1. Ce-ar folosi frumsețea unei flori,
cu chip gingaș, și-atât de vii culori,
de nu ar da acelor ce-o privesc,
/: o mângâiere-a Tatălui Ceresc? :/

2. Ce-ar folosi un limpede izvor,
de nu și-ar da-n zăduful arzător,
răcoarea-i dulce, celui ostenit,
/: ce-a alergat spre el, cu pas grăbit? :/

3. Și cântărețul, cui i-ar folosi,
de n-ar nălţa-n divine armonii,
a sa cântare, spre-a înviora
/: pe cel ce-și poartă-n lume crucea sa? :/

4. Și noi, ca inima, să nu-ncetăm,
prin cânt fierbinte-ntruna să vibrăm,
să lăudăm pe Tatăl Dumnezeu,
/: căci El ne-a dat ca dar pe Fiul Său! :/

5. Căci a iubi și a cânta cu har,
când am primit acest talant în dar,
e felul vrednic de-a-L întâmpina
/: pe-al nostru Mire, când va apărea! :/

I: Volumul 1, cântarea 219