Interfața site-ului a fost îmbunătățită și mai sus vedeți săgeți care indică unde se află acum fiecare element principal de navigare și căutare.

Despre răbdare
Autor: Victor Bragagiu  |  Album: fara album  |  Tematica: Diverse
Resursa adaugata de bragagiu in 08/04/2013
    12345678910 10/10 X
Media 10 din 2 voturi
Despre răbdare


Despre răbdare

 

   Dacă aș scrie versuri pentru aplauze aș fi un amărât, dacă le-aș scrie pentru răsplată - un bigot nenorocit. Eu le scriu fiindcă ele îmi dau fericirea durerii de aceea sunt sincer în ele și cu dânsele. Dacă mi-aș iubi frații pentru aplauze aș fi un „lucrător” cu Scriptura închisă sub  fermoar, dacă i-aș iubi pentru răsplată - aș fi un ucigaș al lui Cristos. Ci am cunoscut Dragostea de frați și cresc în ea ca să pot a-i judeca prin Dragoste. Dacă aș iubi Poporul Român pentru aplauze aș fi un politician de duzină, dacă pentru profit - un politician corupt. Mă crește Dumnezeu spre Iubirea de oameni ca să intru supus ca o picătură de mare în valurile poporului meu. În ultima vreme (măcar că l-am cunoscut aproape toată viața) am descoperit în monologul Baciului Mioriței o demnitate luminoasă, o pace peste timpuri, o statornicie de munți. Am o carte cu toate variantele „Mioriței”. În ea se presupune (și eu cred) că acest monolog e compus de Alecsandri. Alecsandri este, poate, unicul poet „luminos” al poeziei române. Cea mai „întunecată” poezie a lui e cu mult mai „luminoasă” decât cele mai „luminoase” poeme ale altor mari poeți. Dar, uite minune! Că poporul român, în majoritate, merge sau trăiește după Alecsandri și nu după ceilalți, ne place ori nu. Și statornicia Baciului l-a păzit și l-a trecut peste veacuri de veacuri. Noi, care ne socotim „unicii credincioși” ar trebui ( vorbesc în primul rând despre mine și alături mi-i soția ca martor) să ne învățăm demnitatea statornică și tăria dârzeniei de la poporul nostru „necredincios”. Din păcate, suntem cei mai cotcodăcitori din toți românii. Ba mâine-i sfârșitul lumii, ba poimâine al României, ba răspoimâne încă nu știu ce urgie născocim. Ceea ce nu ne stă bine, căci, parcă, avem veșnicia în față. Dacă țipăm că iubim România trebuie, în primul rând, să iubim Poporul Român, iar orice iubire mare se începe de la micuța stimă. Iar Dumnezeu iubește oamenii răbdători, nu niște panicarzi.

 

Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic.

 

   Nu vi se pare că oamenii simpli din România îndeplinesc aceste versete, iar noi, nu? Frate, parcă-aud, cum poți să ne compari pe NOI cu un popor atât de nenorocit că nici nu mai reacționează? Pe noi cei „pocăiți cu-adevărat”? După starea în care suntem astăzi „pocăiții cu adevărat” riscăm să rămânem pe harta istoriei Poporului Român ca (am vrut să scriu o „pată”) nu, un punctișor rușinos, de care acest popor, care a trecut prin vijeliile istoriei mii și mii de ani îl va trece cu dispreț mai departe. Dacă ne iubim întradevăr Țara, apoi Dragostea de Țară se începe prin a-i stima poporul. Se înțelege că acest popor „întunecat", îndobitocit (adică „dobitoc”), care nu vrea să devină o adunare evanghelică pentru a fi „fericit” de tot felul de aventurieri ieftini, religioși, nu e demn de stimă. Cam tot așa fac referire despre noi ocupanții ruși. Straniu, nu? Numai că aceia sunt indignați (de altfel ca și o mulțime de „adevărați credincioși”) că noi, românii, nu vrem nici în ruptul capului să ne uităm obiceiurile, folclorul cu datinile, limba și numele nostru. Dar românii au mai suferit sub mulți cotropitori, foarte mulți, dar unde-s ei? Așa e - pe paginile istoriei. Pe pământul acesta ei nu mai există. Noi, copiindu-i, le vom urma soarta? După nivelul de credință de azi - da!!! Ah, cum iubim noi să deplângem soarta acestui popor „neînțelept” privind printre degete dacă suntem auziți și, principalul, prețuiți. Cum ne sfârtecăm glasurile de durere  căutând cu mulțumire în jur la încântarea de noi a diferitor naivi. Se înțelege că nu ne-om sfârteca inimile, căci pentru aceasta trebuie să taci și nu vei primi nici măcar un „mulțumesc”. Poate acum înțelegeți de ce „poporul nenorocit” nu ne stimează? Anume - fiindcă el simte perfect minciuna și fățărnicia. Deci, frați și surori, dezbrăcați-vă togile de patrioți ai Țării, care de altfel sunt false, și hai să ne învățăm RĂBDAREA de la poporul nostru „nenorocit”, dar nu știu cum, cel mai în vârstă din Europa. Și precum un om înțelept se uită la bazaconiile pruncilor, așa și poporul nostru privește cu înțelepciunea istoriei în jurul său. Nu-l mai îngropați și nu-i mai bociți de milă, că el nu aude voci false...

 

De altfel poezia îmi mai dă și fericirea frumuseții. Poporul meu - de asemenea.



Foarte frumoasă afirmația „Mă crește Dumnezeu spre Iubirea de oameni ca să intru supus ca o picătură de mare în valurile poporului ”, însă grijă la faptul că mulți au identificat compoziția valurilor cu a picăturii ca fiind identică, ori eu înțeleg că iubirea cerească înainte de a mă identifica cu oamenii mă transformă pentru ca această identificare să nu fie în ideologii ci în simțământul încurajării în necazuri.... Ca o picătura de apa în vadră suntem cu toții la un loc înaintea lui Dumnezeu. Însă nu cred în alipirea picăturii de apă cu cea a valului de noroi, tot astfel cum nu cred în alipirea aurului de rugină. Vă multumesc...
Adăugat în 08/04/2013 de ionelpas
Că vedeți în oameni niște noroi e normal pentru D-voastră. Dar uite pozna: că Dumnezeu a iubit tocmai acest„noroi” și și dat viața fiind omorât de cei din „vadră”.
Adăugat în 08/04/2013 de bragagiu
Cred că nu ați înțeles corect. Eu nu văd în oameni noroi ci afirm cuvintele Scripturii: „Dar cei răi sunt ca marea înfuriată, care nu se poate linişti şi ale cărei ape aruncă afară noroi şi mâl.” - Isaia 57:20. Noroiul și mâlul reprezintă trăirile acelora care au o natură rea și netransformată. Omul nu e noroi, omul e coroana creațiunii lui Dumnezeu... Punctul discuției însă nu îl face denumirea pe care o dăm omului ci în ce măsură vă asumați această intrare a picăturii în valurile poporului...De fapt în ce fel de valuri vrem să intrăm...
Subscriu la gândul nobil de a ne identifica cu semenii noștri ajunși în nevoie din motivația iubirii dar nu cred nici normala nici bilbică ca picătura sufletului curat să se amestece în valurile trăirilor deșerte a poporului român. Noi nu suntem chemați să ne încadrăm în cultură ci să fim deasupra ei.... Desigur dumneavoastră nu ați făcut astfel de afirmații și nici nu aș îndrăzni să spun altceva...
Adăugat în 08/04/2013 de ionelpas
Un om credincios este o picătură sărată în marea lumii, iar un fariseu o „picătură” curată în „vadră”. Numai să știți că apa „curată” din vadră se bâhlește, iar marea se menține sărată tocmai să nu se bâhlească.
Adăugat în 08/04/2013 de bragagiu
faceți asocieri nejuste și consider că forțați nota discuției. Priviți cu atenție versetul Scripturii și veți înțelege că nu eu am inventat sintagma o picătură în vadră. Dacă vreți să o transformați în interpretări personale e treaba dvs... Agresivitatea pe care o demascati în colții anumitor cuvinte de după perdea arată vădit nemulțumirea față de cele spuse... Intenția mea nu sunt discuțiile polemice ci neamestecarea luminii cu întunerecul...
Adăugat în 08/04/2013 de ionelpas
Dacă măcar cu un cuvânt v-am atins cumva personal îmi cer scuze. Departe de mine gândul de a mă lua la harță cu cineva. Dimpotrivă. Am dat în rândurile de mai sus îndemnul de a nu fi pur și simplu cu două fețe. Iar de picătura de sare -aceasta-i datoria noastră. „Nămolul” dacă veți citi mai atent nu sunt valurile mării ci roada lor. Deci eu nu chem să ne vârâm în roadele mării înfuriate, ci s-o păstrăm proaspătă cu sarea(Credința) noastră. Iar Credința nu este o ideologie, ci este o stare dată nouă de Dumnezeu. Starea, fiind păstrată sincer, nu are cum să producă noroi, dar dacă devenim „închiși” producem „bâhlitură” ceea ce e acelaș noroi numai nu din „valuri înfuriate”.
Adăugat în 08/04/2013 de bragagiu
Subscriu la îndemnul de a ne identifica cu poporul nostru „păcătos”, pentru că toți oamenii și toate popoarele sunt păcătoși! Iar marii oameni ai lui Dumnezeu, ca Daniel, Moise, Habacuc,Neemia și-au asumat chiar și păcatele strămoșilor, nu doar pe cele ale contemporanilor, când au venit în rugăciune și post înaintea Lui. (A se vedea Neem 10: 33-37, Daniel 9:5-19) Și despre aceștia, nu ni se spune că ar fi comis păcate după ce au început să-I slujească Domnului. Pe Moise, Domnul l-a pedepsit să nu intre în Canaan, deoarece lovise Stânca de două ori, în loc să-I vorbească, iar Stânca era Hristos. Dar Moise a cerut Domnului să-l șteargă pe el din Cartea Vieții în locul nimicirii poporului păcătos (Exodul 32:32), lucru pe care mă tem că nu l-am cere nici pentru familiile noastre, nici pentru bisreici, ce să mai vorbim de poporul român!..Pentru că suntem niște pigmei spirituali, de aceea nu determinăm o trezire în România, altfel Domnul ne-ar asculta rugăciunile, cum le-a ascultat pe ale lui J.Knox: „Doamne, dă-mi Scoția sau omoară-mă!” S-a rugat până acum și a postit serios vreun pocăit român strigând la Domnul: „Doamne, dă-mi Romania sau omoară-mă!”?!
Adăugat în 10/04/2013 de loredanam
Statistici
  • Vizualizări: 1016
  • Export PDF: 1
  • Comentarii: 7
  • Gramatical corect
  • Cu diacritice
  • Conținut incomplet
Opțiuni