Există o expresie des întâlnită: suntem în școala lui Dumnezeu. Este un adevăr spus pe jumătate deoarece uităm să spunem că suntem și în școala vieții. Frecventăm două școli în același timp. Dacă atunci când vei ajunge spre sfârșitul vieții vei trage linie și vei constata că nu ai învățat nimic în ele, va fi cea mai mare dezamăgire. De regulă școala te înțelepțește și te maturizează. Constat însă o evidentă  lipsă  de maturitate, așa că ar fi mai corect să spunem că mulți sunt încă în „grădinița” lui Dumnezeu, iar pruncii ce au încă nevoie de lapte, nu au ajuns nici aici măcar... Dacă toți sunt la școală sau la grădiniță, prunci când au fost? Și dacă după ce te-ai convertit și botezat ai ajuns învățător la amvon,"școala" când ai făcut-o? Sau e posibil și învățători fără școală? E posibil. Totul e să fie timpul umplut cu ceva...

Studiul de față se adresează cu precădere „elevilor”, ce trebuie să știe că viața spirituală a unui creștin ce activează în școala  lui Dumnezeu este formată din: partea teoretică și partea practică. Este posibil la teorie să avem doar note mari, deoarece Învățătorul venit de sus ne-a îmbogățit cu multă cunoștință. Însă mai important decât notele la partea teoretică, este nota la purtare. Ce ți-ar folosi să ai doar note de nouă și zece la toate obiectele, iar nota de la purtare să fie șapte? Ai fi considerat un elev problemă. Tocmai de aceea învățătura biblică pune purtarea în centrul atenției. În acest sens citim cerințele apostolului Pavel: „... să vă purtați într-un chip vrednic de chemarea pe care ați primit-o.”  (Efes. 4/1) Să nu fiu înțeles greșit: este importantă și partea teoretică. Isus le-a cerut ucenicilor Săi: "... faceți ucenici... și învațați-i să păzească tot ce v-am poruncit Eu." La rândul său apostolul Pavel îi cere lui Timotei: "Dar dacă voi zăbovi să știi cum trebuie să te porți... " Iar ca să știi, trebuie în mod obligatoriu să înveți. Așa că apostolul pune pe primul loc învățătura, dar este preocupat de purtare dându-se exemplu personal: „Tu însă ai urmărit de aproape învățătura mea, purtarea mea, hotărârea mea, credința mea... ” (2Tim. 3/10) Iacov merge și el pe același principiu  fiind în căutarea celor competenți (învățați): „Cine dintre voi este înțelept și priceput?" Să dovedească, dar nu cu teoria, ci „... să-și arate prin purtarea lui bună, faptele făcute cu blândețea înțelepciunii.” (Iacov 3/13) Apostolul Petru este preocupat de purtarea în familie și recomandă: „Tot astfel nevestelor fiți supuse bărbaților voștri pentru că dacă nu ascultă Cuvântul să fie câștigați prin purtarea nevestelor lor.”  Însă lucrurile nu se opresc aici deoarece apostolul are o poruncă asemănătoare și pentru bărbați: „Bărbaților, purtați-vă și voi la rândul vostru cu înțelepciune cu nevestele voastre, dând cinste femeii ca unui vas mai slab.” (1Petru 3/7)

Așadar, purtarea noastră trebuie să fie la nivelul chemării în toate domeniile vieții pentru a nu dezamăgi pe Cel ce ne-a chemat. Să nu spună Dumnezeu și de noi cum a spus de Saul: „Îmi pare rău că l-am chemat pe Vasilescu sau pe Moisescu... Să nu se ajungă aici. Este un privilegiu pentru noi să ne găsim printre „Frați sfinți ce aveți parte de chemarea cerească”.

Însă chemarea divină își pierde menirea dacă nu ți-ai pus niciodată întrebarea care te ajută să-i cunoști rostul: La ce anume am fost  chemat? Mai ales că El s-a folosit de numele tău, întrucât „El își cheamă oile pe nume” (Ioan 10/3) „Dumnezeu l-a chemat din mijlocul rugului și a zis: „Moise, Moise. El a răspuns: Iată-mă.” (Exod. 3/4) Cum ar fi putut Saul să ignore chemarea când un glas din cer l-a strigat: „Saule, Saule” 

Imaginați-vă acum că un copil doarme în una din încăperile Templului împreună cu un preot în vârstă. În miez de noapte cineva îi strigă numele: „Samuele, Samuele” Ar fi fost îndreptățit să spună: Bătrânul acesta nu are somn și mă deranjează și pe mine. S-ar fi putut întoarce pe cealaltă parte și să-și continue somnul amânând pentru dimineața întâlnirea cu bătrânul. Dar nu. El a alergat la preot: „Iată-mă, căci mai chemat”? Dar ce ardea ceva de trebuia să alerge prin casă? Era urgent? Câtă disponibilitate din partea unui copil! Era chemarea lui Dumnezeu. A fost învățat ca atunci când își va mai auzi numele să răspundă: „Vorbește Doamne, căci robul Tău ascultă.” Dumnezeu îți spune care a fost scopul chemării tale doar dacă ești interesat. Altfel nu.

Așa că în mintea fiecăruia trebuie să persiste întrebarea: Oare  la ce anume am fost  chemat? Dacă tot vorbim de chemare, imaginează-ți că ai primi o scrisoare prin care ai fi chemat la Administrația Financiară sau la Primărie sau la Poliție. Cu siguranță că te vei întreba neliniștit: oare de ce sunt chemat? Dar dacă ai parte de chemare cerească n-ar trebui să fii tot atât de neliniștit și să-ți pui aceiași  întrebare?

O primă chemare de care au parte toți oamenii este:

Chemarea la mântuire.

Este o invitație generală deoarece „El voiește ca toți oamenii să fie mântuiți și să vină la cunoștința adevărului.” (1Tim. 2/4) Nu există predestinare. Invitația este valabilă  pentru toți: „Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați și vă voi da odihnă pentru sufletele voastre.” (Matei 11/28) O invitație generoasă! Printre cei chemați cu siguranță te regăsești și tu deoarece împăratul a poruncit robilor săi să cheme la nuntă pe toți pe care îi va găsi și buni și răi. Cei ce au răspuns acestei invitații au avut parte  de mântuire: „El ne-a mântuit dându-ne o chemare sfântă după hotărârea Lui... " (2Tim. 1/9) Dar ce este această „mântuire” la care suntem chemați? Este nunta  Fiului de Împărat. Este o cină la care suntem invitați cu toții. Dacă le-ar fi cerut un lucru greu nu l-ar fi făcut, dar nici la masă nu sunt dispuși oamenii să vină?

Cei mai mulți refuză chemarea, însă unii o acceptă. Dacă Dumnezeu ne-ar chema doar la mântuire ar părea simplu. Chemarea la mântuire este totdeauna însoțită de o altă chemare numită:

Chemarea la sfințire.

„Biserica lui Dumnezeu care este în Corint, chemați să fiți sfinți... ” (1Cor. 1/2)

Aceste două chemări nu pot fi separate. De regulă chemarea la mântuire este acceptată cu mai multă ușurință. Chemarea la sfințire este mai greu de acceptat mai ales că ea trebuie să acopere toate compartimentele vieții: „Fiți sfinți în toată purtarea voastră" - îndeamnă apostolul Petru. (1Petru 1/15)

Însă chemarea lui Dumnezeu nu se oprește aici. Fiecare „chemat la mântuire și sfințire" este:

Chemat la o slujbă.

Și dacă tot am vorbit că în inima fiecăruia ar trebui să persiste întrebarea: la ce m-a chemat Dumnezeu? ar trebui să ne întrebăm: la ce slujbă m-a chemat Dumnezeu?

„Sunt felurite slujbe, dar este același Domn.” (1 Cor. 12/5)

Indiferent de slujba fiecăruia apostolul Pavel îndeamnă: „Cine este chemat la o slujbă să se țină de slujba lui." (Rom. 12/7a)

Există și avertisment pentru cei ce fac slujba de mântuială: „Spune-i lui Arcip să-și împlinească bine slujba!"

De ce această responsabilitate pentru oricare din chemarea lui Dumnezeu?

Foarte important: În funcție de modul în care omul răspunde chemării Sale, va avea și el parte de răspunsul lui Dumnezeu la chemarea de a se implica în problemele sale.

Mai mult de atât: în funcție de răspunsul nostru la chemarea Sa vom avea parte de:

Ultima chemare: „Veniți binecuvântații Tatălui de moșteniți Împărătia ce v-a fost pregătită de la întemeierea lumii." (Matei 25/34)

Omul ce a refuzat chemarea lui Dumnezeu va avea parte de același refuz: „Doamne, Doamne, deschide-ne! El a răspuns: Adevărat vă spun că nu vă cunosc!" (Matei 25/12)

Să nu ajungem aici! E un avertisment:

„Mulți chemați, puțini aleși.”

Așa că este bine să ne întărim „chemarea și alegerea, căci dacă facem aceasta nu vom aluneca niciodată.” ( 2Petru 1/10)

Fiți binecuvântați!