Ceea ce mă uimește de fiecare dată la relația cu Dumnezeu, este abilitatea Lui de a vorbi pe limba mea, pe înțelesul meu, exact în punctul în care am mai mare nevoie ca El să îmi vorbească. El face lucrul acesta nu pentru că s-ar cuveni să îmi vorbească datorită neprihănirii mele, ci tocmai pentru că sunt atât de frânt încât dacă El nu îmi vorbește, sunt pierdut. Viața de credință este o relație cu Dumnezeu creației, iar ca orice relație, presupune o comunicare bidirecțională, din ambele părți. Când lipsește comunicarea bidirecțională, dispare relația și se transformă într-un monolog. Panta de alunecare în această direcție poate fi destul de lină, astfel încât să nici nu îți dai seama că ai transformat relația într-un monolog. În măsura în care m-am obișnuit cu prezența lui Dumnezeu, pot ajunge în punctul în care să mă duc în mod constant înspre El cu cererile mele așteptând să mi le împlinească. Iar apoi următoarea etapă în distrugerea relației este să îi și spun cum ar trebui să mi le împlinească. Probabil îmi veți spune că voi nu faceți așa. Intenționat nu cred că o facem, dar analizați-vă de câte ori când ați mers înaintea lui Dumnezeu cu o cerere, în mintea voastră deja era format un răspuns inconștient (cam cum ați vrea să se soluționeze cererea voastră). Astfel comunicarea este doar din partea mea, și nu îmi mai fac timp și nu îmi învăț inima să asculte răspunsul lui Dumnezeu.

Dar credința tocmai asta este: să te încrezi în ceva ce nu poți controla în totalitate.

Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. (Evrei 11:1) – Cornilescu

Şi credinţa este o convingere cu privire la lucrurile în care sperăm, o siguranță cu privire la lucrurile care nu se văd. (Evrei 11:1) – Noua Traducere Românească

Sau o traducere mai poetică: Faptul fundamental al existenței, este că această încredere în Dumnezeu, această credință, este temelia solidă a tot ceea ce face ca viața să merite trăită. Este controlul nostru asupra cee ace nu putem vedea.   (Evrei 11:1) – The Message

Conform definiției, credința este în primul rând o încredere. Iar încrederea reprezintă să crezi pe cineva când face o afirmație, fără să pui la îndoială acea afirmație. Modul nostru de relaționarea unii cu alții este pe baza următorului principiu: Arată-mi (sau demonstrează-mi) iar apoi am să mă încred în tine, însă relaționarea cu Dumnezeul cerului este diametral opusă: Încrede-te în Mine (spune Domnul) iar apoi am să îți arăt – chemarea lui Avraama avut la bază acest principiu – încredete în Mine și am să îți dau o țară și am să te fac un neam mare.

Al doilea lucru este faptul că încrederea trebuie să fie neclintită, cu alte cuvinte nu trebuie să se schimbe în funcție de anumite circumstanțe sau anumite împrejurări. Fiecare om trăiește trecând prin diferite perioade de austeritate sau prosperitate, de sănătate sau de boală, de cădere sau înălțare socială, dar în mijlocul fluctuațiilor vieții, credința trebuie să fie neclintită, în sensul de a nu da înapoi.

Factorii exteriori nu trebuie să clintească încrederea mea în Dumnezeu, dar lucrurile care vin dinspre El sunt menite să îmi întărească încrederea în El; și aici mă refer la vorbirea Lui, la intervenția Lui vizibilă în anumite puncte cheie în viața mea, toate trebuie să le iau, să le conștientizez, și conștientizând-ule să mi se întărească încrederea în El, implicit credința. Să luăm un exemplu: poporul se afla într-o decădere spirituală pe vremea lui Isaia datorită închinării la alți dumnezei, iar Dumnezeul cerurilor, Dumnezeul părinților lor, singurul adevărat vine înspre ei și le spune: Aşa vorbeşte Domnul, Împăratul lui Israel şi Răscumpărătorul lui, Domnul oştirilor: "Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe Urmă, şi afară de Mine, nu este alt Dumnezeu. Cine a făcut prorocii ca Mine (să spună şi să-Mi dovedească!), de când am făcut pe oameni din vremurile străvechi? Să vestească viitorul şi ce are să se întâmple! Nu vă temeţi şi nu tremuraţi; căci nu ţi-am vestit şi nu ţi-am spus Eu demult lucrul acesta? Voi Îmi sunteţi martori! Este oare un alt Dumnezeu afară de Mine? Nu este altă Stâncă, nu cunosc alta!" (Isaia 44:6-8) Cu alte cuvinte Dumnezeu le spune să se uite la lucrurile pe care El le-a vestit, să vadă modul în care s-au împlinit, iar lucrul acesta ar trebui să le întărească credința, sau în cazul lor să-i aducă la credința cea adevărată.

A treia parte este faptul că încrederea mea trebuie să fie în lucrurile nădăjduite. Ajungând în punctul acesta, se ridică următoarea întrebare: care sunt lucrurile nădăjduite, lucrurile în care sperăm? Să aibă legătură cu pământul acesta? Să sperăm să ne îmbogățim? Ascultați vorbele unui om care, luminat de Duhul lui Dumnezeu a înțeles în ce trebuie să își pună nădejdea: Dacă numai pentru viața aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociți dintre toți oamenii! (1Cor. 15:19) sau dacă ar fi să aduc lucrurile în bătătura noastră ar suna cam așa: dacă numai ca să ne îmbogățim am venit la pocăiți, atunci suntem cei mai nenorociți dintre toți. Lăsând satira la o parte, ceea ce vrea Pavel să spună este următorul lucru: împărăția lui Hristos nu este din lumea asta, așa că nu are nici un sens să ne punem nădejdea în El, în speranța că vom avea ceva foloase aici pe pământ. Isus, interogat fiind de Pilat afirmă că: "Împărăția Mea nu este din lumea aceasta. Dacă ar fi Împărăția Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor; dar acum, Împărăția Mea nu este de aici." (Ioan 18:36)

Și totuși în ce ne punem nădejdea? Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Hristos din morţi, la o nădejde vie şi la o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată, şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi. (1 Petru 1:3-4)

Nădejdea cea vie este despre o moștenire nestricăcioasă, o împărăție nepieritoare de sus din ceruri: Nu vă străngeți comori pe pământ, unde le mănâncă moliile și rugina și unde le sapă și le fură hoții; ci străngeți-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile și rugina și unde hoții nu le sapă, nici nu le fură. (Matei 6:19-20)

Și dacă cel în care mă încred nu este din împărăția aceasta pământească, nădejdea mea este că, după promisiunea Lui Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiți și voi. (Ioan. 14:3) vom avea parte de o împărăție nestricăcioasă.

Deci lucrul la care nădăjduim este Împărăția Cerurilor, în ea trebuie să avem o puternică încredințare în lucrurile care nu se văd, pentru că împărăția nu o putem vedea acum prin ochii aceștia trupești. O putem percepe destul de vag prin sufletul nostru, dar o vom vedea pe deplin când vom fi răpiți la cer, acolo unde este cetățenia noastră. Împărăția Cerurilor este ceva ce nu se vede, dar se trăiește prin credință.

Dar nădejdea noastră nu ar avea valoare dacă am vrea să o avem doar noi, nu și cei de lângă noi, cei din casele noastre. Și aici este modul în care Dumnezeu mi-a vorbit în mijlocul frământărilor mele. De multe ori am stat în biserică, asistând la predici și la mesaje de evanghelizare în care mi-am spus: Doamne, nu se poate să nu se predea cei dragi mie, care acum sunt în biserică la un asemenea mesaj, atât de frumos și atât de clar. Și după ce am ieșit din biserică lucrurile au fost exact la fel ca înainte, nimic, nici o inimă mișcată, nici un semn evident de schimbare. Iar în astfel de momente dacă nu le gestionezi în lumina scripturii te poate prinde deznădejdea. Dar tocmai aici lovește definiția credinței din Evrei: o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd. Ceea ce eu nu sunt capabil să văd este tocmai modul în care Dumnezeu transformă inimi, mă refer la actul acela tainic al nașterii din nou, al despietririi inimii Vă voi da o inimă nouă și voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră și vă voi da o inimă de carne. (Ezec. 36:26) cel care inițiază și desăvârșește transformarea este Domnul. Eu nu văd cum anume are loc, văd doar efectul, și anume viețile schimbate.

În urma nașterii din nou se validează și mântuirea în viața omului: "Cine poate atunci să fie mântuit?" Isus S-a uitat ţintă la ei şi le-a zis: "Lucrul acesta este cu neputinţă la oameni, dar nu la Dumnezeu; pentru că toate lucrurile sunt cu putinţă la Dumnezeu." (Marcu 10:26-27).

Când am înțeles că în esență, credința presupune și să cred că Dumnezeu poate începe și să ducă la bun sfârșit lucrarea de mântuire pentru casa mea, parcă m-a lovit un fulger și m-a despicat în două. Nu eu, nu puterea mea de a explica, nu exemplul meu, nu argumentele mele, nu mărturia mea, ci EL, doar EL. Și atunci am strigat și eu ca și Isaia: "Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!" (Isaia 6:5) la care am adăugat vorbele tatălui ce avea un copil stăpânit de un duh: "Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!" (Matei 9:24)