Păstorul adevărat se recunoaşte după urmele paşilor lui, nu după vorbele lui. El merge înaintea oilor, dar mai ales se opreşte lângă cele obosite. Păstorul duplicitar vorbeşte mult despre grijă, dar îşi aşază viaţa astfel încât să nu fie deranjat de nevoi. Unde este păstorul când oaia nu poate urca treptele? Unde este când boala ajunge înaintea omului în biserică şi uşa rămâne prea îngustă, prea înaltă, prea rece? Unde este când cineva cere sprijin și găsește obstacole și piedici? Un păstor care nu asigură accesul celor cu dizabilități sau celor care nu se pot deplasa ușor, care ridică obstacole atunci când cineva cere ajutor, nu vede omul. Un păstor care iubește mai mult funcțiile, banii și imaginea decât nevoile turmei, nu este păstor adevărat, ci om fals. Scriptura nu condamnă lipsa de putere, ci lipsa de grijă. Nu lipsa resurselor, ci lipsa inimii. Păstorii care se hrănesc pe ei înşişi ajung să transforme turma în decor, iar slujirea în funcţie. Adevărata păstorire începe acolo unde dispare confortul şi apare responsabilitatea. Cine iubește cu adevărat nu pune piedici, ci deschide drum, întinde mâna și ridică pe cel căzut. Să nu rămânem doar păstrători de vorbe, ci păstori de inimi. Dumnezeu nu va întreba câte oi au fost numărate, ci câte au fost purtate în braţe.