Interfața site-ului a fost îmbunătățită și mai sus vedeți săgeți care indică unde se află acum fiecare element principal de navigare și căutare.

ÎNJURĂTURA
Autor: PREOT DAVID MARIAN  |  Album: PĂCATELE LIMBII  |  Tematica: Pacatul
Resursa adaugata de MAMAIANORD in 27/06/2017
    12345678910 10/10 X
Media 10 din 1 vot

ÎNJURĂTURA

Unul din cele mai grozave păcate, cu care diavolii prind şi trag în iadul  veşnic pe creştini, este groaznicul păcat al sudalmelor, al hulei sau înjurăturilor de cele Sfinte. Lepra aceasta blestemată, o vedem întinsă şi înrădăcinată în fiinţa majorităţii creştinilor vremurilor noastre, o vedem cu durere în majoritatea românilor noştri, care poartă numele de creştini. Înjurătura este un păcat groaznic, foarte urât înaintea lui Dumnezeu şi aducător de pierzare vremelnică şi veşnică. Spurcatele înjurături de cele Sfinte au în ele pecetea păcatului contra Duhului Sfânt, cel neiertat: hula, batjocura împotriva lui Dumnezeu. Înjurătorul este şi el o slugă a satanei şi, alături de satana, e un hulitor pe faţă împotriva lui Dumnezeu. De multe ori s-a văzut cum înjurătorii întunecaţi, în timpul fioroaselor înjurături de cele Sfinte, parcă îşi înălţau strigătele, mâinile şi pumnii spre cer, ca şi când ar ameninţa pe cineva de acolo. Aceşti robiţi ai infernului - ca şi satana - se înfăţişează ca nişte răsculaţi pe faţă împotriva lui Dumnezeu. Ei sunt nişte hulitori  împotriva Dumnezeului Celui viu, Creatorul lor.

 Înjurătura este, poate, cea mai răspândită formă de agresiune verbală. Autorii înjurăturilor reacţionează de regulă afectiv, în relaţie cu cineva sau ceva, aruncând cuvinte de ocară - brutale, grosolane, excesive şi nemiloase - în care invocă numele lui Dumnezeu şi al unor sfinţi, alături de expresii obscene. Înjurătura este expresia vehementă a mâniei, a răzbunării, a urii acumulate. Când înjură, oamenii vor să-şi umilească semenii, batjocorindu-le convingerile religioase, părinţii şi rudele, mai ales prin pomenirea părţilor intime ale corpului. Toate aceste atacuri/lovituri lingvistice provoacă supărare, durere, necazuri. Fiind o reacţie impulsivă, înjurătura este o lovitură rapidă şi zdrobitoare, care îl paralizează de-a dreptul pe cel atacat.

În comportamentul omului, înjurătura are origini străvechi, istoria ei începe odată cu formele de exprimare ale popoarelor primitive, care credeau în spiritele rele şi în puterea lor pervertitoare. În general, ajung la înjurătură oamenii care nu-şi pot stăpâni gândurile rele, sau care îşi amestecă dorinţele nefaste cu reprezentări ale credinţei străvechi, animismul, şi care deseori văd în puterea creatoarea a omului nu lucrarea lui Dumnezeu, ci a spiritelor rele.

Cercetările atestă faptul că înjurătura este răspândită peste tot în Europa, dar în forme de exprimare diferite, în funcţie de regiuni. În partea de nord a Europei domină mai ales limbajul urât cu privire la familie şi la strămoşi, în Est, cuvintele şi expresiile legate de religie şi de tainele bisericeşti, iar în Sud, cele care fac aluzie la părţile intime ale corpului.

Putem adăuga că rostirea înjurăturii este determinată de mediul în care trăieşte omul, de viaţa lui religioasă, de personalitatea şi constituţia lui psihică, de tradiţiile locului şi de moştenirea generaţiilor anterioare. Unii îi dispreţuiesc pe cei ce înjură şi hulesc; alţii rostesc cuvinte injurioase foarte rar, în situaţii limită, când sunt pradă unor porniri şi dureri sufleteşti sau unui acces de mânie. Există însă şi oameni în comportamentul cărora înjurătura s-a instalat pe de-a-ntregul, ca un reflex cotidian, fără vreun motiv anume. Aceştia sunt consideraţi iresponsabili corupători ai limbii, „poluatorii mediului lingvistic, violatori ai limbii materne ”.

Ce zice Dumnezeiasca Scriptură despre înjurătorii celor Sfinte?  

Omenirea, pentru vieţuire, dezvoltare, înmulţire şi folos vremelnic şi veşnic, pururea trebuie a avea pe Dumnezeu înaintea ei, în orice vreme şi în orice loc şi tot ceea ce face, să facă după voia şi rânduiala pusă de Dumnezeu. De asemenea, cuvintele fiecăruia vor trebui să fie după Dumnezeu, pentru că altfel cade rău. „Din vorbele sale - zice Sfânta Scriptură - se va prinde păcătosul, injurătorul şi trufaşul vor pieri la fel. Nu-ţi învăţa gura ta a jura şi a numi pe Cel Sfânt nu te obişnui. Că precum sluga care adeseori se cercetează, multe bătăi ia; aşa şi cel ce jură şi pururea numeşte pe Cel Sfânt, de păcat nu se va curăţi. Bărbatul care jură mult, se va umple de fărădelege, şi nu se va depărta de la casa lui pedeapsa lui Dumnezeu. Se va umple de rele casa lui. Este grai care lucrează deopotrivă cu moartea, să nu se afle acesta întru moştenirea lui Iacov (în Israelul cel Nou, adică în poporul creştinesc)... Cu vorba cea fără de cumpătare nu-ţi obişnui gura, că întru aceea este cuvântul păcatului... Omul care se obişnuieşte cu cuvinte de înjurătură, în toate zilele sale nu se va înţelepţi” (Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Ecclesiasticul) 23, 7, 13, 15-19). Din gura omului ies: binecuvântarea sau blestemul, dulceaţa sau otrava (Iacov 3, 10), îndreptarea sau osânda (Matei 12, 37), viaţa sau moartea noastră.

Cartea Apocalipsei, în capitolul 13, ne descrie un fapt îngrozitor. Spre sfârșitul lumii, satana, în chip de fiară turbată, va fi o vreme slobozită să iasă și să aibă stăpânire peste toate semințiile de sub soare. Autorul sfânt spune că fiara va avea gură cu care să rosteasca hule cumplite. ,,Ea și-a deschis gura spre hule asupra lui Dumnezeu, ca să batjocorească numele Lui” (Apocalipsa 13, 6).

Iar ceea ce este mai înfiorător e faptul că mulți locuitori ai pamântului se vor lăsa amăgiți de fiară, vor imita-o și se vor închina ei.

Firește, nu putem cunoaște chipurile nenumărate prin care diavolul își câștigă tovarăși care să-i îndeplineasca voia de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Însă o fărădelege o știm, spre adânca noastră durere și spre osânda celor ce o fac. Ne gândim la păcatul de moarte al sudalmelor, al înjurăturii de tot felul.

Păcatul acesta care rostogoleste în iad pe atâția din fratii noștri, trebuie înfierat și arătat în toată urâțenia lui. Mai mult: el trebuie stârpit cu totul din ogorul dreptei credințe, ca o buruiană otrăvită, aducătoare de moarte. Ferice de cei ce ne vor asculta și ne vor urma!

Unul din cele mai prețioase daruri cu care Ziditorul a înzestrat pe om este cel al vorbirii. Expresie al inteligenței și a inimii, cuvântul ne ajuăa să ne rostim gândurile, simțirile, să ne arătăm dragostea față de prieteni, părinți, binefăcători. Limba este organul binecuvântat prin care lăudăm pe Dumnezeu și-I arătăm recunoștința. Cu toate că ea deține un loc atât de important între mădularele noastre, Sfântul Apostol Iacov scrie că limba este un rău fără de asemănare ,,plină de venin aducător de moarte”.  (Iacov 2, 8)

Împrejurarea în care vorbirea se face plină de venin și revine o lume a fărădelegii, este atunci când omul înjură. Știm cu toții ce este înjurătura: Este un cuvânt de ocară împotriva lui Dumnezeu, a Mântuitorului Hristos, a Maicii Domnului, a Sfintei Cruci, a Sfinților și a tuturor lucrurilor sfinte.

Sudalmele se aud în tot locul. Se aud în toiul mâniei, al certurilor dintre oameni, pe drum, prin piețele târgurilor. ,,Creștinii” noștri înjură la cârciumă, ostașii în cazărmi, muncitorii în fabrici și pe șantiere. Ba, de multe ori, unii înjură fără nici o pricină, doar așa în glumă, ca să pară mai grozavi. Până și din gurile copiilor se aud batjocoriri ale persoanelor sau lucrurilor sfinte, firește, deprindere învățată de la cei în vârstă.

 Trist este că înjurăturile sunt o trăsătură caracteristică a poporului român. Să privim și să judecăm puțin deprinderea hulitoare în lumina minții și a credinței.

Din punct de vedere rațional, înjurătura este o dovadă de mare decădere și sălbăticie. Ca să poți spune că ești un om bine educat și civilizat, o poți arăta prin aceea că cinstești și respecti ceea ce este vrednic de respect: părinți, bătrâni, convingerile intime ale semenilor tăi. Dar tu, când cu limba ta scuipi ceea ce este mai sfânt pe lume, te situezi sub nivelul triburilor sălbatice, care, oricât de primitive ar fi, nu-și batjocoresc zeitățile.

În lumina minții sănătoase, sudalma este o mare prostie. Omul, ori de câte ori păcătuiește, urmărește satisfacerea unei dorințe și uneori se procopsește cu ceva. Când fură, la avutul său adaugă avutul altuia. Când desfrânează, urmărește satisfacerea unei pofte trupești. Prin minciună, vrea să-și apere onoarea. Pe când atunci când înjură, nu se alege cu nimic decât cu o mare osândă.

Am fost preot întrun sat situat pe malul unui lac, un sat de pescari. Unul dintre cei mai destoinici pescari înjura foarte mult.  Într-o zi pescuia cu undița pe malul apei și înjura, deoarece nu prindea nimic. M-am apropiat de dânsul și-l întreb de ce pune pestișori în undiță.

,,-Peștele nu-i prost să apuce undița goală”, zise omul.

,,-Dar tu esti mai neghiob decât dânsul, fiindcă te lași prins de undița diavolului fără să câștigi ceva. Necuratul, necăjintute, te trage de partea lui fără nici o râmă, te face să hulești cele sfinte, fără să devii prin asta nici mai avut, nici mai deștept.”

Pescarul a rămas impresionat de cuvintele mele și din ziua aceea se lăsă de năravul de a înjura.

Însă gravitatea păcatului de care vorbim se arată desăvârșit în lumina învățăturii de credință a Bisericii noastre. Viața noastră, a creștinilor, trebuie să fie o neobosită manifestare a dragostei și a recunoștinței față de Dumnezeu. Din mila lui trăim. Pâinea pe care o mâncăm, aerul pe care îl respirăm, raza de soare de la care ne încălzim sunt daruri ale Părintelui ceresc. Mântuitorul Iisus Hristos este Cel ce a murit pentru noi și ne-a răscumpărat. Maica Domnului se roagă neîncetat pentru apărarea noastră. Crucea ne este pavăză, Biserica maică, sfinții sunt mijlocitori pentru noi.

Din nenorocire, tocmai aceste slăvite nume sunt batjocorite prin sudalmele asociaților fiarei. E posibilă, oare, o mai mare fărădelege ca aceasta? Nu!

,,Nici un păcat- zice Sfântul Ioan Gura de Aur- nu cuprinde atâta răutate câtă are înjurătura”. Este mai greu păcatul acesta decât necurăția, decât furtul, mai greu chiar decât uciderea. De ce? Pentru că aceste fărădelegi lovesc persoanele sau interesele semenilor noștri, oamenii, pe când sudalma este o ofensă directă adusă Stăpânului Ceresc și a operei Sale mântuitoare. Pe drept cuvânt s-a zis că înjurătura este ,,limba iadului”.

Cât de mare mânie stârnește ocara cu limba, ne poate spune o întâmplare din Biblie.

Odată, un israelitean, într-o ceartă cu un oarecare, a hulit numele Domnului. Martorii care l-au auzit, l-au adus pe călcătorul poruncii sfinte la Moise, ca să-l judece. Conducătorul poporului nu știa cum să-l pedepsească pe vinovat. Atunci Dumnezeu s-a arătat lui Moise și i-a zis: ,,Scoate pe hulitor în afară de tabără și toată obștea să-l ucidă cu pietre. Hulitorul numelui Domnului să fie omorât neapărat” (Levitic 24, 14-16).

Vedeți cu câtă asprime pedepsește pe nelegiuiții care Îi ofensează numele?

Scrierile din Noul Testament nu cuprind porunci directe care să stăvilească înjurăturile, pentru simplul fapt că pe vremea Mântuitorului și a Sfinților Apostoli credincioșii slăveau și binecuvântau numele Celui Preaînalt, nu-L huleau. Totuși, găsim și în legea nouă locuri în care se arată răspunderea pe care o avem față de orice cuvânt care iese din gura noastră.

Lămurit este locul din Evanghelie prin care Mântuitorul arată ce pedeapsă se va aplica batjocoritorilor de cele sfinte. ,,Adevărat grăiesc vouă că toate păcatele vor fi iertate fiilor oamenilor…Dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda vesnică” (Marcu 3, 28-29).

Vedeti ce grozav păcat este înjurătura? Cel ce comite această fărădelege n-are iertare în veci. În sute de locuri și în sute de feluri ne spune Scriptura cât de milostiv și iertător este Dumnezeu. Pline sunt paginile Bibliei de datornici iertați, de desfrânate absolvite de necurățiile lor, de tâlhari mântuiți. Până și pentru călăii care Îl răstigniră pe Cruce, Domnul Iisus s-a rugat Părintelui Ceresc de îndurare…Numai pentru hulitori nu se arată nici o rază de nădejde. Ei rămân condamnați în iad pentru veșnicie. De ce, oare? Vă spuneam mai înainte: pentru că înjurătura este o suliță care lovește în însăși inima lui Dumnezeu. Suduitorul este un dezertor din oastea lui Hristos, un trădător trecut în oastea satanei.

,,Și fiara și-a deschis gura ca să-L hulească pe Dumnezeu”.

Cunoscând aceste adevăruri, să ne orientăm viața potrivit învățăturilor mântuitoare. Datu-ni-s-a darul vorbirii, să-l folosim pentru sfințirea noastră. Să-L lăudăm cu limba pe Dumnezeu, preamărindu-L și mulțumindu-I fierbinte pentru tot ceea ce a făcut pentru noi. ,,Tinerii și fecioarele și bătrânii să laude numele Domnului, căci numai numele Lui s-a înălțat” (Psalmul 148, 12). Cu mintea să ne gândim la slava în care sălăsluiește Dumnezeu, cu inima să-L iubim ca pe binele cel mai înalt, cu gura să-L preamărim pe Domnul în rugăciuni fierbinți.

Dacă astăzi am aflat cât de mare este păcatul înjurăturii, să ne silim din toate puterile să nu-l săvârșim niciodată. Mai bine este să ne pierdem graiul, decât să aruncăm spre ceruri veninul răutății. ,,A înjura nu-ți învață gura și a ocărâ pe Cel Sfânt nu te obișnui. Căci precum sluga rea multe bătăi primește, așa și cel ce înjură, de păcat nu se va curăța” (Înțelepciunea lui Iisus, fiul lui Sirah 23, 8).

Să nu uităm cuvântul Mîntuitorului Iisus Hristos: ,,Vă spun că pentru orice cuvânt deșert pe care îl vor rosti, oamenii vor da socoteală la ziua judecății” (Matei 12, 36).

Poate că până astăzi nu v-ați dat seama cum vă omorâți sufletul cu acest păcat. Hotărâți-vă ca măcar de acum înainte să nu vă lăsați mușcați de șarpele veninos, de fiara iadului.

Altă mare datorie ce vă revine este aceea de a mustra și a opri pe cei ce iau în deșert numele sfinte. În legea veche citim că atunci când un iudeu auzea pe alt cetățean hulind numele lui Iehova (Iehova - numele lui Dumnezeu în ebraică), își astupa urechile, își rupea hainele în semn de durere și indignare. Firește că odată cu aceste semne de protest îl mustra pe hulitor, sau, cum am arătat la început, îl ducea înaintea căpeteniilor religioase spre judecată.

Așa se cuvine să reacționăm și noi, creștinii. Ori de câte ori auzim pe un semen de-al nostru ocărând numele Domnului, să ne rupem nu hainele, ci inimile de durere, că prin sudalmă este necinstit Împaratul cerului, Mielul lui Dumnezeu, Care S-a lăsat jertfit pentru păcatele noastre, sau altă persoană sfântă. Cu mustrarea, cu povața, cu sfatul, datori suntem să intervenim, ca să se stârpească dintre noi această deprindere infernală. Și numai când vom smulge cu totul din grădina neamului nostru buruiana otrăvitoare a sudalmei, vom avea dreptul să ne numim oameni civilizați și creștini buni.

 

PREOT DAVID MARIAN, PAROHIA NAȘTEREA MAICII DOMNULUI, MAMAIA NORD

Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Statistici
Opțiuni