Dezbaterea legată de mântuirea sufletului rămâne un subiect deosebit de complex. Dacă în alte studii am pus în discuție posibilitatea sau imposibilitatea pierderii mântuirii și modul în care putem fi mântuiți (prin credință sau prin fapte), aici vom analiza felul în care intrăm în posesia ei: prin predestinare sau prin liberă alegere?
Nu este o noutate să afirm că mântuirea sufletului este (sau ar trebui să fie) preocuparea noastră numărul unu. Însuși Domnul Isus ne avertizează că nu i-ar folosi unui om să câștige toată lumea, dacă și-ar pierde sufletul (Matei 16:26). Așadar, lăuntrul fiecăruia dintre noi trebuie să fie frământat de această nevoie, iar tema ar trebui discutată zi de zi (cf. Psalmul 96:2). Tu despre ce vorbești mai mult? Oare nu tocmai despre lucrurile care te preocupă cel mai tare?
Ce înseamnă, de fapt, mântuire?
Înainte de a intra în profunzimea subiectului, este bine să ne reamintim câteva noțiuni-cheie despre mântuire, fără de care nu i-am putea înțelege rostul. A fi mântuit înseamnă a fi salvat, izbăvit. Această lucrare este împărțită în două etape:
Mântuirea prezentă (de păcate): „... El va mântui pe poporul Său de păcatele sale.” (Matei 1:21)
Mântuirea viitoare (de judecata și pedeapsa finală): „... gata să fie descoperită în vremurile de apoi.” (1 Petru 1:5). Noi suntem în așteptarea ei: „să așteptați din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat din morți: pe Isus, care ne izbăvește de mânia viitoare.” (1 Tesaloniceni 1:10)
Revenim la întrebarea care ne preocupă: cum beneficiem de mântuire – fiind predestinați sau prin liberă alegere? Răspunsul nu este simplu.
Pentru ca mântuirea omului (despărțit de Creatorul său în urma păcatului) să devină realitate, Dumnezeu a inițiat un plan (conf. Efeseni 1:9). Apostolul Pavel afirmă că nu s-a ferit să vestească tot planul lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 20:27), ceea ce îndreptățește căutarea de a înțelege modul în care operează mântuirea noastră. Din moment ce apostolul, vorbind despre acest plan, repetă insistent cuvântul „dinainte”, înseamnă că Dumnezeu, în atotștiința Sa, anticipase căderea omului înainte ca acesta să înfăptuiască păcatul.
Tocmai de aceea a fost pregătit „harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toți oamenii” (Tit 2:11), ca un liant între om și Dumnezeu – mântuirea fără har fiind imposibilă (Efeseni 2:8; Faptele Apostolilor 15:11). Tot în acest plan întocmit înainte de întemeierea lumii, au fost scrise nume omenești în Cartea Vieții.
Aceasta înseamnă predestinare. Și eu cred în ea.
Dar cum se împacă predestinarea cu dreptatea lui Dumnezeu?
Dacă am spus că harul aduce mântuire pentru toți oamenii, cum a fost posibil doar numele unora să fie scrise înainte de întemeierea lumii?
Toată Scriptura, din Geneza până în Apocalipsa, evidențiază modul de lucru al lui Dumnezeu. Pentru un scop anume, Dumnezeu a avut întotdeauna două categorii de oameni: aleși și chemați. El l-a ales pe Avraam să fie prietenul Său, și nu pe Ismael. L-a ales pe Iacov, și nu pe Esau. L-a ales pe David și nu pe Eliab. Iar când a dorit să-Și formeze un popor moștenitor, l-a ales pe Israel dintre toate națiunile pământului: „Căci Tu i-ai ales din mijlocul tuturor popoarelor de pe pământ, ca să-Ți fie moștenirea Ta... ” (1 Împărați 8:53).
Ar putea reacționa cineva spunând: „Înseamnă că Dumnezeu nu este drept!” Nicidecum. Tu, când te-ai căsătorit, ai avut dreptul să îți alegi partenerul după propria plăcere. Dumnezeu de ce nu ar avea acest drept suveran?
Tocmai acest lucru le explică Pavel celor care contestau mântuirea israeliților prin alegere, făcând în același timp referire la propria sa alegere încă din pântecele mamei, ca slujitor al Evanghelie (Faptele Apostolilor 9:15):
„Deci ce vom zice? Nu cumva este nedreptate în Dumnezeu? Nicidecum! Căci El a zis lui Moise: «Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; și Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur. »” (Romani 9:14-15)
Deseori mi-am pus și eu diverse întrebări – și nu puține. De exemplu: pe ce criterii a fost numit David de către Dumnezeu „om după inima Mea” (Faptele Apostolilor 13:22)? Sau de ce l-a păsuit Dumnezeu pe Solomon și nu i-a luat împărăția, așa cum a făcut cu regele Saul, chiar și atunci când inima lui s-a îndreptat spre dumnezei străini? Răspunsul Scripturii pare prea simplu: „din pricina robului Meu David” (1 Împărați 11:12).
Întrebările de felul acesta sunt normale, dar se izbesc de retorica lui Pavel, care continuă:
„Dar, mai degrabă, cine ești tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: «Pentru ce m-ai făcut așa? » Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceeași frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuințare de cinste și un alt vas pentru o întrebuințare de ocară?” (Romani 9:20-21)
Sigur că da. Atunci, cum se împacă dreptatea lui Dumnezeu cu predestinarea? Răspunsul, oricine ar pune această întrebare, rămâne același ca în pilda lucrătorilor viei: „Prietene, ție nu-ți fac nicio nedreptate... Ia-ți ce ți se cuvine și pleacă... Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al meu?” (Matei 20:13-15).
Dumnezeu nu l-a privat pe nimeni de dreptul de a fi mântuit, dăruindu-i fiecăruia această posibilitate. Omul trebuie doar să își însușească acest drept. Mai mult decât atât, Scriptura ne spune clar că El „voiește ca toți oamenii să fie mântuiți și să vină la cunoștința adevărului” (1 Timotei 2:4).
În această ecuație intră două categorii de persoane:
Oamenii aleși (Efeseni 1:4) – cei predestinați, pe care Dumnezeu îi atrage, cu o dragoste irezistibilă să intre, ba încă pe unii îi silește - întrucât Îi face plăcere să fie cu El în Împărăția Sa.
Cum se manifestă aceasta?
Ex: Ninivenii s-au întors în masă cu fața spre Dumnezeu, la strigarea unui om. Un om care nu arăta prea bine având în vedere că tocmai ieșise din pântecul peștelui. După înfățișare sigur nu prezenta credibilitate, dar aceasta nu a fost un impediment. O minune dumnezeiască - imposibil de înțeles de mintea noastră - ce evidențiază modul în care ar putea Dumnezeu să-i mântuiască pe oameni, dacă nu ar fi lăsat omul la liberă alegere. Dacă cineva ar face aceeași strigare pe străzile unui oraș, oamenii și-ar bate joc de el, considerându-l evadat din spitalul de psihiatrie. Astăzi se predică Evanghelia pretutindeni, însă oamenii nu se pocăiesc, dar când Dumnezeu i-a deschis inima Lidiei, ea a crezut și s-a botezat. Mântuire instant...
Oamenii chemați (Romani 1:6) – cei care beneficiază, la rândul lor, de harul și de chemarea lui Dumnezeu, întocmai ca cei aleși. În funcție de modul în care răspund acestei chemări prin credință, ei intră ca moștenitori ai Împărăției.
Acolo nu va fi nicio diferență între unii și alții, întrucât nimeni nu știe când a fost scris în Cartea Vieții sau dacă face parte dintre cei aleși ori dintre cei chemați.
(Imaginați-vă că aveți o nuntă în familie. Trimiteți invitații cu mult timp înainte pentru oaspeții aleși, având nuntași preferați. Dar, cu o zi înainte de eveniment, găsiți cu cale să anunțați că sunt chemați și bineveniți toți cei care doresc să participe. Va mai ști cineva la masă cine a fost ales de la început și cine a fost chemat pe ultima sută de metri?)
Răsplata va fi aceeași pentru toți: atât pentru cel din ceasul al treilea, cât și pentru cel din ceasul al unsprezecelea, care prinde mântuirea „la ofertă”. Dar este mântuire „la ofertă”? Da, va fi mântuirea evreilor când ușa harului urmează să se închidă."... semne în cer și jos pe pământ, sânge foc și un vârtej de fum. Soarele se va preface în întuneric, luna în sânge și puterile cerurilor vor fi clătinate.": „Atunci oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit.” (Faptele Apostolilor 2:21). În acea clipă finală nu li se va mai cere să facă nimic - decât să cheme numele Domnului - deoarece nu va mai fi timp; vremea harului se va încheia. Mântuirea va fi aidoma celei primite de tâlharul de pe cruce, care în ultimele clipe de viață L-a recunoscut pe Isus ca Domn și a mărturisit: „Doamne, adu-Ți aminte de mine când vei veni în Împărăția Ta!” (Luca 23:42), primind imediat confirmarea: „Adevărat îți spun astăzi; vei fi cu Mine în rai.” (Luca 23:43).
Totuși, exemplul tâlharului de pe cruce nu trebuie privit ca o încurajare la amânare, ci ca o dovadă a harului nemărginit al lui Dumnezeu. A fost un singur tâlhar mântuit în ultimul ceas, ca nimeni să nu deznădăjduiască, dar a fost doar unul, ca nimeni să nu se bizuie pe ultima clipă. Nimeni nu își cunoaște ceasul plecării din această lume, iar amânarea răspunsului la chemarea lui Dumnezeu rămâne cel mai mare risc pe care și-l poate asuma un suflet.
Concluzie:
În final, predestinarea și libera alegere nu sunt două adevăruri care se exclud, ci două fețe ale aceleiași monede, privite din perspective diferite. Din perspectiva suveranității lui Dumnezeu, El știe totul dinainte și Își alege vasele după planul Său veșnic. Din perspectiva responsabilității omului, ușa harului este larg deschisă pentru oricine aude Evanghelia și alege să răspundă prin credință. NIMENI nu se va putea scuza în ziua judecăți că nu L-a slujit pe Dumnezeu deoarece nu a fost predestinat să moștenească Împărăția Sa. Toți au drept la ea în baza harului ce a fost dat în așa fel încât să ajungă la fiecare om. Nu există har limitat.
Așadar, întrebarea (preocuparea) esențială pentru fiecare dintre noi nu este dacă numele nostru a fost scris din veșnicie în Cartea Vieții, ci cum răspundem astăzi la chemarea Mântuitorului. Dumnezeu Și-a făcut partea pe deplin la Golgota, pregătind mântuirea pentru toți oamenii. Acum, alegerea îți aparține: Răspunzând și acceptând chemarea, devii ales pentru Împărăția lui Dumnezeu. Nu amâna: „Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile!” (Evrei 3:15).
Fiți binecuvântați!