media 10 din 4 voturi
William Carey

Aduceţi nevasta să fie arsă alături de corpul soţului ei!, strigară rudele celui care murise. Rugul era pregătit, iar deasupra lui era pus cel care până ieri fusese vecin şi frate cu oamenii care acum stăteau adunaţi să privească înmormântarea după obiceiul Suttee. În India anilor 1800, nu era un lucru neobişnuit să asişti la înmormântari de acest gen. Toţi ştiau, că potrivit obiceiurilor vremii, şi credinţei Hindi, soţia trebuia arsă de vie împreună cu corpul soţului decedat. Unele femei mergeau de bunăvoie să fie arse, altele însă se ascundeau în momentul în care aflau despre moartea soţului lor. Iar acuma, soţia fusese găsită, adusă cu forţa, şi legată alături de cel care îi fusese soţ, şi căruia îi jurase credinţă. Una dintre rudele decedatului a dat foc lemnelor de sub rug, a turnat untdelemn peste ei, şi curând ţipetele femeii încetară, fiind înghiţite de flăcările nemiloase care se ridicau tot mai sus.

Acesta era obiceiul Suttee în India, şi nimeni nu se putea împotrivi: soţia trebuia arsă sau îngropată de vie, alături de corpul soţului decedat. De data acesta însă, undeva în mulţimea care privea neputincioasă la focul ce ardea, era un bărbat, care de curând păşise pe meleagurile acestui ţinut cu mii de zei, întuneric spiritual, boală, suferinţă şi superstiţie. Privi toată scena fără să poată spune măcar un cuvânt,întrebându-se dacă ceea ce vede este realitate sau un vis. Când cei din mulţime s-au risipit, fiecare să-şi continue munca şi treburile zilnice, el a rămas acolo, şi în acel moment a luat hotărârea să lupte cu toată puterea pentru a opri acest obicei groaznic. Numele lui era William Carey. Dar ce căuta el în această ţară, unde nimeni nu-l cunoştea, o ţară cu obiceiuri atât de stranii şi groaznice, unde oamenii se închinau de la şobolani până la soarele de pe cer, trăind într-o sărăcie lucie, şi unde nu se auzise vreodată de Isus?

William Carey s-a născut în Paulersbury, în Anglia, comitatul Northamptonshire, în anul 1761, ca prim născut, din cei cinci copii ai lui Edmond Carey, învăţătorul satului. Întreaga familie avea predilecţie pentru studiu, dar în mod deosebit acest fiu care s-a dovedit în şcoala tatălui său un element din cele mai bune, avea o mare râvnă la învăţătură, şi o inteligenţă vie.

În primii ani ai copilăriei, îl găsim pe William ca un mare iubitor de păsări şi animale cu care se întovărăşea de multe ori. Atât de mare era preocuparea lui în această privinţă, încât era gata să facă orice, numai să poată studia viaţa lor. Într-una din zile, ducându-se în grădină, zări un cuib de păsărele pe creanga unui pom înalt. Fiind de o curiozitate excesivă, însuşire care l-a ajutat foarte mult în studiile de mai târziu, se hotărî să se urce în pom. Zis şi făcut, însă când era aproape să ajungă la ţintă, alunecă şi căzu atât de rău, încât rămase acolo până veniră părinţii lui şi îl ridicară. Doctorul chemat constată că băiatul îşi frânse piciorul, însă după zilele de refacere, primul lucru pe care l-a făcut când a putut să alerge din nou, a fost să se caţere în copac să vadă cuibul de păsări.

La vârsta de 14 ani, din cauza sărăciei familiei, William nu a mai putut continua şcoala, şi a fost angajat ca şi ucenic la un cizmar din Piddington, Clarke Nichols, unde trebuia să stea de dimineaţa până seara în faţa unor grămezi de ghete rupte care aşteptau să fie reparate. Deşi cunoştea despre Dumnezeu de la părinţii lui, William nu era prea interesat de lucrurile spirituale. Din contră, credea despre sine că este un bun creştin, un tânăr moral, mergea destul de regulat la biserică, şi chiar cânta în cor.

Cu toată hotărârea luată, William a trebuit să mai treacă printr-o mare încercare până când să aibă loc adevărata convertire.În ajunul Crăciunului a mers după obiceiul locului pe la negustorii stăpânului său şi a primit de la unul din ei un şiling fals. Fără ca băiatul să ştie acest lucru, fugi plin de bucurie la cea mai apropiată prăvălie să cumpere diferite lucruri pentru părinţi, sora lui şi pentru el. Când a a dat negustorului moneda, acesta o respinse ca fiind falsă. În zăpăceala momentului scoase o monedă dintr-ale stăpânului său şi plăti. Suma luată trebuia să fie completată şi fiindcă Carey nu avea, se hotărî să spună o minciună, adică să spună stăpânului său că moneda îi aparţine.

,,O! Doamne”, se ruga el pe drum, „eu nu mă pot ajuta acuma minţind, dar dacă Tu mă vei ajuta să trec prin această încercare, nu  voi mai face niciodată asemenea fapte.” Sosind la atelier, a dat banii stăpânului sau, care, numărându-i, găsi şi moneda falsă. Fiind întrebat, la început ascunse adevărul, dar apoi mărturisi fapta, primind o mustrare aspră. Această faptă necreştinească îi produse lui Carey multă amărăciune în suflet, dar i-a fost spre îndreptare.

Cu altă ocazie, auzind cuvintele unui predicator, simţi mai mult vinovăţia păcatelor sale, fapt care l-a făcut să simtă nevoia de a căuta cu toată seriozitatea sprijin la Isus. De aici înainte a inceput sa studieze cu ardoare Sfânta Scriptură şi un comentariu asupra Noului Testament găsit în rafturile cizmăriei. În el descoperi multe citate greceşti, pe care le-a transcris, şi cu ajutorul unui vechi prieten a putut face tălmăcirea lor. Aşa a începu Carey primele lecţii de greacă. Tot în felul acesta a început şi studiul limbilor latină şi ebraică. În scurt timp, putea să se folosească de Biblia în aceste limbi, ceea ce i-a dat posibilitatea unei aprofundări mai serioase a Cuvântului Inspirat.

Un asemenea element nu putea rămâne mult timp la bancul unui cârpaci, căci, datorită convertirii lui, care avu loc în anul 1779, el începu să facă lucrarea de propovăduitor întorcând pe mulţi tineri de la viaţa lor uşuratică, la una serioasă şi plină de exemple bune.Primul dintre cei câştigaţi de el fu însuşi patronul la care lucra, Clarke Nichols.

La vârsta de 18 ani a ţinut prima predică, cu toate că nu se simţea pregătit pentru o răspundere ca aceasta, iar la 22 de ani ajunge pastorul unei biserici, dând oamenilor ce avea mai bun ca învăţătură. Trebuia însă să-şi întreţină şi familia, ceea ce îl făcea să lucreze cizmăria în cursul săptămânii, iar la sfârşitul ei să se ocupe cu hrănirea spirituală şi educarea concetăţenilor lui. În 1781 se căsători cu cumnata lui Thomas Old, la care lucra acum. Viaţa familială se scurgea în cea mai perfectă unire şi fericirea lor crescu odată cu venirea în familie a unei fetiţe, căreia Carey îi puse numele Ana. Această fericre nu ţinu însă mult, căci din cauza unei malarii care bântuia acele locuri, fetiţa muri, spre tisteţea părinţilor. Tatăl se mângâie citind la mormânt cuvintele: ,,Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu. Doamne, Tu eşti refugiul nostru din generaţie în generaţie.

Putem vedea din aceste cuvinte încrederea nestrămutată a acestui tânăr bărbat în Dumnezeu.Oare nu este acesta un bun exemplu de urmat atunci când suportăm greutăţi şi ni se pare că nenorociri  vin asupra noastră? Speranţa trebuie să constituie pentru creştin, ceea ce este ancora pentru vaporul în largul mării pe timp de furtună. Căci încercările sunt uneltele lui Dumnezeu pentru desăvârşirea caracterului.

Fiind întrebat într-o zi de un prieten cum îşi întrebuinţează timpul, Carey îi răspunse: ,,Învăţ mereu când stau la lucru şi când merg pe şosea ducând ghetele la oraş”. Tot în acest timp mergea de multe ori la 12 mile depărtare în satul Earls Barten, parcurgând pe jos această distanţă dimineaţa şi întorcându-se înapoi seara, făcând în tot timpul călătoriei exerciţii de citire cu Biblia greacă şi ebraică. Acest drum îl făcea cu Dumnezeu, din iubire pentru El şi pentru concetăţenii lui. Florile şi păsările completau frumuseţea drumului, descriindu-i marea operă a Creatorului. Odată pe lună ţinea o predică în satul lui, de asemenea făcea şi câte o vizită.

Doi ani mai târziu, biserica din Maulton îi făcu invitaţia de a primi să le fie pastor. Plin de recunoştinţă faţă de Dumnezeu pentru această favoare, primi cu bucurie. Mulţumirea simţită nu se datora faptului că de aici înainte va duce o viaţă fără griji, având viitorul asigurat. A te consacra în slujba Domnului, a înţelege cuvintele ”lucrez şi trăiesc pentru a-i face pe alţii fericiţi”, cuprind în sine, pentru cei care le pun în practică, puţine clipe de odihnă şi belşug. Carey era convins de aceasta, biserica din Maulton fiind săracă, nu putea să îi acorde un salariu mai mare decât 15 lire pe an, adică 6 şilingi pe săptămână. Era o sumă care nu putea întreţine viaţa unei familii. „Voi face ghete”, zise Carey, ,,şi aceasta îmi va aduce un câştig de zece şilingi pe săptămână.” Astfel îşi asigură existenţa.

Între lucrarea de predicator şi cizmar trebuie să socotim şi cea de învăţător în şcoala satului. Această şcoala nu era în felul celor de astăzi, când copiii vin într-un local comod, cu toate cărţile şi mobilierul necesar la îndemână. Despre şcoala lui Carey se spune ca în loc de bănci, avea bucăţi de copac rotunde, şi pentru lecţiile de geografie a trebuit ca profesrul să deseneze pe un perete harta lumiii, întrebuinţând pentru fiecare naţiune o culoare deosebită.

Cugetaţi la caracterul de care dispunea acest om! Lipsa nu îi dădea decât curaj şi spirit de creaţie. Ocupaţia care îi cerea să fie îndrumătorul spiritual al celor mari şi clăditorul de caractere pentru cei mici nu îl oprea să întreprindă lucruri mari, fără a avea la dispoziţie mijloacele necesare, iar pentru a-şi întreţine viaţa, lucra la cizmărie. Unui asemenea bărbat care nu se aşeza nicioadată la lucrul său fără să aibă o carte deschisă în faţă, putea să i se încredinţeze misiuni şi mai mari, căci avea în cine să se încreadă. Pe oameni ca aceştia, nu-i mai conduc împrejurările, ci însuşi Dumnezeu. Şi când ne gândim în lumina acestor fapte la mulţi tineri de astăzi!

O, dacă aceste cuvinte şi acest exemplu ar trezi spiritul nostru, cu siguranţă nu ne-am mai numi creştini, dar ne-am strădui să fim creştini!.

Carey a plecat în India, după lungi controverse avute cu conducătorii bisericeşti, care nu erau de acord cu lucrarea misionară, deoarece biserica nu vedea nevoia de a trimite misionari în ţările neevanghelizate. A fost însă nevoie ca Dumnezeu să ridice oameni ca şi Carey, care a deschis porţile misiunii şi a dat lumii întregi un exemplu ca, prin curaj şi stăruinţă, se pot înfăptui lucruri mari. După multe insistenţe, guvernul englez a dat o lege în 1829, prin care se interzicea înmormântările după obiceiul Suttee, iar dorinţa lui Carey a fost împlinită, mai mult, chiar el a tradus legea în limba băştinaşilor. De asemenea, a tradus Biblia în şase dialecte ale poporului indian, Noul Testament în alte douăzeci şi trei, şi părţi din ea în alte cinci. În total treizeci şi patru de limbi.

A trăit 73 de ani, şi când a murit, pe piatra lui funerară a pus să se scrie:William Carey, născut 17, 1761, Mort 9 Iunie 1834. În Braţele Tale se predă un vierme slab, sărac, făr’ de puteri”.

Astfel îşi încheie viaţa misionarul care ajunse la realizarea idealurilor lui din tinereţe, prin curaj şi blândeţe, credinţă curată şi hotărâre în puterea Evangheliei. A pornit pe drum cu toată inima, a renunţat la confortul şi bucuriile pe care le-ar fi avut în patrie, şi a fost gata să îndure lipsuri, suferinţă şi descurajări. A trăit să vadă împlinindu-se cuvintele cu care a plecat în India:Încearcă lucruri mari pentru Dumnezeu; aşteaptă lucruri mari de la Dumnezeu.

Bun exemplu
Intr-adevar William Carey ne sta ca un bun exemplu de ucenic al lui Isus. A mers pe urmele lui Isus, a cules roade ca si Isus si cred ca e rasplatit sa stea langa Isus.

Sa facem la fel! Sa mergem pe urmele lui Isus!
Adăugat în 19/10/2008
El,Mantuitorul meu cel viu,merita toata cinstea si

Doresc sa fiu lumina si sa-L urmez pe El,
calcand pe urmele Sale si cer ca Dzeu sa ne ajute ca fiecare la randul nostru sa privim la inaintasii nostri in Hristos care nu aveau atatea surse si informatii de a propovadui Cuvantul Domnului,insa erau curati si modestiSI SMERI.
Doritori sa lucreze pentru Dzeu cu adevarat...cum cere Domnul.
Avem nevoie de incurajari...si prin resurse si prin Cuvant ,Dzeu ne cunoaste pe fiecare,ne-a dotat cu tot ce ne trebuie sa avem mergand pe calea sfanta,noi trebuie doar sa vrem.
Traim vremuri inca de Har.
Haideti sa ne trezim si impreuna cu Duhul Sfant sa ne facem datoria de adevarati COPII AI CELUIPREAINALT.
ISUS MERITA SA-I URMAM EXEMPLU.ASA SA NE AJUTE DZEU.AMIN.
Adăugat în 23/01/2009
nevoia de foc...de CUVANTUL viu...
O...Doamne...aprinde in inimile noastre,in inima copiilor TAI,in inima copiilor nostri,FOCUL DUHULUI SFANT! Focul rugaciunii,focul de a arde de dor dupa TINE si pentru cei pierduti...Adu Doamne vremuri de trezire si pocainta...vremuri de HAR si rugaciune dupa cei pierduti...
Adăugat în 04/03/2009
Statistici
  • Vizualizări: 3347
  • Export PDF: 2
  • Favorită: 1
  • Comentarii: 3
  • Gramatical corect
  • Cu diacritice
  • Conținut incomplet
Opțiuni