Cel mai frecvent cuvânt folosit în creștinism este cuvântul pocăință. Deși este (sau ar trebui să fie) totdeauna asociată cu credința, foarte mulți oameni o contestă și disprețuiesc.

Care ar putea fi cauza?

Cu această temă și-a început Isus cariera de predicator: "S-a împlinit vremea și Împărăția lui Dumnezeu este aproape. Pocăiți-vă și crede-ți în Evanghelie." Dacă Isus a fost atât de disprețuit, cum ar fi putut fi iubită învățătura Sa? Totuși, omul nu poate avea relație cu Dumnezeu fără pocăință. E vitală... Pentru ai înțelege importanța trebuie să stabilim:

Cine are nevoie de pocăință și ce este ea?

Pocăința este universal valabil. Nu există om să nu aibă trebuință de ea. Primii care au respins-o au fost evreii: "Tot așa vă spun că este mai mare bucurie în cer pentru un păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de oameni neprihăniți care n-au nevoie de pocăință." (Luca 15/7) Ei se socoteau neprihăniți (drepți) și ca atare socoteau că nu au nevoie de ea.

Însă apostolul Petru scrie altfel: "Domnul are o îndelungă răbdare pentru voi și dorește ca nici unul să nu piară, ci TOȚI să vină la pocăință." (2Petru 3/9)

(Am lucrat o perioadă de timp împreună cu un bărbat de religie catolică. Când i-am spus de pocăință m-a întrebat mirat: Și tu ești pocăit? Da - am răspuns eu, dar tu nu ești? Nu, a spus el apăsat, eu sunt catolic... Dar catolicii n-au nevoie de pocăință? Nu, a insistat el. Noi nu avem nevoie de ea...

De regulă "pocăiții" consideră că doar cei lumești au nevoie de pocăință. Numai că ea este strict  necesar pentru orice om inclusiv pentru cei pocăiți. Despre Iov ni se spune doar lucruri bune. Era: neprihănit, curat la suflet, se abătea de la rău și se temea de Dumnezeu. Dar când Dumnezeu a trecut sfințenia Sa prin fața lui Iov, el a capitulat și a zis: "... mi-e scârbă de mine și mă pocăiesc în sac și cenușă." Cine a ajuns să spună asemenea cuvinte când fiecare își arată propria neprihănire?

Deci, nepocăiții cât și pocăiții trebuie să se pocăiască. După ce am aflat cine are nevoie de pocăință, este necesar să studiem:

Ce este pocăința?

Când eram copil ni se spunea că pocăința înseamnă 3R: recunoaștere, regret și renunțare. Nu este greșit, dar explicația este pentru clasa întâi. Dar acum când suntem la "facultate" cum o înțelegem?

Acum înseamnă tot 3R, dar la alt nivel: regenerare, roadă (fapte) și reabilitare (ridicare) Să le luăm pe rând:

a) Regenerarea (înnoirea - schimbarea)

"Să nu vă potriviți chipul veacului acestuia, ci să vă preface-ți prin înoirea minții voastre". Înnoirea are ca efect schimbarea gândirii. O nouă percepție despre relația cu Dumnezeu și înțelegerea voii Sale. Tocmai de aceea  apostolului Pavel în învățătura sa pune un accent deosebit pe gândire:

"... să nu mai trăiți cum trăiesc păgânii în deșărtăciunea gândurilor având mintea întunecată, fiind străini de viața lui Dumnezeu." (Efes. 4/17,18)

Așa se manifestă "omul vechi" lipsit de lumina lui Dumnezeu. Dar într-o zi Duhul Sfânt a pătruns în inima noastră și a făcut înnoirea: "El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea nașterii din nou și prin înnoirea lucrată de Duhul Sfânt." (Tit 3/5)

Aceast început al pocăinței noastre nu poate fi dovedit practic decât prin roade (fapte) Așa că trecem la pasul următor:

Roada (fapte)

Unii oameni i-au mărturisit lui Isus două întâmplări în care oameni au fost uciși - probabil considerau ei - din pricina păcatelor. Răspunsul Său a fost poate neașteptat: "... dacă nu vă veți pocăi toți veți pieri la fel." (Luca 13/5)

Însă ca să înțeleagă ce înseamnă pocăință, Isus continuă cu o pildă în care vorbește de un smochin neroditor de ani de zile aflat într-o vie. Fără rod el urma să fie tăiat. Stăpânul era în căutarea rodului. De ce n-a fost căutat rod în vie și a fost căutat în smochin? Deoarece pocăința este individuală. Ioan Botezătorul a cerut ceva asemănător: "face-ți roade vrednice de pocăința voastră." (Matei 3/8  ) Fapte nu vorbe. Prin intermediul pocăinței creștinul trăiește frumos după voia lui Dumnezeu făcând fapte bune, dar poate avea și anumite derapaje, lunecând și chiar căzând și ca atare e nevoie de redresare sau reabilitare. Așadar continuăm cu:

Reabilitarea

Orice om are în viață căderile sale. În Proverbe 24 citim: "Cel neprihănit cade de șapte ori și se ridică iarăși. Asta face pocăința - reabilitează ( ridică). Versetul continuă: cei răi ( fără pocăință) se prăbușesc în nenorocire. Chiar dacă ai trecut prin etapele precedente, dar nu te-ai redresat în caz de cădere, totul este în zădar.

Dar de unde poți cădea?

Poziția cerută de Dumnezeu este  "în picioare" Nu jos (trântit) dar nici mai sus. "Astfel, cine stă în picioare să ia seama să nu cadă."  (1 Cor. 10/12) Rămânerea pe picioare este rezultatul biruinței în lupta spirituală: "... să rămâne-ți în picioare după ce ve-ți fi biruit totul."  (Efes. 6/13) Cum omul ce nu este decât carne păcătoasă nu poate birui totul - intervine căderea.

O primă cădere neobservată de mulți: "Dar ce am împotriva ta este că ți-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ți aminte de unde ai căzut și întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel îți voi lua sfeșnicul din mijlocul tău dacă nu te pocăiești." (Apoc. 2/4,5)

Care este soluția ridicării? Pocăința. Este bine de știut: căderile sunt de mai multe feluri și pot interveni în orice moment. De altfel versul cântecului avertizează: "O, suflete, fii treaz căci poți cădea oricând."

E posibil: cădere în greșeală, Gal. 6/1; cădere în ispită (păcat) Matei 26/41; cădere din har. (credință) Gal. 5/4,1Tim. 1/19.

În concluzie: Pocăință înseamnnă: regenerare, roade, reabilitare și chiar resuscitare.

ORICE muritor are nevoie de ea. Nu este o stare, ci  un proces continuu. Ea este mijlocul ce întreține relația omului cu Dumnezeu. Fără ea ești pierdut.

Gândește-te bine la aceasta... !

Fiți binecuvântați!