A încerca să masori soarele cu liniarul n-ar fi mai greu ca încercarea de a-l măsura pe Ioan Botezătorul după stand­ardele noastre moderne. La Iordan, mulţimile curioase întrebau: „Oare ce va fi pruncul acesta?" Li s-a răspuns: „El va fi mare înaintea Domnului!"

în zilele de azi am fost risipitori cu înţelesul cuvântului: „mare," căci confundăm proeminenţa cu eminenţa, în zilele acelea Dumnezeu nu căuta nici preot, nici prooroc, ci un om. Dar, erau atunci, ca şi azi, o sumedenie de oameni; dar toţi erau prea mici. Dumnezeu căuta un om mare pentru o misiune mare.

Probabil că Ioan Botezătorul n-ar fi îndeplinit nici una din condiţiile ca să devină profet, dar avea calităţile de profet. Imediat înainte de apariţia sa pe scena istoriei e o perioadă de patru sute de ani de întuneric, fără nici măcar o singură rază profetică. Patru sute de ani fără nici un singur: „Aşa vorbeşte Domnul!" Patru sute de ani de accelerare a descompunerii spirituale. Având ca ispăşire râuri de sânge de tauri, având ca mijlocitori o armată de preoţi supra-hrăniţi, Israel, naţiunea favorizată a lui Dumnezeu, era pierdută în ceremonii, sacrificii si circumcizii.

Dar ce n-a putut face o armată de preoţi în patru sute de ani, a făcut în sase luni un singur om „trimis de Dum­nezeu," Ioan Botezătorul, omul modelat de Dumnezeu, plin de Dumnezeu, aprins de Dumnezeu.

Împărtăşesc vederile lui E. M. Bounds că îi trebuie lui Dumnezeu douăzeci de ani ca să formeze un predicator. Pregătirea lui Ioan Botezătorul s-a făcut în pustiul tăcerii, în universul de linişte al lui Dumnezeu. Da, Dumnezeu îi duce acolo pe toţi cei pe care vrea să-i facă mari. De pildă, Saul din Tars. Deşi pe fariseul acesta mândru, păstrătorul legii, de o inteligenţă colosală si de un pedigriu lăudat, Hris­tos l-a întâmpinat pe drumul Damascului, totuşi i-au trebuit trei ani în Arabia ca să se golească de lucrurile vechi şi să se dezveţe de tot ce învăţase, până când avea să spună: „Dum­nezeu mi s-a arătat si mie!" Da, Dumnezeu a fost în stare să umple într-o clipită pe cel care a avut răbdare ani de zile să se golească. Aliluia! Domnul Isus a spus: „Duceţi-vă!" Dar tot El a spus: „Rămâneţi!" încercaţi lucrul acesta: Izolaţi-vă de lume pentru o săptămână, cu pâine si apă numai, fără nici o carte în afară de Biblie, fără nici un vizitator în afară de Duhul Sfânt. Vă garantez, fraţi predicatori, că omul acela ori se sfărâmă pe sine ori va străpunge carapacea şi va ieşi să schimbe lumea. Despre omul acela, ca şi despre Pavel, se va speria iadul! Ioan Botezătorul a trecut prin şcoala aceasta a lui Dumnezeu, şcoala tăcerii, acolo în pustie, înainte de a se fi arătat înaintea lui Israel. Şi cine era mai potrivit să răscolească duhul aţipit al naţiunii amorţite decât acest profet ars de soare, botezat cu foc, copt în pustie - un om trimis de Dumnezeu cu faţa strălucitoare ca dimineaţa judecăţii? în ochii lui era lumina lui Dumnezeu, în vocea lui era autoritatea lui Dumnezeu, şi în sufletul său era vâlvătaia dorinţelor lui Dumnezeu! Cine, vă întreb, ar putea fi mai mare decât Ioan? E adevărat, „n-a făcut nici o minune" -adică n-a înviat niciodată pe cineva din morţi. Dar a înviat din morţi o întreagă naţiune!

Acest profet încins cu o curea de piele si cu o misiune limitată în timp s-a mistuit si a strălucit în aşa fel încât cei ce i-au auzit limba de jar si predicile înflăcărate, când s-au dus acasă n-au mai avut nopţi liniştite până ce şi-au frânt sufletele în pocăinţă. Cu toate acestea, Ioan a avut o teologie curioasă - fără jertfe, ceremonii, fără tăierea împrejur; o hrană curioasă - fără să gâlgâie vinul, fără să umble pe la mese şi petreceri; o îmbrăcăminte curioasă - fără filacterii, fără robele fariseice. Cu toate acestea, Ioan a fost mare! Vulturii mari zboară singuri; leii mari ies singuri la prădat; sufletele mari umblă singure - singure cu Dumnezeu. O aşa singurătate e greu de suportat, imposibil de îndurat, dacă nu e legată de Dumnezeu. Da, Ioan a trecut examenul măreţiei! A fost mare în trei domenii: mare în credincioşia sa fată de Tatăl: să se pregătească ani de zile, să predice scurt câteva luni; mare în supunerea sa faţă de Duhul; şi-a început lucrarea şi şi-a încheiat-o după cum i se poruncise; mare în afirmaţiile pe care le-a făcut despre Fiul: L-a declarat pe Isus, pe care nu-L văzuse înainte, „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii." Ioan a fost„o voce". Cei mai mulţi predicatori sânt doar un ecou, căci, dacă asculţi cu băgare de seamă, vei recunoaşte care e ultima carte pe care au citit-o şi cât de puţin au citit Cartea. Ca să atingem masele de oameni avem nevoie de o Voce - un profet trimis de cer care să predice predicatorilor! Numai oameni cu inima frântă pot frânge in­imile oamenilor! Fraţii mei, azi avem echipament modern dar n-avem mesajul din vechime; avem comoţie dar nu creaţie; avem mişcare dar nu trezire. Sîntem dogmatici, dar nu dinamici!

Fiecare eră a început cu focul; fiecare viaţă, a celui sfânt sau a celui păcătos, se va sfârşi cu focul - focul judecăţii pentru unii, focul iadului pentru alţii! Wesley cânta:„Salvaţi din foc pe cei pierduţi, Din veşnicul coşmar, Cărbunii vieţii lor se sting, În sânge la Calvar!" Fraţii mei, noi avem o singură misiune - să salvăm sufletele oamenilor. Şi totuşi sufletele oamenilor pier în jurul nostru. Milioane, sute de milioane, poate peste un miliard de suflete veşnice au nevoie de Hris­tos. Fără Viaţa Veşnică aceştia vor pieri! Oh! Ce ruşine! Ce grozăvie! Ce tragedie! Iar Domnul doreşte ca nici unul să nu piară! Iubiţi fraţi predicatori, oamenii merg cu milioanele la focul iadului, fiindcă noi am pierdut focul Duhului Sfânt!

Generaţia predicatorilor de azi e răspunzătoare de generaţia păcătoşilor de azi. La pragul bisericilor noastre sânt masele, neatinse, fiindcă noi nu sîntem atinşi, necâştigate fiindcă noi n-avem iubire. Slavă Domnului pentru lucrarea de misiune în străinătate. Dar în acelaşi timp e trist si adevărat că ne pasă „aparent" mai mult de oamenii de la marginile lumii decât de vecinii noştri de peste drum. Cu toate campaniile evanghelisticieni, sufletele câştigate se numără doar cu sutele. Dacă ar arunca cineva o bombă atomică, atunci s-ar duce cu miile la iad.

Dacă spunem că păcatul azi e mai mare şi nu are paralel în istorie, n-am avea dreptate. Domnul spune: „Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului " Găsim o imagine grafică a timpurilor lui Noe în Geneza 6:5, „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău." Deci era o răutate în toate privinţele, fără nici o excepţie, în orice im­aginaţie; era răutate fără nici un amestec cu binele, ci numai răutate; răutate fără întrerupere, ci permanentă. Cum a fost, aşa e şi azi. Păcatul e înfrumuseţat, popularizat, azvârlit în urechile oamenilor prin radio, aruncat în ochi prin televiziune, stropşit pe coperţile marilor reviste. Iar cei ce calcă pragul bisericilor sânt bolnavi sufleteşte, anemici, obosiţi, fără viziune, fără pasiune! O, Dumnezeule, dă aces­tei generaţii o mie de oameni ca Ioan Botezătorul, ca să rupă de pe rănile si păcatele noastre naţionale şi internaţionale bandajele puse de politicienii si moraliştii veacului!

Aşa cum Moise a ştiut imediat despre ce e vorba când a văzut rugul aprins, tot aşa şi poporul îl recunoaşte imediat pe cel ce are în el focul sfânt! Dumnezeu cucereşte focul prin foc. Cu cât e mai mare focul la amvoane cu atât mai puţin arde focul în iad. Ioan Botezătorul a fost un om nou cu un mesaj nou. Aşa cum un om acuzat de crimă aude îngrozit verdictul judecătorului: „Vinovat!", şi păleşte; tot aşa mulţimile au auzit strigătul lui Ioan: „Pocăiţi-vă!", până ce a răsunat prin coridoarele minţilor lor, mişcându-le amin­tirile, trezindu-le conştiinţa, educându-i până la pocăinţă şi botez. După Rusalii, predica nemiloasă a lui Petru, proaspăt din botezul său de foc al Duhului Sfânt, a străpuns mulţimea până ce ca un singur om toţi au strigat: „Oameni buni, fraţilor, ce să facem?" închipuiţi-vă că cineva ar răspunde acestor oameni copleşiţi de ororile păcatului: „Doar semnaţi cartonaşul acesta; veniţi în mod regulat la biserică; plătiţi-vă zeciuielile!" Nu! De o mie de ori NU! Sub ungerea puterii Duhului, Ioan strigă: „Pocăiţi-vă!" Şi s-au pocăit! Pocăinţa nu e câţiva stropi fierbinţi de lacrimi la banca penitenţei. Nu e nici emoţie sau remuşcare sau reformare. Pocăinţa este o schimbare a gândirii faţă de Dum­nezeu, faţă de păcat si faţă de iad!

Cele două mari forte sânt focul şi vântul, şi acestea au fost împletite în ziua de Rusalii. Ca şi vântul si focul, grupul binecuvântat al celor câţiva adunaţi în camera de sus a devenit irezistibil, incontrolabil, de neprevăzut. Iar focul lor a aprins focurile misionare, a stins focul persecuţiilor, a aprins focul martirilor, a aprins focul trezirilor! Acum două sute de ani, Charles Wesley cânta: O, dacă-n mine focul sfânt ar aprinde o văpaie, Să omoare ce nu-i sfânt, tot ce-i pleavă, tot ce-i paie. Iar Dr. Hatch striga:

Suflă în mine, Suflare divină, până când totul, ce am şi ce sânt, vor străluci o sfântă lumină din Duhul Tău Sfânt.

Focul Duhului Sfânt în acelaşi timp distruge, dar şi purifică, încălzeşte, atrage, dă putere.

Unii credincioşi nu pot spune când au ajuns creştini. Dar n-am întâlnit încă nici un credincios care să fi trăit botezul Duhului Sfânt şi să nu ştie când a avut loc. Aşa oameni plini de Duhul mişcă naţiunile pentru Dumnezeu, ca Wesley, care a fost născut din Duhul, a fost umplut de Duhul, şi a trăit si a umblat în Duhul.

Un automobil nu merge dacă nu face aprinderea, dacă nu are în el focul; tot aşa, oamenii nu se mişcă fiindcă, deşi au de toate, le lipseşte focul.

Prea iubiţi fraţi, va fi o judecată specială pentru predicatori; ei vor primi judecata mai aspră (Iacov 3:1). Va fi oare posibil, ca unii oameni aflându-se condamnaţi la judecata de apoi, se vor întoarce la unii din noi şi vor spune: „Predicatore, dacă ai fi avut focul Duhului Sfânt, azi eu n-aş merge la focul iadului!" Cred, ca şi Wesley, în necesitatea pocăinţei în cei credincioşi. Promisiunea Tatălui e pentru tine. Chiar acum, pe genunchi, oriunde te afli, acasă, sau într-o gară, sau într-un birou, apăsat de vinovăţie, aproape de marginea puterilor, fie rugăciunea aceasta rugăciunea ta: Ca să-ntăreşti inima mea, să-i dai curaj în lupta grea, Trimite, Doamne, foc din cer! Ca să aduc la viaţă pe cei din păcate, ce pier, Trimite, Doamne, foc din cer! Aşează-mă pe-al Tău altar, Viaţa mea, voinţa mea, Primeşte jertfa mea în dar: Trimite, Doamne, foc din cer!