Interfața site-ului a fost îmbunătățită și mai sus vedeți săgeți care indică unde se află acum fiecare element principal de navigare și căutare.

Tanti Burciu
Autor: Ortansa Stanga  |  Album: fara album  |  Tematica: Misionari
Resursa adaugata de ORTANSA in 18/02/2016
    12345678910 10/10 X
Media 10 din 1 vot

Tanti Burciu

 

De obicei, poveştile încep cu „A fost odată...” şi au un sfârşit fericit.

Aceasta este însă o poveste amară, despre sinceritate, credinţă, încredere, iertare, dar şi despre ipocrizie, cupiditate, înşelăciune, despre ocara adusă numelui de creştin.

Povestea lui tanti Burciu este povestea creştinilor anonimi, cunoscuţi de foarte puţini, dar foarte bine cunoscuţi de Domnul Isus.

Știm că s-a născut undeva, într-un sat din Oltenia, într-o familie cu mulţi copii, o familie copleşită de sărăcie. Când avea vreo doi ani, mama ei a părăsit tărâmul celor vii. Ce s-a întâmplat cu toți acei orfani nu se mai ştie. Dar, pe la 13-14 ani, această fetiţă este adusă la Bucureşti de un frate mai mare şi încredinţată unei familii de evrei, care au crescut-o şi au iubit-o ca pe copilul lor. La ei a învăţat gospodărie, a învăţat să gătească, să brodeze, să croşeteze. Când a fost mai mărişoară, s-a angajat ţesătoare în fabrica pe care o aveau acești evrei, ca să-şi câştige traiul.

Timpul a trecut şi aflăm despre această tânără că a cunoscut un bărbat, pe care-l chema Gheorghe Burciu, cu care s-a și căsătorit. Gheorghe fusese soldat pe front, era veteran de război. Lucra pe tramvaie ca vatman. Când s-au cunoscut, ea era tot ţesătoare în fabrică şi lucra în trei schimburi.

Erau vremuri apăsătoare după război şi multe lipsuri. Amândoi munceau din greu. Aveau o căsuţă în zona Vitan din București, pe care tanti Burciu o ţinea curată ca un pahar. Peste tot erau lucruşoare făcute de mâna ei, apretate și călcate fără cută. Acolo au locuit până când s-a demolat acel cartier şi au fost mutaţi la bloc, undeva în cartierul Berceni.

Mai ştim că visul celor doi de a avea un copilaş s-a spulberat într-o iarnă când, însărcinată fiind, tânăra mămică a alunecat pe gheață şi a căzut. Copilul s-a născut mort, iar altul nu le-a mai fost dat.

În vremea aceea, tanti Burciu mergea la o biserică, dar stăruia în sufletul ei un dor, care o îndemna să caute altceva. Într-o noapte, a avut un vis în care îi apărea o adresă dintr-un cartier al Bucureştiului. Uimită de precizia adresei din vis, s-a hotărât să verifice dacă există acest loc, a mers, a căutat strada, numărul. Când a întrebat de număr, i s-a răspuns, cu un soi de condescendenţă, că acolo „este o casă a pocăiţilor”!

Era o clădire sobră, fără cruce, cu un etaj, într-o curte mică. La intrare, o uşă de lemn încastrată într-o arcadă, iar deasupra, un balcon îngust ascundea o uşă dublă, sfertuită în ochiuri de sticlă.

Bucuroasă că a găsit locul, a venit într-o duminică dimineaţă. A intrat în curte, a urcat cele trei trepte de la intrare şi a ajuns într-o săliţă. A fost întrebată, cu blândeţe, ce caută şi i s-a spus că de la 10.30 este adunare pentru toată lumea. Atunci a auzit Cuvântul predicat de marii oameni ai credinţei din vremea de atunci şi L-a primit în sufletul ei pe Domnul Isus Cristos. Adunarea aceea a devenit pentru ea locul cel mai scump, în care găsea alinare şi bucurie, care îi dădea putere şi speranţă, locul unde Îl găsise pe Domnul sufletului ei.

Cel rău însă n-a lăsat-o să se bucure.

Gheorghe, când a aflat că s-a pocăit, a început s-o prigonească. Odată, venind de la adunare, n-a lăsat-o să intre în casă şi a dormit în curte. Dar, cu blândeţe, cu răbdare şi cu înţelepciunea pe care o pune Dumnezeu în copiii Lui, a reuşit să-l înduplece pe Gheorghe să vină şi el la Adunare. Auzind ce se spunea acolo s-a întors şi el la Dumnezeu şi mare era bucuria lor căci, de acum, veneau amândoi şi se puteau bucura împreună de iertarea păcatelor şi de mântuirea pe care o căpătaseră prin jertfa Domnului Isus Cristos şi prin credinţa în El.

Cei doi au înțeles să trăiască ceea ce credeau implicându-se în lucrarea Domnului în mod practic. După ce-şi terminau serviciul, mergeau la familii cu mulţi copii şi îi ajutau în gospodărie cu ce era nevoie. Gheorghe spărgea lemne,  curăţa zăpada, ajuta la reparaţii, iar ea îngrija de copii, ajuta la spălat, la călcat, făcea mâncare.

Aşa erau pe atunci creştinii!

Domnul Isus era mărturisit prin faptele lor. Nu-i ruga nimeni, se ofereau şi îi ajutau cu bucurie pe cei în nevoie, mângâiau şi-i îmbărbătau pe cei apăsaţi şi întristaţi, pe cei cu mulţi copii, ca şi pe cei în vârstă, neputincioşi.

Anii au trecut şi peste soţii Burciu. Ajunseseră la pensie, îngreunaţi de ani. Gheorghe avea un nepot, spre care s-au îndreptat speranţele lui de a avea un sprijin la bătrâneţe. Dar nepotul acesta voia doar casa lor. Mult s-a supărat bătrânul Burciu din pricina lui, iar într-o zi inima lui, greu încercată în viaţa  zbuciumată pe care a avut-o, la care s-a mai adăugat şi dezamăgirea provocată de nepot, s-a  oprit, iar el a plecat la Domnul.

Tanti Burciu a rămas singură. Suferinţele vieţii o aduseseră într-o stare de mare slăbiciune. Se pare că avea şi ea o boală de inimă. Povestea că de multe ori îşi pierduse cunoştinţa pe stradă, ba  odată căzuse pe linia de tramvai.

Avea și ea o nepoată, pe care a rugat-o să o îngrijească. Dar nepoata, pretinsă „credincioasă”, nelipsită de altfel de la Masa Domnului, i-a cerut casa în schimbul îngrijirii. S-a purtat rău cu ea şi tanti Burciu a renunţat s-o mai cheme. Mai multă înțelegere a găsit la o vecină din bloc, care-i mai spăla rufele, îi făcea cumpărături şi-i aducea de mâncare.

Între timp, a apărut o familie de „credincioşi” de la o adunare de cartier, soţ şi soţie, care au pus ochii pe apartamenul bătrânei. La început s-au arătat îndatoritori, amabili, prevenitori, afișând o cucernicie mincinoasă. Tanti Burciu a avut încredere în ei - doar erau din Adunare! - şi i-a primit cu bucurie. După experienţa pe care a avut-o cu nepoata, s-a hotărât să nu mai vândă nimănui casa şi s-o lase Adunării.

Dar sănătatea ei s-a deteriorat accentuat. Într-o vară, a răcit şi a făcut o pneumonie. A consultat-o o doctoriță din Adunare şi i-a dat un tratament. Cât de cât s-a pus pe picioare. Însă cei doi soţi, crezând că nu mai avea mult de trăit, au apelat la un avocat, tot „creştin”, rudă cu ei, au făcut acte de preluare a casei și au venit într-o seară la bătrână. Ştiind-o într-o stare de confuzie cauzată de medicamente, au pus-o să semneze, fără să-i spună ce semnează. A doua zi, vecina miloasă din bloc a descoperit că tocmai o deposedaseră de casă.

Şi asta n-a fost tot!

Pe când trăia, Gheorghe a făcut două CEC-uri, pe care, din puţinul lor, au pus nişte economii pentru vremuri de neputinţă. „Binefăcătorii” au pus mâna și pe  acei bani şi i-au mai luat de prin casă bruma de lucruri, de oarecare valoare, în schimbul „îngrijirii”.

La tanti Burciu veneau aproape în fiecare lună două surori credincioase, care o iubeau nespus. Îi aduceau alimente şi medicamente, s-o întărească. Biata bătrânică era distrusă de pierderea casei! Le-a spus celor două că, dacă n-ar fi credincioasă şi nu L-ar iubi pe Domnul Isus, ar înghiţi toate pastilele, să moară. Nu mai putea nici să se roage şi nici să pună mâna pe Cuvânt. A mărturisit, oarecum speriată de ceea ce simțea, că o ura pe acea „creştină”.

Surorile au îmbărbătat-o cum au putut şi s-au rugat pentru ea. Dar tanti Burciu era pradă deznădejdii și nu putea găsi mângâiere.

Pasul următor al celor doi a fost telefonul. I l-au desfiinţat.

Vecina din bloc o ajuta în continuare şi a fost atât de revoltată de purtarea „pocăiţilor”, că a vrut să cheme o televiziune, să vadă toată ţara cum este „îngrijită” o bătrână neajutorată, căreia i s-a luat casa. Femeia aceasta sufletistă s-a dus şi la sediul adunării, să vorbească cu cineva din conducere. A fost ascultată, dar nu s-a întâmplat nimic... Au fost informați şi alţi fruntaşi ai adunării de abuzurile celor doi, „creştini” cunoscuţi. Dar nu s-a întâmplat nimic... Şi cele două surori s-au dus la fraţii cu răspunderi și au insistat s-o ajute.  Dar nu s-a întâmplat nimic...

La o vizită ulterioară a celor două credincioase, tanti Burciu le-a spus că reuşise să ierte. Era liniștită. Acum putea să se roage şi să citească. Domnul Isus era cu ea şi îi adusese pacea.

După casă, după bani, după lucruri, după telefon, au urmat cheile. Au încuiat-o în casă... să nu plece! Era un firicel de om, abia se mai ţinea pe picioare, iar ei se „temeau” să nu plece... Vecina nu mai putea intra s-o ajute. Nici cele două surori nu puteau…

Stătea la geam, umbră ninsă printre perdele, și privea străin… Și-n ochii ei, în care mai pâlpâia firav viața, lumina se stingea încet peste amintiri, dureri, regrete…

Mai veneau „stăpânii”, din când în când, şi-i aduceau câte ceva de mâncare. „Ca la câini...” - spunea tanti Burciu...

Şi-ntr-un decembrie înghețat, când o soră s-a dus s-o vadă, la ferestre strălucea veselă o lumină străină.

Tanti Burciu se mutase.  În cer.

 

  

Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Statistici
  • Vizualizări: 1149
  • Gramatical corect
  • Cu diacritice
  • Conținut incomplet
Opțiuni