Trăind ancorați în ziua de azi
Autor: Ciprian Dobocan  |  Album: Cuvinte pentru cei ce asculta  |  Tematica: Consolidare spirituala
Resursa adaugata de cipdob in 02/02/2020
    12345678910 10/10 X
Media 10 din 2 voturi
Referințe

 

Ascultati, acum, voi care ziceti: "Astazi sau maine ne vom duce in cutare cetate, vom sta acolo un an, vom face negustorie si vom castiga!", si nu stiti ce va aduce ziua de maine! Caci ce este viata voastra? Nu sunteti decat un abur, care se arata putintel, si apoi piere. Voi, dimpotriva, ar trebui sa ziceti: "Daca va vrea Domnul, vom trai si vom face cutare sau cutare lucru."

(Iacov 4:13-15)

 

Una din problemele noastre, ale oamenilor este că nu știm să ne trăim prezentul. Unii suntem cu gândul la ziua de mâine, alții cu gândul la cea de ieri; pe când unii își fac planuri pentru viitor, alții se uită cu nostalgie la trecut. Cred că sunt destul de puțini cei care reușesc cu adevărat să trăiască ziua de azi, prezentul.

Americanii au o expresie care spune "Live the moment" însă ei o folosesc mai mult în contextul de a-și justifica nebuniile care le fac pentru a simți că trăiesc; însă Dumnezeu ne cere să trăim ziua de azi așa cum se cuvine pentru că doar atât avem. Ziua de ieri a trecut și nu mai putem face nimic în legătură cu ea, iar de ziua de mâine cel care se îngrijește este Dumnezeu, tot ceea ce avem este ziua de azi câtă vreme se zice: "Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu va împietriți inimile, ca în ziua răzvrătirii." (Evrei 3:14-15)

În Grădina Edenului omul și-a vândut prezentul pentru un viitor ireal, ademenirea șarpelui a fost cu privire la viitor: vi se vor deschide ochii, și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul (Genesa 3:5). Acolo în gradină, omul trăia un prezent continuu în prezența lui Dumnezeu dar l-a pierdut mânat de gândul unui viitor ireal care nu s-a împlinit, și nu avea cum să se împlinească pentru că doar Dumnezeu este stăpân peste ziua de mâine.

În general tinerii tânjesc după ziua de mâine, își fac planuri, trăiesc cu gândul la viitor spunându-și "ce bine va fi când", iar cei mai în vârstă se uită la ziua de ieri, trăiesc cu gândul la trecut, spunându-și "ce bine a fost când".

Cei tineri își dau toată silința ca să își asigure ziua de mâine, unii muncind atât de mult încât își neglijează familia dar o fac sub mirajul unei motivații bune "ca să aibă copii mei ce nu am avut eu"; paradoxal copii ajung să urască lucrurile pentru care s-au jertfit părinții (o casă mare, pământuri, afaceri) pentru că ei în esență aveau nevoie de cu totul altceva: timp petrecut cu mama și tata. Unii se duc până acolo încât își planifică foarte minuțios veniturile ca să își asigure bătrînețile, să aibă la bătrânețe o pensie suficient de mare ca să poată sta liniștiți. Interesant este că toată această goană după posesiuni pentru asigurarea zilei de mâine este ca omul să ajungă la un moment dat să poată sta liniștit.

Oare nu trebuie să ne facem planuri, trebuie să fim niște creștini pasivi? Cuvântul ne învață că trebuie să ne facem planuri însă ele trebuie legate de voia lui Dumnezeu, Voi, dimpotrivă, ar trebui să ziceți: "Dacă va vrea Domnul, vom trăi și vom face cutare sau cutare lucru."

Fiecare din noi avem dorințele noastre, am vrea să avem slujba cutare, salariul cutare, casa cutare... toate acestea țin de firea noastră omenească, nu le putem nega sunt acolo în noi și nu sunt neapărat rele, problema este ce faci cu ele: îți dai toată silința să le împlinești prin puterile tale, prin înțelepciunea ta, sau le aduci înaintea lui ca El să ți le rezolve (bineînțeles cu participarea ta, Biblia nu încurajează lenea) și să te surprindă prin modul în care le-a rezolvat.

Planurile pe care le face inima atârnă de om, dar răspunsul pe care-l dă gura vine de la Domnul. - Toate căile omului sunt curate în ochii lui, dar cel ce cercetează duhurile este Domnul. - Încredinţează-ţi lucrările în mâna Domnului şi îţi vor izbuti planurile. – (Proverbe 16:1-3)

 

Cei în vârstă tânjesc de multe ori după zilele trecute, când erau tineri și aveau putere trupească, sau tânjesc după vremurile trecute care în unele situații pot părea mai bune decât cele prezente. Însă problema este că acele zile au trecut, iar cei care se blochează în ce a fost o dată nu sunt capabili să se bucure de ceea ce este azi. Și fiecare zi de azi este un har din partea lui Dumnezeu.

Nu știu ce să spun prea multe despre cei în vârstă (pentru că încă mă consider tânăr), însă atât ei, cât și cei tineri ar trebui să trăiască în veghere: Vegheați, dar, pentru că nu știți când va veni stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopții, sau la cântarea cocoșilor, sau dimineața. (Marcu 13:35)

 

Dacă vom reuși să trăim ancorați în ziua de azi vom fi capabili să vedem mult mai multe minuni, vom fi mai atenți la lucrurile mărunte care altă dată treceau pe lângă noi strigându-ne parcă să ne oprim dar noi eram prea ocupați să alergăm înainte înspre mâine sau înapoi înspre ieri. Vom reuși să fim mai atenți la cei de lângă noi, la nevoile lor, și vom fi gata să sărim în ajutor ori de câte ori va fi nevoie fie prin rugăciune, fie prin ajutor fizic sau financiar, demonstrând astfel că nu avem o dragoste de formă ci una care acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul.  

Atât cei tineri cât și cei bătrâni au o problemă în ceea ce privește trecerea timpului. Fiecare se raportează diferit la ea dar ambele categorii au aceeași problemă. Dar oare vor găsi răspunsul?

 

Povestea zilei fără de noapte

Incă de când a început timpul să se rostogolească pe pământul fără formă, omul își număra vremelnicia în zile. A fost învățat de Marele Făuritor că timpul se măsoara în zile, când trece o seara și o dimineață e semnul că s-a mai scurs o zi.

Păreau că trec atât de repede încât simțea nevoia să le oprească cumva, încerca să le prindă în mâini dar rămase cu mâinile goale căci timpul nu se poate prinde. Atunci își spuse, dacă nu-l pot opri măcar să-l rup în bucăți mai mici și s-a uitat la soare și la stele și a împărțit ziua în ore.

Gata, am rezolvat-o, de acum timpul va trece mai încet, își spuse el, dar după ce au trecut 12 ore cu soare și 12 ore cu stele și-a dat seama că a mai trecut o zi tot la fel de repede.

Omul pentru că nu dorea să se dea bătut, spunându-și că el le poate rezolva pe toate, și-a modelat o clepsidră împărțind ziua în ore și ora în 60 de minute gândindu-se el că dacă împart ziua în cât mai multe bucăți va trece mai încet. S-a așezat uitându-se cu mulțumire la realizarea sa, dar după ce au trecut 720 de minute cu soare și 720 de minute cu stele și-a dat seama că a mai trecut o zi tot la fel de repede.

Oarecum descumpănit dar având aceeași dorință de a rezolva problema cu timpul care trece fără să poată fi oprit sau măcar încetinit, omul se puse pe meșteșugit, și a adunat laolaltă o sumedenie de rotițe făcându-le să se miște toate împreună și își spuse mulțumit uitându-se la maiestosul ceasornic pe care îl crease: acum a reușit, am împărțit ziua în ore, orele în minute și minutele în secunde. Dar după ce au trecut 43200 de secunde cu soare și 43200 de secunde cu stele și-a dat seama că a mai trecut o zi tot la fel de repede.  

Omul s-a dus atunci și a bătut la poarta Marelui Făuritor ca să se certe cu El de ce timpul trece atât de repede. I s-a deschis poarta și el a început să își descarce supărarea explicând și arătând cum a încercat să oprească timpul dar fără nici un folos. Ochii Marelui Făuritor îl priveau plini de milă și îi spuse într-un târziu: dragul Meu, de când te-am făcut într-un loc tainic, țesut în chip ciudat, am pregătit pentru tine fiecare zi dar nu le vedeai cum trec pentru că te plimbai prin Grădină alături de Mine și eternitatea Mea te umplea; însă ai pierdut-o căci știi foarte bine că nu mai vrut lângă tine.

Poarta s-a închis după el, pentru că locul lui era de acum între cei muritori și atunci și-a adus aminte că i s-a spus:  în ziua în care vei mânca din pom vei muri negreșit.

Omul se uita în fiecare dimineață cum soarele urca pe cer iar apoi seara îi luau locul stelele, toate arătându-i că a mai trecut o zi, și încă o zi, și apoi o săptămână, iar apoi o lună după care ani de-a rândul treceau cu fiecare dimineață și seară. Când se privea în oglindă, pe fața lui apăreau încet încet semnele că se apropie de moarte și parcă timpul e prea scurt. Atunci se revoltă, căci știa că primul om a trăit 930 de ani, un altul după el a trăit 600 de ani, un altul 205 ani iar el se apropie de 80 de ani și simte că va muri curând. Se duse așadar la Marele Făuritor să-L întrebe de ce nu poate trăi și el 930 de ani sau măcar 600 de ani. Ajunse iar la poartă și fu primit și de această dată ca să afle răspuns, dar nu-i plăcu răspunsul primit: dragul Meu adu-ți aminte că atunci când primul om a mâncat din pom ți-am spus că blestemat este pământul de acum din pricina ta, și soarele te arde mai tare și aerul e tot mai puțin iar plantele și animalele sunt tot mai rele.

Omul s-a întors la patul său de jale gândind că nu mai are scăpare pentru că vedea capătul timpului său cum se apropie din ce în ce mai mult.

Auzise vorbindu-se ca prin povesți despre tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, ce mult i-ar fi plăcut să le aibă, ah tinerețe fără bătrânețe se gândea el, sigur cineva a găsit cum să oprească timpul.

Tresări când cineva îi șopti la ureche Eu sunt Viața, dar era atât de afundat în visul său despre viață fără de moarte încât abia reuși să zărească chipul plin de pace și lumină care îi vorbi. Totuși reuși să pună trei întrebări: Unde? Când? Cum?  Primi trei răspunsuri la fel de simple ca și întrebările sale: Aici! Acum! Prin Mine! Omul păru că nu înțelege, și privi cumva descurajat lumina care stătea lângă el. Pot primi viață chiar aici pe patul meu de jale? se gândi el, o pot primi chiar acum în acest moment? Și prin această lumină, cum anume? Așa de simplu să am viață fără să mă chinui să construiesc o mașinărie care să împartă timpul și mai mult? Da, așa de simplu,  fu răspunsul celui care putea să-i citească omului chiar și gândurile nu doar durerea de pe față, doar să crezi în Mine. Dar omul era prea complicat, el care are iscusință să meșteșugească tot felul de lucruri și să le prindă cu gândirea sa întortocheată se afla în fața unei alegeri unice, să creadă sau să nu creadă. Cine ești Tu să cred în Tine? întrebă într-un final omul. Atunci îi veni înapoi în minte amintirea încercărilor sale de a încetini timpul și aroganța pe care o avea crezând că el este singur înțelept. Însă nici nu termină de pus întrebarea și își dădu seama că era aceeași voce cu a Marelui Făuritor. Da, Eu și Tatăl suntem una, veni răspunsul din partea luminii care începea să strălucească din ce în ce mai tare. Trebuie să lasi deoparte pata de întuneric din inima ta prin care ai încercat sa te ridici mai sus de Marele Făuritor crezând că poți rezolva problema timpului pe care care prin iscusința Lui l-a făurit.

 Aaaa, da, acum CRED, murmură omul, și fu purtat de lumină pe tărâmul zilei fără de noapte unde nu erau nici stele, nici clepsidre și nici ceasornicare pentru că timpul era etern și nimic nu-l putea măsura.

Despovărându-ne de trecut și eliberându-ne de gândul viitorului vom reuși să trăim cu adevărat fiecare zi de azi.

Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Statistici
  • Vizualizări: 93
  • Gramatical corect
  • Cu diacritice
  • Conținut complet
Opțiuni