Din nefericire, ca oameni tindem să ne primim sau să ne respingem unii pe alții bazându-ne adesea doar pe experiența imediată, percepută prin intermediul simțurilor. Oare de ce uităm că dincolo de ceea ce putem vedea este acel om ascuns al inimii, univers al trăirilor autentice și esență a ființei? De ce ne oprim în fața imaginii când dincolo de ea putem sonda și găsi comori nebănuite?
Probabil că ne grăbim, ne-am obișnuit așa și procedăm astfel și în relațiile cu cei din jur. Uităm că în urma pensulei timpului lucrurile vizibile se vor schimba, pe când cele ascunse vor rămâne pentru totdeauna. Și poate că tocmai din cauza acestei percepții incomplete pe care o avem căutăm să sporim în ceea ce este evident pentru oricine și lăsăm la o parte agonisirea de mărgăritare neprețuite ale sufletului.
Dar n-ar fi trist ca la finalul vieții să ne dăm seama că nu putem lua chiar nimic cu noi? Că tot ce am lucrat a avut ca scop construirea unei fațade nestatornice și că tot la acest nivel i-am cunoscut și pe ceilalți?
Cred că dacă astăzi trăim nu e prea târziu să căutăm să ne îmbogățim sufletul în fiecare clipă a vieții care ne-a rămas și să privim dincolo de ceea ce izbește ochiul,"căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice." (din 2 Corinteni 4:18)