Amintiri cu sfinti~~~Adoniram şi Ana Judson...
Autor: B.B.  |  Album: fara album  |  Tematica: Diverse
Adaugata in 03/05/2009
    12345678910 0/10 X

Era data de 8 Iunie, 1824, într-o casă simplă din Ava, oraşul de aur al Burmei(denumirea actuală a ţării este Birmania, sau Uniunea Myanmar, cea mai mare ţară din sud-estul Asiei), iar cei doi soţi se pregăteau liniştiţi să se aşeze la cină, când deodată uşa casei fu trântită de perete, iar înăuntru intră un ofiţer birman, ţinând în mână temuta carte neagră, semnul clar al arestării. “Sunteţi chemat de împărat”, zise ofiţerul în felul lui de a se exprima atunci când aresta un criminal, adresându-se profesorului Adoniram Judson, venit ca şi misionar împreună cu soţia lui, Ana, din America. Fără alte cuvinte, a fost trântit la pământ, legat şi târât în faţa împăratului. Pe drum legăturile i-au fost strânse atât de tare încât abia mai respira. La palatul imperial s-a dat sentinţa finală, trimiţându-l pe Judson în închisoarea condamnaţilor la moarte, în acel loc fatal, din care nimeni n-a putut scăpa, decât cu intervenţia specială a împăratului. Aici torţionarii aveau dreptul să folosească cele mai inimaginabile torturi, pentru pedepsirea condamnaţilor. Ziua aceea de 8 iunie se sfârşi pentru doamna Judson cu vestea că soţul ei era în închisoarea cea mai groaznică şi cu convingerea că lucruri oribile o vor aştepta în viitor.

Dar începutul povestirii noastre se află undeva la mii de kilometri distanţă de Burma, în America, unde cand pe data de 9 August 1788, la Malden, Massachusetts, s-a născut un copil simplu, în familia unui păstor al bisericii congregaţionale din oraş. Mama lui a fost o femeie blândă, manierată şi o bună credincioasă. Abigail, sora lui Adoniram, căci despre el este vorba, era mai tânără cu un an şi jumătate, iar Elnatan, fratele său, era mai mic cu şapte ani. La vârsta de 3 ani a ştiut să citească, la 10 ani a luat lecţii de navigaţie, iar la 16 ani a intrat la Colegiul Providence. Cea care l-a învăţat să citească la acea vârstă fragedă a fost mama lui care, atunci când soţul ei era plecat într-o scurtă călătorie, ea a vrut să îi facă o surpriză pe când se întoarce, şi astfel profitând de absenţa sa, şi-a învăţat copilul să citească. Spre uimirea tatălui, la întoarcere a găsit că copilul era în stare să citească destul de uşor un capitol din Biblie.

A urmat perioada neagră a vieţii lui, când la colegiu s-a împrietenit cu un student foarte sclipitor, care îl studiase pe Voltaire. Acesta era ateu, şi în scurt timp şi Adoniram a fost prins în plasa necredinţei. La terminarea studiilor, când s-a întors acasă, a spus părinţilor că el nu mai crede în Dumnezeu, veste care le-a frânt inima. După ce şi-a vizitat părinţii, a plecat la New York, oraşul cel mai stricat al anilor 1800. Aici a fost foarte fascinat de teatru, motiv pentru care s-a unit cu o trupă de melodramă, de la care a învăţat să mintă, să înşele, să locuiască o vreme într-un apartament, apoi să dispară fără să plătească, şi multe alte lucruri urâte. După un an, cu alţi prieteni a plecat să se îmbogăţească în vestul Americii în California.

Însă în drum spre vest, fiind foarte obosit, s-a oprit la un hotel peste noapte. Aici, neavând altă alternativă, a trebuit să doarmă în camera alăturată cu a unui tânăr bolnav ce trăgea să moară. Strigătele şi gemetele acestuia nu l-au lăsat să doarmă toată noaptea, iar în mintea lui s-au născut tot felul de întrebări pe care ateismul nu i le-a putut clarifica. Spre dimineaţă s-a făcut linişte. Când a coborât din cameră, proprietarul hotelului l-a anunţat că tanarul murise. A intrebat de nume, şi spre marea lui mirare, a aflat că era vorba tocmai de prietenul lui din colegiu, care l-a “convertit” la ateism. Şocul a fost foarte puternic. În urechi îi sunau groaznicele ţipete ale muribundului. Şi-a dat seama că dacă ar trebui să moară, ar împărtăşi acelaşi destin. Îngrozit a părăsit hotelul, dar totodată şi ateismul. Şi-a predat viaţa în Mâna Salvatorului, şi a lăsat în urmă şi dorinta de îmbogăţire, şi vestul, şi lumea cu toate plăcerile ei. S-a întors acasă. Rugaciunea parinţilor a fost ascultată.

Având o viaţă nouă
, s-a decis să devină vestitor al Evangheliei, motiv pentru care s-a înscris la Seminarul Teologic Andover. Aici s-a alăturat Societăţii Frăţia, un grup de tineri care doreau sa devină misionari. Astfel că într-o zi din august 1806, impreună cu alţi patru prieteni din această societate, au mers ca de obicei într-o pădurice de arţari să se roage. Deodată cerul s-a întunecat, anunţând o furtună. Cei 5 s-au refugiat sub o capiţă de fân din apropiere, şi acolo au vorbit despre bătrânul continent, Asia, şi marea nevoie de misionari care să vestească Evanghelia acelor popoare. Conducătorul societăţii, Samuel Mills, şi-a expus planul său minunat de a trimite misionari în ţările păgâne, care să fie gata să îşi dea viaţa pentru marea cauza a predicarii Evangheliei. Plini de entuziasm şi dorintă sfântă, cei 5 studenţi s-au hotărât să meargă ei înşişi misionari în Asia.

Această întrunire sub căpiţa de fân a rămas în istorie, căci acolo, cinci tineri talentaţi, care aveau toate şansele să îşi facă un viitor strălucit şi o cariera importantă în viaţă, au renunţat la tot ce le putea oferi civilizaţia Americii, la siguranţă şi comfort, şi au ales sălbăticia şi mizeria de nedescris a Asiei.

Astfel, pe data de 29 iunie, un comitet format să analizeze cererea celor 5 tineri, a apărut în faţa consiliului şi a anunţat hotărârea. Ei recomandau ca planul să fie aprobat, şi chiar au cerut să se înfiinţeze un bord de misiune în străinătate al Americii, cu scopul de a ajuta acesti tineri voluntari şi pe aceia care vor urma exemplul lor. După întrunirea respectivă, au fost invitaţi să servească masa în familia diaconului Hasseltine. Aici Adoniram a făcut cunoştinţă cu cea care urma să îi devină soţie, Ana Nancy Hasseltine, o tânără de numai 20 de ani, cunoscută de toţi pentru credincioşia şi frumusetea ei. Ea şi-a predat inima Domnului cu patru ani în urmă, când, după multe frământări, a decis să renunţe la distracţiile şi petrecerile pe care le frecventa foarte des, şi să urmeze calea trasată de Mantuitorul.

Astfel
, împreună cu alte colege de şcoală, s-au înscris ca membri în mica biserică din Bradford. În aceeaşi perioadă s-au pocăit şi părinţii ei. Tatăl în mod special a fost mişcat de rugăciunea fetiţei ei favorite, când, într-o seară de vară, fata îngenunchiase în faţa ferestrei deschise şi se ruga cu lacrimi. Tatăl, străbătând livada, venind spre casa, o văzu că plânge şi îşi spuse că dacă fiica lui atât de nevinovată se roagă cu lacrimi când vine înaintea Domnului, cum ar trebui să fie el? Şi s-a predat şi el Domnului. Iată cum Dumnezeu ascultă rugăciunile copiilor pentru părinţii lor.

La câteva zile după vizita acelor tineri în casa diaconului, Ana primeşte o scrisoare, care a adus o mare frământare în inima fetei. Adoniram îi propune să-i devină soţie. Foarte tulburată, Ana dă un răspuns rece şi nesigur. Era decizia vieţii ei, care ajunsese la un punct de cotitură.

De fapt, alternativele erau foarte clare. Putea să rămână în America, şi să se căsătorească cu cineva care i-ar fi oferit un cămin confortabil, unde frumuseţea şi inteligenţa ei ar fi putut străluci în toată splendoarea lor. Siguranţă, confort, am zice noi o familie cu adevărat binecuvântată şi fericită. Însă iată că acest tânăr îi cere să lase totul, şi să aleagă soarta nesigură a primului misionar din America ce se îndreaptă spre misterioasele regiuni ale Asiei de Sud. Nici siguranţa unui cămin stabil, apoi toate primejdiile călătoriei pe ocean, şi a vieţii printre popoarele lumii a treia, departe de civilizaţie, fără confort, şi probabilitatea de a nu se mai întoarce niciodată. “Nu”, ziceau aproape toţi cărora li se ceruse sfatul, sau chiar şi cei care îşi spuneau părerea fără a fi întrebaţi. “E aproape absurd pentru o femeie să se gândească la o iniţiativă atât de îndrăzneaţă”. “Cât se poate de nepotrivit”, zicea unul. “Sălbatic şi romantic”, spunea altul. Tatăl unei prietene de a ei declară că dacă fata lui ar vrea sa plece, ar lega-o de piciorul patului.

Foarte puţini au fost aceia care au avut curajul de a sta alături de ea, şi de a o încuraja. Însă Ana a hotărât să caute voia lui Dumnezeu. Dar nu era singura care trebuia să ia o decizie atât de importantă. Prietena ei, Harrieta Atwood, care tocmai împlinise 17 ani, primi o scrisoare intr-o seară. Nu era decât o bucăţică de hârtie, cu câteva trăsături de peniţă pe ea, dar ce agitaţie au produs ele în fiinţa interioară a fetei. Expeditorul nu era altul decât Samuel Newell, unul dintre misionarii voluntari. Harrietei, ca şi Anei, i se ceru aceeaşi dovadă de iubire şi devotament. Cu 3 ani în urmă, ea îşi pierduse tatăl, şi tot ce i-a mai rămas era mama ei pe care o iubea cu pasiune. Acum însă o noua şi minunată iubire a fost trezită în viaţa ei, transformând-o dintr-o fată într-o femeie, care se angaja într-un plan măreţ. Dar nu numai iubirea o făcea să primească greutăţile vieţii de misionară, ci fiindcă în adâncul cel mai curat al sufletului, ea era hotărâtă să meargă oriunde Dumnezeu o va conduce. Şi astfel, au ales amândouă să meargă alături de cei doi, pe care Domnul i-a chemat la o lucrare atât de importantă, însă atât de grea.

Toamna trecuse, şi timpul plecării se apropia. Au primit aprobarea guvernului, însă totodată li s-a comunicat că dacă doresc să plece, trebuie să se îmbarce cât mai repede, deoarece la orizont se întrevedea izbucnirea unui nou razboi cu Anglia, iar porturile urmau să fie închise, şi plecarea imposibilă. În familiile Hasseltine şi Atwood sosi vestea că Ana şi Harrieta trebuiau să se căsătorească repede şi să îşi ia ramas bun poate pentru totdeauna de la casa părintească.


Aşadar, pe data de 5 februarie 1812, Adoniram s-a căsătorit cu Ana Nancy, iar ziua următoare a avut loc ordinarea a cinci tineri care urmau să plece misionari. Erau: Adoniram Judson, Luther Rice, Samuel Newell, Samuel Nott şi Gordon Hall. Imediat după oridinare, Samuel Nott, Luther Rice şi Gordon Hall au plecat spre Philadelphia, de unde urmau să ia peste câteva zile corabia Armonia, care mergea la Calcutta, India. Marţi, 18 Februarie primiră şi soţii Judson şi Newell înştiinţarea să se prezinte la bordul corabiei Caravan, pentru ca de îndată ce vor avea un vânt potrivit, să poată ridica ancora. Pe atunci nu existau decât corăbii cu pânze, iar drumul era lung şi anevoios şi dura câteva luni de zile. Ziua următoare, corabia şi-a ridicat pânzele, şi pentru cele două familii a început călătoria care avea să îi ducă departe de cei dragi, prin multe primejdii şi încercări. Dar era drumul pe care şi l-au ales fiecare dintre ei.

Mă întreb ce aş fi ales eu în locul lor. Ce ai fi ales tu, copil, adolescent, tânăr, sau oricine ai fi cel care citeşti această relatare? Însă nimeni nu ne cere să alegem în locul lor, deoarece e deajuns să facem această alegere pentru noi. Ca şi atunci, mai sunt şi astăzi zone unde Evanghelia trebuie vestită. Mai este sărăcie, idolatrie, mizerie, mai sunt locuri pentru misionari. Trăim cu ideea greşită că pentru a deveni misionar ai nevoie de o chemare specială. Însă cuvintele Domnului Isus din Marcu 16:15 au fost acelea care au mişcat inimile atâtor tineri care au lăsat totul şi au ales drumul lepădării de sine. Hudson Taylor a ales la 5 ani, pe cand era copil, William Carey în adolescenta, Adoniram Judson şi mulţi alţii în tinereţe. Soţiile lor, majoritatea nişte fete atât de firave, toate au fost gata să renunţe la confortul lumii civilizate, şi au ales să gătească pe vatră, fara gaz, fără curent electric, fără apă la robinet, să doarmă în colibe sau în corturi(Jim şi Elisabeth Elliot, după “luna” de miere care a durat 4 zile, au trăit într-un cort pentru 6 luni, la un trib) au fost gata să îşi vadă proprii copii răpuşi de bolile şi clima deseori nefavorabilă a zonelor de misiune, iar majoritatea dintre ele au murit prea timpuriu. Au fost gata să plătească preţul.

Chemarea a fost făcută...câţi dintre noi oare vom răspunde pozitiv acestei chemări? Buzău, Oltenia, Dobrogea...Asia, Africa, America de Sud... “Mare este secerişul, dar puţini sunt lucrătorii...”Mt 9:37. Tu nu simţi chemarea Lui? Sau poate ai înnăbuşit Vocea aceea, cu lucrurile de o clipă ale acestei lumi...Toţi oamenii ne naştem şi murim, diferenţa o face doar modul în care alegi să trăieşti. Alege lucrurile cu adevărat importante.

~va urma~

~~~Amintiri cu sfinti~~~Adoniram şi Ana Judson...Era data de 8 Iunie, 1824, într-o casă simplă din Ava, oraşul de aur al Burmei, iar cei doi soţi se pregăteau liniştiţi să se aşeze la cină, când deodată uşa casei fu trântită de perete, iar înăuntru intră un ofiţer birman, ţinând în mână temuta carte neagră, semnul clar al arestării. “Sunteţi chemat de împărat”, zise ofiţerul în felul lui de a se exprima atunci când aresta un criminal, adresându-se profesorului Adoniram Judson, venit ca şi misionar împreună cu soţia lui, Ana, din America
am citit de doua ori istoria vietii lor scrisa in "Ana din Ava". e cea mai impresionanta biografie pe care am citit-o. am plans. noi nu ne dam seama ce pret au platit unii si avem pretentia sa mostenim cerul alaturi de ei fara nici un sacrificiu
Adăugat în 04/05/2009
e drept ca trebuie sa mergem in toata lumea sa vestim oamenilor Sfanta Evanghelie, dar pana in mari departari avem sub ochiii nostrii numeroase sate in care nu exista nici un om care sa cunoasca pe Domnul. ne refugiem in lacase de cult imbogatind programele religioase prin diversitatea activitatilor si la cativa pasi de noi sunt oameni care sufera atat de lipsa hranei trupesti cat si din lipsa hranei spirituale. Domnul sa se indure de noi!... in loc sa dam altora bogatii spirituale, greu, foarte greu ne mentinem noi... pe baza celor ce le-am invatat din Scripturi si pe baza experientei cu Dumnezeu am indrazneala sa intaresc faptul ca trebuie o investire speciala de la Dumnezeu ca cineva sa plece ca si misionar. cei mai multi care merg in astfel de lucrari de misiune nu sunt trimisi de Domnul si ca atare nici insotire nu e... din nefericire avem cunostinta de numeroase cazuri in care s-au cheltuit fonduri substantiale si in loc sa se faca lucrarea Domnului s-au risipit banii Domnului - daca imi permiteti exprimarea aceasta. subscriu la ceea ce spunea Tabita, prin enuntarea versurilor : "In cer pe flori nu poti fii dus/ Cand altii s-au luptat/ Si pentru Regele Isus/ Chiar viata lor si-au dat..." oooo... nu de putine ori cantam aceste cuvinte; ne condamnam singuri. Doamne trezeste ROMANIA! Doamne trezeste crestinii! Doamne trezeste tinerii!
Adăugat în 05/05/2009
remarcabil... nu potsa zic decat ca putin au facut acest lucru dar se vede ce lucrare au facut pt DOMNUL ce bine ar fi sa urmam ex lor sa fim misionari in zona unde ne a asezat EL amin
Adăugat în 05/05/2009
ieri si azi
Acestia sunt inaintasii nostri,oameni ca si noi dar care au stiut sa-si puna in viata prioritatile corect si au aleas sa plateasca pretul.Stiu ca si azi sunt printre noi oameni care si-au inteles chemarea si simpt pulsul lui D-zeu si aud inima sa batind pentru cei pierduti.Sa ne rugam pentru ei sa fie intariti sufleteste,sa reziste la greutatile si solicitarile misiunii si sa le inmulteasca Domnul echipa de misiune.Binecuvintati sa fie parintii care si-au daruit copii pentru misiune, binecuvintati sa fie tinerii care au renuntat la viata lor pentru a cistiga alte vieti.Avem astfel de oameni si astazi si trebuie sa ne rugam pentru ei si sa formam alte generatii de misiune, implicindu-ne concret fie prin plecarea noastra ,fie prin mijloacele practice de ajutor financiar si nu in ultimul rind rugindu-ne. Haide-ti sa croim carari drepte pentru cei ce ne urmeaza si sa nu raminem doar la ceea ce alti au facut, ci sa fim noi insine pietre de aducere aminte pentru viitor, investind resursele ce le avem in copii si tineret caci ei vor fi biserica de miine. Avem viitor,avem nadejde,trebuie doar sa ne incredem SI SA NE BAZAM PE PROMISIUNILE DOMNULUI, chiar daca vremurile sunt grele.Drum bun tuturor celor ce sunt pe CALEA SA.
Adăugat în 08/05/2009
din inima...
Am citit editorialul,mi-a placut enorm ,si dincolo de randuri cu ochii sufletului putem vedea la inaintasii nostrii o inima predata in intregime STAPANULUI ISUS,si...mi-a placut de asemenea ceea ce zicea Genica si anume sa nu ramanem la ceea ce au facut altii ci sa devenim si noi pietre de aducere aminte.
Noi,generatia de azi,avem un drum deja batatorit de cei dinainte,sa ne rugam ca EL sa ne umple de har,eu..personal cred ca ceea ce ne lipseste noua azi e o traire curata ,in sfintenie,care sa atraga dupa sine ungerea Duhului Sfant,dar...sa ne rugam ,sa fim atinsi si umpluti de putere.
Multa pace si har tuturor.
Adăugat în 09/05/2009
Statistici
  • Vizualizări: 3663
  • Export PDF: 1
  • Comentarii: 5
Opțiuni