Dragostea necondiționată și calea anevoiasă spre desăvârșire
Autor: Ciprian Dobocan  |  Album: Cuvinte pentru cei ce asculta  |  Tematica: Dragoste
Resursa adaugata de cipdob in 20/03/2021
    12345678910 10/10 X
Media 10 din 1 vot
Referințe

 

Voi fiți, dar, desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit (Matei 5:48)

Căutarea desăvârșirii este una din dezideratele creștinismului pentru că este poruncită de Dumnezeu. Perfecțiunea deplină nu o vom putea atinge decât în ceruri, însă până atunci trebuie să de dăm silința ca acest element al caracterului lui Hristos să fie în noi.

 

Versetul a fost enunțat de Isus în cadrul predicii de pe munte, dar dacă ne uităm bine la versetele care îl preced, ne dăm seama că unul din aspectele în care ni se cere  să fim desăvârșiți este în ceea ce privește dragostea, atât față de aproape cât și față de vrăjmaș.

 

Pentru că Hristos a venit să împlinească Legea, găsim faptul că din vechime Dumnezeu și-a chemat poporul la desăvârșire, la sfințenie: "Vorbește întregii adunări a copiilor lui Israel și spune-le: "Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul Dumnezeul vostru. (Levitic 19:2) Așadar când au auzit cuvintele lui Isus ar fi trebuit să le răsune în urechi cuvintele Legii, cu care erau atât de obișnuiți.

 

Revenind la modul în care trebuie să atingem desăvârșirea, unul din elementele principale este așadar dragostea, însă atingerea desăvârșirii în sfera dragostei nu este deloc ușoară. Ni se cere să ne iubim nu doar aproapele ci și vrăjmașul, iar dacă vom reuși vom fi numiți fii ai Tatălui din ceruri. Dacă iubirea celor apropiați (membrii familie, prieteni, colegi) nu este chiar atât de greu de realizat pentru că valorile și principiile sunt relativ asemănătoare, iubirea vrăjmașului este mult mai grea și are a face cu frângerea pornirilor personale; iubirea vrăjmașului nu vom putea niciodată să o atingem decât prin curățirea inimii de către Hristos, doar El este cel care ne poate curăța inima de dorința răzbunării.

 

Totuși, dacă vrem să intrăm mai în profunzime în ceea ce privește modul în care ne împărtășim dragostea, ne vom da seama că în majoritatea cazurilor este o dragoste condiționată. În ceea ce privește dragostea față de aproapele nostru, ea este condiționată de binele de care avem parte, însă tot acest bine are loc într-un mod firesc, natural, și este rezultatul aspirațiilor și valorilor comune, deși de multe ori nu conștientizăm asta. De de cealaltă parte, în ceea ce privește dragostea față de vrăjmaș, lipsa dragostei este condiționată de răul pe care vrea să ni-l facă. Dar dacă stăm să analizăm lucrurile cu băgare de seamă, vom constata că de multe ori, aproapele nostru se poate transforma ușor în vrăjmașul nostru în momentul în care interesul lui contravine cu interesul nostru; sunt atât de multe cazuri de frați de corp care nu și-au mai vorbit din cauza împărțirii averii.

 

Hristos în calitate de Dumnezeu care cunoaște inima omului ajunge la un moment dat, după ce înmulțește pâinile și peștii, să certe mulțimile pentru că a văzut în ei o dragoste conționată de faptul că primeau mâncare: Drept răspuns, Isus le-a zis: "Adevărat, adevărat vă spun că Mă căutați nu pentru că ați văzut semne, ci pentru că ați mâncat din pâinile acelea și v-ați săturat. (Ioan 6:26)

 

În comparație cu noi, iubirea lui Dumnezeu nu este condiționată de faptele sau gândurile noastre. Ea nu a fost condiționată nici de acțiunile ucenicilor, dacă Hristos nu și-ar fi iubit ucenicii necondiționat, azi nu am mai aveam posibilitatea mântuirii. Gândiți-vă doar la faptul că Petru s-a lepădat de Isus de trei ori, majoritatea ucenicilor au fugit care pe unde au putut când Isus a fost prins, dar dragostea Lui pentru ei și pentru întreaga umanitate nu a fost condiționată de lașitatea umană, ci a fost o dragoste necondiționată capabilă de jertfa supremă.

 

La fel și în dreptul nostru, dragostea pe care o oferim nu trebuie să fie condiționată de comportamentul celor de lângă noi, pentru că în mod inevitabil într-o formă sau alta, mai devreme sau mai târziu ne vor greși pentru că fiecare dintre noi este supus greșelii. Dragostea necondiționată este ușor de afirmat, dar greu de înfăptuit; cred că singura dragoste necondiționată de care suntem capabili este față de copiii nostri. Însă dragostea necondiționată este singura posibilitate ca familiile noastre să rămână împreună; în mod inevitabil atât soțul cât și soția își vor greși unul altuia fie prin vorbe, fie prin acțiuni, și dacă în relația de cuplu nu se va aplica iertarea prin trăirea dragostei necondiționate, familia nu are nici o șansă. De asemenea, dacă nu aplicăm dragostea necondiționată în interiorul bisericii, șansele ca biserica să se destrame sunt mari pentru că în interiorul bisericii sunt oameni cu păreri diferite în multe domenii, pornind de la aspecte care privesc înțelegerea scripturii și până la aspecte privind amenajarea bisericii.

 

Dragostea necondiționată trebuie să o aplicăm și în ceea ce privește relația cu Dumnezeu. Îl iubesc pentru ceea ce îmi dă sau pentru ceea ce e EL? Raportarea noastră la Dumnezeu este graduală, treptată. Prima dată sunt capabil să-l iubesc când îmi dă ceea ce-I cer, apoi ușor ușor devin capabil să-l iubesc și când nu-mi dă ceea ce-i cer (asta e, nu primesc, nu e nici o problemă), dar oare sunt capabil să-L iubesc necondiționat când îmi ia ceva? Îl iubesc pentru ceea ce este El sau îl iubesc de frică că ar putea să îmi ia ceva? Este iubirea noastră pentru El condiționată de binele de care El ne face parte? Când avem parte de suferință mai suntem capabili de o iubire necondiționată? Aici se vede maturitatea creștinului, cei maturi rămân ceilalți se duc din biserică; și pe Hristos o parte din ucenici l-au părăsit când nu au fost de acord cu afirmațiile Sale.

 

 

 

Interesant este modul în care trebuie să aplicăm ceea ce înțelegem din Cuvânt la nivel de intelect, de minte. Când îmi ia un sfert de deget mai sunt capabil să îl iubesc pentru ceea ce e EL? În urmă cu câteva luni am avut un accident la atelier și mi-am retezat vârful unui deget de la mâna stângă. Suferința are capacitatea de a purifica într-o formă pe care nu o înțelegem decât atunci când avem parte de ea. Dumnezeu nu vrea să suferim, suferința a intrat în lume o dată cu păcatul, El folosește suferința în detrimentul trupului nostru dar spre beneficiul sufletului. Nu vi s-a întâmplat niciodată să fiți bucuroși că ați înțeles un text sau un verset cum nu l-ați mai înțeles până atunci? Dar pregîtiți-va pentru faza a doua: să împliniți ceea ce ați înțeles. Descoperirile ce le primim din partea Sa, EL are pretenția să le împlinim; ceea ce El îmi descoperă trebuie să aplic în primul rând la viața mea, și dacă nu o fac mă scutură ca să înțeleg că descoperirile nu trebuie lăsate în urmă ci trebuie trăite.

 

 

 

Viața este o sumă de alegeri; fie că ne place, fie că nu, asta e, din Grădina Edenului și până azi viața omului este rezultatul a nenumărate alegeri personale pe care trebuie să le facem.

 

Când am avut accidentul am avut la dispozitie trei variante:

 

1. să nu bag în seama ce s-a întâmplat și să mă gândesc că legile fizicii sunt adevărate și nu am eu ce face: un corp metalic ascuțit care se rotește cu peste 10.000 rot/min va fi tot timpul mai tare ca și carnea. Dar dacă nici un fir de păr nu îmi cade făra voia Tatălui cu atât mai mult nu îmi pierd un deget făra voia Lui. Și atunci întrebarea se transformă în: oare ce vrea să mă învețe.

 

2. Puteam să aleg să mă duc la proroc să întreb care e mesajul Domnului pentru mine; da, întradevăr ce am pățit nu este așa de grav ca un cancer sau alte dureri fizice (arderea pe rug este una din cele mai cumplite dureri) dar pentru mine a fost un lucru important. Probabil aș fi primit un răspuns sau două.

 

3. Puteam să aleg să mă frământ eu singur să găsesc răspuns, știam că nu va fi ușor, dar în același timp știam că se merită să fac efortul. Dacă mă duceam la proroc primeam un răspuns, maxim 2-3 răspunsuri. Dar am ales să caut eu să înțeleg și am primit nu mai puțin de 20 de raspunsuri (din care ultimul a fost acum recent la 2 luni distanta de la incident). Nu le voi detalia pentru că sunt răspunsuri personale care țin de frământările mele, ceea ce vreau să scot în evidență sunt principiile pe care le putem urma ca să ne trăim viața de credință

 

Lucrurile care ni se întâmplă nu ni se întâmplă ca rezultat al hazardului ci au loc cu îngăduința Tatălui care vrea să schimbe în noi ceva. De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci, chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru dinăuntru se înnoieşte din zi în zi. Căci întristările noastre uşoare, de o clipă, lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă. Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice.  (2 Corinteni 4:16-18)

 

Hristos nu te cheamă la o viață minunată în care să călcăm doar pe petale de trandafir, El este un Dumnezeu realist care ne spune că ne va fi greu... Ne va fi greu să înfrângem pornirile noastre pentru a fi capabili să dăm dovadă de o dragoste necondiționată; însă este singura variantă ca familiile și bisericile noastre să reziste în tăvălugul acestei lumi.

 

 

Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Statistici
  • Vizualizări: 79
  • Gramatical corect
  • Cu diacritice
  • Conținut complet
Opțiuni