Poet și compozitor născut la 16 ianuarie 1938, în localitatea Buzad, județul Timiș, dintr-o familie de ortodocși. La vârsta de 15 ani s-a mutat la Timișoara, unde a frecventat o școală de construcții. După terminarea școlii a lucrat pe șantiere, la construcția de case și apartamente.

La vârsta de 20 de ani L-a cunoscut pe Domnul, s-a botezat în apă, apoi a primit Duhul Sfânt, urmat de darul de poet și compozitor. Cu acest dar, a slujit Domnului cu multă dăruire, până când Domnul l-a chemat acasă, la 2 aprilie 2004.

S-a căsătorit în septembrie 1979 cu Viorica Roteliuc din localitatea Sucevița, județul Suceava. Au avut opt copii, dintre care unul a fost chemat acasă la Domnul la vârsta de 4 ani, în anul 1985. Împreună cu ceilalți șapte copii și cu soția, au emigrat în America în decembrie 1991, unde li s-au mai născut încă patru copii.

La 30 decembrie 2003 a fost diagnosticat cu cancer la pancreas. Nu a rostit niciun cuvânt de dezaprobare și nu a insistat să fie vindecat, ci a spus întotdeauna: „Să se facă voia Domnului.”

În dimineața zilei de 1 aprilie 2004 a spus de câteva ori „Aleluia”, apoi a intrat în comă. În seara aceleiași zile a fost vizitat de doi frați de la biserică, care i-au spus: „Pace!” Atunci s-a trezit din comă pentru câteva secunde și le-a răspuns: „Pace!” Acesta a fost ultimul cuvânt rostit de el pe pământ.

În dimineața următoare, la 2 aprilie 2004, ora 7:28, a părăsit acest pământ și s-a dus acasă la Domnul Isus, pe care L-a slujit și iubit toată viața.

Cu deplină încredințare, a fost unul dintre însemnații slujitori, devotat întreaga viață în slujba Domnului Isus cel iubit.

Iată doar o parte dintre multele cântări binecunoscute din harfa bisericii penticostale.

Soția lui, Viorica Giuchici, despre Dionisie Giuchici

L-am întâlnit pe Dionisie lângă Fântâna Apelor Vii într-o frumoasă seară de aprilie. Eram adunaţi la o noapte de veghe: frați, surori, tineri, copii ai Domnului de diferite vârste. Încălziţi la focul Rusaliilor, vegheam în rugăciuni şi proslăveam pe Cel ce este viu în vecii vecilor, fiind învioraţi de Duhul Sfânt prin mesaje divine.

Binecuvântată amintire a vremurilor trecute...

În ochii lui Dionisie, de culoarea cerului senin, am citit atunci sinceritate, devotament şi o consacrare sfântă în slujba Domnului, pe care L-a iubit mai mult decât orice pe lume. Câteva luni mai târziu, în luna august, am acceptat invitaţia lui de a porni împreună pe calea vieții, slujind Domnului şi lucrând spre slava numelui Său.

De atunci, viaţa noastră a devenit o frumoasă, dar scurtă poezie, care a numărat 25 de strofe. Sub inspiraţia Duhului, în casa noastră s-au născut foarte multe poezii şi cântări. De asemenea, Domnul a dăruit familiei noastre şase fete şi şase băieți.

Poezia vieţii lui Dionisie s-a încheiat în dimineaţa zilei de 2 aprilie 2004, când Domnul l-a chemat Acasă, în paradisul pe care poetul Dionisie l-a descris în versuri minunate şi l-a evocat cu mult dor în cântările sale...

„Paradisul e-o grădină,

Grădina lui Dumnezeu,

Paradisul din lumină

E Ierusalimul nou... ”

La câteva luni după ce a plecat Acasă, în noaptea de 27 septembrie 2004, Dionisie mi s-a arătat în vis: arăta tânăr, frumos, cu faţa strălucind de o bucurie sfântă, ce radia o fericire ce nu poate fi descrisă în cuvinte omeneşti.

L-am întrebat: „Unde mergi tu, Dionisie?” El mi-a răspuns: „Mă duc spre Muntele Domnului!”

L-am întrebat din nou: „Voi fi şi eu acolo?” Mi-a răspuns: „Da!” şi a plecat...

Cu sfântă şi înălţătoare nădejde aştept să se încheie şi poezia vieții mele, ca să ajung la Muntele Domnului, unde vor locui toți credincioşii de pe pământ, împreună cu Domnul nostru!

Viorica Giuchici

Când un poet pleacă dintre noi, rămân versurile lui ca mângâiere şi moştenire pentru iubitorii de poezie. Dar moştenirea lăsată în urmă nu face mai uşoară despărțirea de omul pe care l-am cunoscut, prețuit şi iubit. Înaintea lui Dumnezeu omul prețuiește mai mult decât opera sa, o perspectivă pe care avem nevoie a o deprinde şi noi. Împreună cu omul care ne părăseşte, pentru a intra în veşnicie, pleacă o parte din frumuseţea lumii în care am trăit împreună.

Am pierdut recent pe fratele în credință, prietenul şi poetul Dionisie Giuchici, pe care Mântuitorul l-a chemat acasă. Fără îndoială că Făcătorul lui îl iubeşte mai mult decât l-am iubit şi preţuit noi. Fără îndoială că Dionisie se bucură acum de adevărata viaţă, de odihna meritată şi de părtăşia dorită cu Christos Domnul, pe care L-a iubit din toată inima, L-a slujit cu toată puterea şi L-a aşteptat cu mult dor.

Am cunoscut chipul pământesc al lui Dionisie, dar chipul lui veşnic, la care Dumnezeu a lucrat cu răbdare şi iscusinţă prin ani, numai El îl cunoaşte.

Nu am înţeles nici noi, şi nici Dionisie nu a înţeles întotdeauna, de ce una din uneltele mult folosite în făurirea caracterului a trebuit să fie suferinţa. Poate că durerea îndurată pe pământ a fost preţul de plătit pentru harul deosebit de care poetul şi vizionarul Dionisie a avut parte. Prin suferinţă, Dionisie s-a făcut mai asemănător cu Mântuitorul pe care L-a slujit cu spirit de sacrificiu toată viaţa sa. Acum, pentru el, taina aceasta este dezlegată.

Pe pământ, Dionisie nu s-a mişcat în cercuri înalte, nici n-a căutat societăți selecte, dar este acum în raiul lui Dumnezeu, pe care l-a întrezărit cu ochii lui de văzător, l-a descris cu intuiţia lui de poet şi, în ultima parte a vieţii lui, l-a dorit mai mult decât viaţa printre muritori.

Înzestrat cu un duh blând şi liniştit, Dionisie a fost o prezenţă plăcută printre oameni, întotdeauna disponibil cu ajutorul la îndemâna sa şi cuvinte de mângâiere şi îmbărbătare pentru omul care avea nevoie de ele. Lui i se potrivesc minune cuvintele din cartea Proverbelor care spun: „Ceea ce face farmecul unui om este bunătatea lui.”

Dionisie a personificat o combinaţie rară a talentului poetic cu meseria simplă de zidar. Talentul poetic a fost darul Cerului pentru un suflet sincer, sensibil şi aplecat spre meditaţie. Meseria şi-a ales-o singur, din puținele opţiuni care i-au stat la dispoziţie în anii tinereţii sale.

Nu ştiu cum ar fi mai potrivit să-l descriu: poetul zidar sau zidarul poet. Probabil că prima combinaţie îl descrie mai bine pe Dionisie Giuchici, privit din perspectiva veşniciei. În timp ce cu mâinile lucra la zidărie, cu mintea lui clădea imagini frumoase din cărămizile cuvintelor.

A uimit prin simţul deosebit pentru limbă, folosind în versurile sale un material variat de cărămizi verbale, care n-au nimic de-a face cu vocabularul unui constructor, lipsit de diplome universitare sau instruire poetică.

Dionisie a fost un autodidact, care a ştiut să observe lumea, a învăţat să asculte cu atenţie, i-a plăcut să se roage şi să cânte. Alături de poeziile lui, preţuite de recitatori, multe din cântările care se cântă în bisericile noastre au fost compuse de el.

Soţia lui, Viorica Giuchici, şi-a făcut o vocaţie sfântă din recitarea poeziilor lui Dionisie, care nu sună în gura nimănui mai bine decât recitate de ea. Acum, după pierderea soţului ei, acest obicei sacru capătă valori noi pentru Viorica Giuchici.

Rugăciunea noastră către Domnul este să folosească creaţia poetică a lui Dionisie spre împlinirea scopurilor Sale eterne. Dătătorul talentului va şti să pună aceste versuri în mâna credincioşilor şi a căutătorilor de adevăr care au nevoie de ele şi să vorbească cu elocvenţă inimile lor.

Gelu Arcadie Murariu

De ascultat emisiunea La ordinea zilei de la RVE Timișoara despre zidarul poet AICI.