Conducătorii scolastici şi religioşi ai timpului nu L-au considerat pe Domnul Isus un teolog veritabil. Din punctul lor de vedere,"nazarineanului" Îi lipsea cu desăvârşire "sistemul" obişnuit de porunci şi de legi. Aceasta a fost cauza pentru care fariseii şi cărturarii nu I-au primit "învăţătura":

"Cum are omul acesta învăţătură, căci n-a învăţat niciodata! " (Ioan 7:15)

În anumite cercuri scolastice de azi şi chiar în anumite biserici, Domnul Isus n-ar fi considerat "teolog" din aceleaşi motive. Învăţăturile expuse de Învăţătorul din Nazaret i-au uimit pe cărturarii tuturor veacurilor, tocmai prin faptul că ele nu s-au pierdut niciodată în lucruri abstracte. Vorbirea Lui era cu desăvârşire practică - legată de realităţile vieţii de fiecare zi, urmărind cu stăruinţă dezvoltarea unui caracter sănătos, printr-o lărgire continuă a capacităţii de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a trăi în părtăşie cu El. Învăţătura Lui s-a bazat mereu pe "principii" aplicabile la viaţa cotidiană, transformând-o pe aceasta în vieţuire la nivelul familiei eterne.

Dumnezeu a hotărât ca omul să fie pus în mişcare de PRINCIPII, iar nu de PORUNCI.

Ca să te supui unei porunci, nu ţi se cere o inteligenţă deosebită. Trebuie să faci doar ceea ce ţi se spune şi... pâna şi căţeluşul meu este în stare de o asemenea ispravă. El vine când îl strig, stă când îi spun... , şi aşa mai departe.

Cu totul alta este situaţia când este vorba despre un principiu. Pentru aşa ceva se cere o inteligenţă superioară - inteligenţă de natură mentală, şi se mai cere o mare doză de curaj moral. Oricât de straniu ar părea, mulţi oameni preferă să trăiască mânaţi de porunci, căci se cere mai puţin efort, mai puţină gândire şi mai ales pentru că nu se cere nici un pic de responsabilitate.

Înainte ca păcatul să intre în lume, nu existau porunci, ci toate lucrurile funcţionau conform diferitelor PRINCIPII, subordonate la rândul lor unuia singur: aceluia al slujirii reciproce în dragoste. După rascoala lui Satan, în economia lumii şi-a facut apariţia un alt PRINCIPIU, şi anume acela al "EGOISMULUI". Omul a fost pus faţă în faţă cu această nouă realitate şi Dumnezeu l-a pus în poziţia de a alege între cele două principii, conform cu preferinţa lui liberă. Totuşi, pentru a-l ajuta să aleagă bine, Dumnezeu îi dăduse deja omului câteva situaţii şi realităţi care să-l înveţe câte ceva din principiile trăirii în părtăşia divină.

V-aţi gândit vreodată că cea dinâii zi întreagă pe care a trăit-o omul pe pământ, a fost ziua de odihnă? De multe ori noi ne aducem aminte doar de porunca: "Saşe zile să lucrezi... , dar ziua a şaptea este ziua de odihnă" (Exod 20:10,11), fără să ţinem seama că în planul divin, ca într-o profetică referire la lucrarea mântuitoare a lui Hristos, omul a fost destinat să intre "într-o odihna ca cea de Sabat". Această primă zi pe care a trăit-o Adam a fost declarată "Ziua Domnului" şi această realitate trebuia să-l înveţe un PRINCIPIU etern, anume că Dumnezeu este mai înainte de toate lucrurile şi că închinarea către El este cea dintâi responsabilitate a omului.

Un alt gest pe care L-a facut Dumnezeu pentru a-l învăţa pe Adam principiile existenţei în părtăşia divină, a fost acela al interzicerii accesului la pomul cunoaşterii. Această interdicţie trebuia să-l facă pe om să înţeleagă că poziţia pe care i-a acordat-o Dumnezeu în natura creată, este aceea de slujitor privilegiat, dar nu de proprietar. Ca proprietar, Adam ar fi avut dreptul să facă tot ce pofteşte, ca slujitor, însă, există întotdeauna anumite restricţii.

Chiar şi cele zece PORUNCI, date de Dumnezeu evreilor, n-au fost în ele însele decât zece PRINCIPII revelate pentru călăuzirea şi prezervarea poporului ales. Totuşi, evreii le-au transformat repede în nişte porunci reci şi rigide, căci nu erau decât un popor scos de curând de sub robia egipteană. Psihologia lor de sclavi a denaturat oferta lui Dumnezeu. Nefiind învăţaţi să gândească liber, ei au confundat principiile divine cu legile Egiptului, şi aşa se face că, la venirea Domnului Isus, mii de ani mai târziu, iudeii erau cărturari în ceea ce priveşte "slova" legii, dar complet străini faţă de conţinutul inimii lui Dumnezeu. Ei au ştiut să multiplice poruncile legii, încorsetând toate manifestările vieţii într-un formalism rigid, dar n-au avut priceperea să adâncească Legea şi să patrundă "spiritul" ei. În felul acesta, evreii n-au împlinit cerinţa Legii, ci s-au mulţumit să rămână la lucrurile exterioare. Dumnezeu le spusese: "Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi şi noapte... " (Iosua 1:8), în intenţia de a-i îndemna să pătrundă sensul adânc al poruncilor, adică PRINCIPIILE divine care au stat la temelia Legii.

Când a venit Domnul Isus, poporul era pierdut în "labirintul" datinilor. Mai marii religioşi ai timpului cultivaseră o adevărată "jungla teologică şi juridică", pe care poporul de rând n-o mai putea pricepe. În faţa acestei realităţi, Învăţătorul a căutat încet, încet, să-i scoată din "imperiul PORUNCII", învăţându-i mereu cum să trăiască după PRINCIPII: "Căci vă spun că dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor". (Matei 5:20)

Lucrarea făcută de Domnul Isus a avut o dublă însemnătate:

a. Ea a subliniat importanţa Legii.
"Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii... " (Matei 5:17)

b. Ea a subliniat greşeala evreilor.
" ... am venit nu sa stric, ci să împlinesc". (Matei 5:17)

Exista două posibilităţi de a greşi faţă de Lege: una este să ignori total Legea, şi aceasta Domnul Isus nu putea să facă, pentru că El venea în numele Celui care se descoperise pe Sine prin darea Legii, iar cealaltă este să aplici greşit Legea, şi Domnul Isus a venit ca să-i înveţe pe oameni "spiritul Legii": PRINCIPIILE.

De exemplu, El ne-a adus aminte de PORUNCA: "Să nu ucizi! ", dar le-a atras atenţia că PRINCIPIUL acestei porunci este mult mai adânc, mergând până la rădăcina faptei şi evaluând gândirea: "Dar eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său, va cădea sub pedeapsa judecăţii". (Matei 5:21,22) Există multe feluri în care putem "ucide" pe cineva, chiar lăsându-l în viaţă. Vorbirea de rău, duşmănia şi dispreţul sunt judecate de acelaşi PRINCIPIU ascuns în PORUNCA împotriva uciderii. Într-o altă ocazie, când a fost rugat să identifice care este cea mai mare PORUNCA, Domnul Isus le-a răspuns dându-le două PRINCIPII, pe care se bazează toate PORUNCILE: "Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău, ... şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. " (Matei 22:37)

Uneori se pare că şi Biserica de astăzi cade în aceeaşi greşeală, de a sublinia importanţa PORUNCILOR, în dauna însuşirii PRINCIPIILOR. Aceasta se întâmplă din cauza că oamenii ascultă mult mai uşor de PORUNCI decât de PRINCIPII, iar pentru cei ce-i îndrumă este mult mai comod să emită reguli noi, decât să muncească cu fiecare, învăţindu-i principii şi clădind caractere.

Iacov defineşte religia adevărată ca pe o aplicare de principii: "Religiunea curată şi neîntinată, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi să ne păzim neîntinaţi de lume. " (Iacov 1:27)

Ca să înţelegem şi mai bine frumuseţea şi simplitatea trăirii conform PRINCIPIILOR, este necesar să ne uităm la relaţia care există între ele şi PORUNCI, subliniind diferenţele care există între ele:

1. O PORUNCĂ sau o regulă are o aplicare specifică şi este impusă cu ajutorul unei (unor) sancţiuni prevăzute. Un PRINCIPIU este independent de circumstanţe şi împrejurări şi nu poate fi nicăieri impus asupra altora. Superioritatea PRINCIPIULUI este evidentă prin faptul că el respectă libertatea persoanei şi trebuie "trăit", nu "impus" din afară.

2. O PORUNCĂ sau o regulă este limitată la un scop imediat. Un PRINCIPIU este etern şi universal şi ne trimete în lumea realităţilor divine.

3. O PORUNCĂ sau o regulă este întotdeauna supusă îmbunătăţirilor, amendamentelor şi chiar eliminării. Un PRINCIPIU nu poate fi schimbat niciodată. El se manifestă doar diferit, în situaţii diferite, pentru a răspunde la solicitări diferite.

Situaţiile se schimbă - PRINCIPIILE ramân mereu aceleaşi. Ca slujitori ai lui Dumnezeu, în lumea creată de El, noi suntem dotaţi cu capacităţi fizice, mentale şi morale. Aceste capacităţi trebuie dezvoltate pentru a da naştere unui produs final intangibil, dar real, numit în cuvinte omeneşti "caracter". Acest caracter este singurul lucru pe care îl vom lua cu noi când vom păşi din lumea aceasta în cea viitoare.

Trăsăturile caracterului nostru se pot dezvolta numai în exercitarea libertăţii noastre de alegere - o alegere între aplicarea sau neaplicarea PRINCIPIILOR divine la situaţiile particulare în care ne aflăm fiecare. În cazul acestui proces se cer: o gândire profundă, o decizie morală şi o consecvenţă neabătută. Aceste trei deprinderi formează baza şi climatul de creştere al "omului de caracter".

Dumnezeu ne-a destinat să fim "oameni de caracter" şi de aceea ne-a făcut oameni liberi, care să ne putem recunoaşte capacităţile încredinţate şi să le dezvoltăm spre slava Celui ce ni le-a încredinţat. Ne-a făcut personalităţi în stare să-I întoarcă lui Dumnezeu ceva din dragostea cu care El ne iubeşte, membriipotenţiali în familia cerească, chemaţi în viitor să-şi dea partea lor de contribuţie la fericirea cerească. Ca să-şi împlinească acest destin, omul trebuie să-şi recunoască originea divină şi să-şi asume poziţia pe care Dumnezeu I-a dat-o prin creaţie: ca administrator peste toate lucrurile create. Poziţia de administrator implică hotărâri care trebuie luate şi acţiuni care trebuie întreprinse şi de aceea Dumnezeu i-a dat omului PRINCIPII mari şi minunate, pe care trebuie să le înţeleagă, să şi le însuşească şi în numele cărora trebuie să acţioneze.

(Prelucrare dupa: "Principles to live by", de Mel Rees)