„Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac!”
Autor: John Shearer  |  Album: Cele şapte cuvinte de pe Cruce  |  Tematica: Paste
Resursa adaugata de mistery in 04/09/2011
    12345678910 10/10 X
Media 10 din 1 vot
Referințe

     De-a lungul secolelor, în diferite părţi ale lumii antice, moartea prin răstignire a fost adoptată ca o metodă de execuţie. Însă, răstignirea a fost o metodă  de execuţie mult mai brutală şi mai bestială, decât celelalte metode de execuţie.

     Răstignirea (crucificarea) era un mod foarte urât, încet, crud şi degradant de a muri, de a părăsi această lume. Istoricii ne spun că unii oameni supravieţuiau zile întregi atârnând pe cruce, suspendaţi între cer şi pământ, suferind o agonie şi o tortură de nedescris.

     Dan Baumann a spus: "Secolul douăzeci a uitat cât de crudă şi de hidoasă a fost în realitate răstignirea. Uneori, poate din lipsă de înţelepciune şi inconştienţi fiind, noi am înfrumuseţat răstignirea. Dar, ea a fost cea mai dureroasă metodă de execuţie publică din primul secol. Victima era aşezată pe o cruce din lemn. Cuie, confecţionate din lemn, erau bătute prin mâinile şi picioarele victimei, apoi crucea era ridicată şi fixată în pământ, carnea crucificatului sfâşiindu-se şi trupul atârnându-i în dureri extraordinare. Istoricii ne spun că nici chiar soldaţii romani nu puteau să privească imaginea îngrozitoare, de aceea luau băuturi tari pentru a-şi amorţi simţurile."

     În cartea sa, "Teologie elementară", Charles Ryrie a descris răstignirea în felul următor: "După ce se rostea sentinţa, condamnatul era biciuit cu un bici de piele, având la capete bucăţi lungi şi ascuţite de metal şi de os, care-i sfâşiau spatele şi-i expuneau vederii venele, muşchii şi tendoanele. El trebuia apoi să poarte bârna orizontală a crucii pe umăr până la locul execuţiei. Această bârnă, lungă cam de doi metri şi jumătate şi cântărind aproape cincisprezece kilograme, era fixată pe bârna verticală care se afla deja la locul execuţiei. Mâinile şi picioarele condamnatului erau străpunse de cuie de lemn, care aveau cam optsprezece centimetri lungime şi capătul teşit (ca să nu iasă din corpul victimei). Uneori se foloseau frânghii pentru a ţine trupul victimei pe cruce.

     Romanii învăţaseră să împingă în sus picioarele victimei atunci când le ţintuiau pe cruce, astfel încât aceasta să se poată sprijini în cuie, împingându-se pentru o clipă în sus ca că poată respira. Moartea intervenea rareori în mai puţin de treizeci şi şase de ore, dar cele mai multe victime supravieţuiau două sau trei zile înainte de a muri. Setea nesfârşită, durerile rănilor rezultate în urma biciuirii, lipsa de aer suficient, crampele, amorţirea, ameţeala, cangrena rănilor neîngrijite, chinul prelungit, ruşinea publică şi oroarea de a fi conştient de suferinţele care urmau să fie suportate până la moartea eliberatoare, toate intensificate până la limita insuportabilului şi totuşi oprindu-se cu puţin înainte de punctul care i-ar fi adus celui în suferinţă uşurarea pierderii cunoştinţei – toate acestea se adunau şi făceau din răstignire o tortură şi o moarte oribilă şi înfiorătoare."

     În cartea sa, "Crucificare", Martin Hengel a descris crucificarea astfel: „În primul rând, prizonierul era umilit în public, fiind dezbrăcat complet. El era aşezat apoi pe spate pe pământ, mâinile lui fiind ori pironite ori legate pe bârna orizontală ("patibulum"), iar picioarele lui pe stâlpul vertical de lemn. Crucea era apoi înălţată până ajungea în poziţie verticală şi lăsată apoi într-o groapă care fusese săpată pentru ea în pământ.

     Victima stătea atârnată pe acea cruce, neajutorată, supusă unor dureri fizice mari, supusă batjocurii publice, în arşiţa zilei şi în răceala din timpul nopţii. Iar tortura aceasta dura mai multe zile, până când victima  îşi dădea sufletul.”

     A.W. Tozer a spus: „Crucea era sfârşitul abrupt şi violent al unei fiinţe umane. Omul din vremea romană, care-şi lua crucea şi mergea pe drumul morţii, îşi luase deja rămas bun de la rudele şi prietenii lui, şi nu se mai întorcea. El se ducea ca să-i fie luată viaţa...

     Crucificarea însemna trei lucruri: în primul rând, a te uita doar înainte; în al doilea rând, a nu mai putea da înapoi; iar, în al treilea rând, a nu mai spera nimic din ceea ce-ţi plăcea ţie...

     Crucea nu făcea nici un compromis, nu modifica nimic şi nu cruţa nimic, ci lua tot ce se putea lua din om, în totalitate şi pentru totdeauna. Crucea nu menţinea relaţii bune cu victima, ci lovea cu cruzime şi asprime. Iar, când ea îşi încheia lucrarea, omul nu mai era… "

     V-am dat această serie de citate, pentru a vedea ce metodă de execuţie groaznică era răstignirea!

     Grozăvia acestor suferinţe îndurate de condamnat pe cruce a fost înţeleasă chiar şi de cel mai faimos orator al Romei, Marcus Tullius Cicero, care spunea: "Chiar şi numai cuvântul cruce trebuie să rămână departe, nu doar de buzele cetăţenilor Romei, ci de asemenea şi de gândurile, ochii şi urechile lor. "  

     Trebuie să ştiţi că nu romanii nu au fost cei care au instituit răstignirea (crucificarea) ca metodă de  execuţie. Răstignirea era de origine orientală. Persanii au practicat-o, şi se pare că Alexandru cel Mare a învăţat-o de la ei. Fenicienii, faimoşi pentru practicile lor barbare, au folosit în mod frecvent răstignirea. Romanii au împrumutat-o probabil din Cartagina şi au perfecţionat-o ca metodă de execuţie.

     De-a lungul anilor, în timpul când Imperiul Roman a fost supraputerea lumii, mii de evrei din Palestina au părăsit lumea aceasta prin răstignire, fiind atârnaţi pe cruce. În anul 70 d.Hr., după asediul şi cucerirea Ierusalimului de către romanii conduşi de generalul Titus, fiul împăratului Vespasian, se spune că aşa de mulţi evrei au fost răstigniţi, încât în regiunea Ierusalimului nu au mai rămas copaci, fapt care a dus la o mare criză de lemne.

     Dar, lucrul măreţ şi uimitor este că, din miile de oameni care au murit prin răstignire, numai despre Unul singur s-a auzit peste secole şi secole. Şi acest Om este Isus din Nazaret. El a fost subiectul conversaţiilor şi controverselor  între generaţii de oameni din toate clasele sociale şi din toate părţile lumii. El a fost "obiectul" dragostei şi al devotamentului în viaţa multor milioane de oameni, care s-au simţit atraşi într-un mod irezistibil să se încreadă în El, şi care au declarat deschis faptul că sunt urmaşi ai Lui. Motivul pentru care au făcut-o nu este greu de înţeles. Pentru cei crescuţi într-un mediu religios, ca evreii, crucea lui Hristos a fost o pricină de poticnire. Pentru cei crescuţi într-un mediu filosofic, ca grecii, crucea a fost o nebunie. Dar, pentru cei ce au fost mântuiţi, crucea a fost întotdeauna puterea lui Dumnezeu pentru mântuire.

     În cartea sa, "Viaţa lui Hristos", Frederick Farrar a descris răstignirea în felul următor: „O moarte prin răstignire pare să includă tot ceea ce durerea şi moartea pot avea mai groaznic – ameţeală, lipsă de aer suficient, crampe, sete, foame, nesomn, febră traumatică, ruşine, expunere publică la ruşine,  chinuri prelungite, groaza anticipării, cangrena  rănilor neîngrijite - , toate intensificate până la limita  în care nu mai pot fi îndurate, şi totuşi  oprindu-se chiar înainte de punctul care i-ar aduce celui ce suferă uşurarea pierderii cunoştinţei.

     Poziţia nenaturală făcea fiecare mişcare nespus de dureroasă şi crea o lipsă de aer suficient; carnea sfâşiată şi tendoanele zdrobite şi slăbite vibrau de o durere necontenită; rănile deschise se inflamau şi începeau să cangreneze [când dura mai multe zile ca victima să moară]; arterele – mai ales cele ale capului şi stomacului -  se umflau datorită sângelui închegat; şi, în timp ce fiecare fel de chin creştea în mod treptat, acestora li se mai adăuga junghiul insuportabil al setei arzătoare şi violente. Toate aceste complicaţii fizice cauzau o nelinişte şi o tulburare interioară, care făceau ca însăşi perspectiva morţii – a morţii, duşmanul necunoscut la apropierea căruia omul se înfioară de obicei cel mai tare - să capete imaginea unei eliberări  dulci şi plăcute… 

     Un lucru este clar. Executările din primul secol nu erau ca cele moderne, deoarece nu căutau o moarte rapidă şi mai puţin dureroasă, şi nici păstrarea demnităţii criminalilor. Din contră, ei căutau o agonie chinuitoare, care să umilească total pe cel condamnat. Şi este important să înţelegem acest lucru,  pentru că ne ajută să înţelegem agonia lui Hristos."

     Dr. Truman Davis a făcut o descriere adiţională a răstignirii lui Isus: „Un alt fenomen se petrece acum. Braţele fiind obosite, crampe foarte mari umflă muşchii, provocând dureri adânci şi lente. Aceste crampe sunt însoţite de imposibilitatea de a Se ridica. Atârnat fiind de braţe - ale căror palme sunt ţintuite pe cruce-, muşchii pectorali sunt paralizaţi, iar cei intercostali incapabili să acţioneze. Aerul poate fi inspirat în plămâni, dar nu poate fi expirat. Isus Se luptă să Se ridice, pentru a trage măcar puţin aer. În final, dioxidul de carbon se strânge în plămâni şi în vene, iar crampele scad parţial. Prin convulsii, El reuşeşte să Se ridice şi să inspire oxigenul dătător de   viaţă ...

     Ore de dureri nelimitate, de chinuri, de crampe, de asfixieri parţiale intermitente, de dureri arzătoare provocate de sfâşierile de pe spate, atunci când Se mişcă de sus în jos pentru a lua aer... Apoi,  începe o altă agonie. O durere copleşitoare în piept, provocată de umplerea lentă a pericardului cu ser, care începe să apese asupra inimii...

     Aproape s-a sfârşit ... Inima apăsată se zbate să pulseze sângele gros în ţesuturi. Plămânii torturaţi fac un ultim efort de a inhala o ultimă gură de aer..." ("Medicina din Arizona", Vol.22)

     Observaţi prin ce chinuri groaznice a trecut Isus Hristos, pentru a mântui omenirea păcătoasă?

     Michael Green a spus despre suferinţele fizice ale lui Isus: „După o noapte nedormită în care nu I se dăduse de mâncare, după îndurarea batjocurii a două judecăţi nedrepte şi având spatele sfâşiat de biciul roman cu nouă cozi, El a fost dus la execuţie prin răstignire. Aceasta era o moarte chinuitor de dureroasă, în care fiecare nerv al trupului striga de durere. "

     Acestea au fost suferinţele fizice de care a avut parte Omul Isus Hristos, Cel care a murit răstignit pentru păcatele omenirii, purtând asupra Sa păcatele omenirii, pentru a mântui omenirea păcătoasă.

     Dar, mai mult decât atât, El a avut parte de suferinţe spirituale, din cauza păcatelor omenirii, pe care le-a purtat asupra Sa şi pentru care a murit. Omul Isus Hristos, era de fapt Fiul lui Dumnezeu, era Dumnezeu întrupat în Om. Şi, pentru a mântui omenirea păcătoasă, El a trebuit să treacă prin focul mâniei Dumnezeului cel sfânt împotriva păcatului. El a trebuit să guste din cumplita despărţire de Dumnezeu, Tatăl Său – în cele trei ore de întuneric -. Şi aceste suferinţe spirituale au fost mult mai groaznice decât suferinţele fizice.

     Mai devreme sau mai târziu, fiecare din noi va trebui să răspundă la întrebarea "Ce crezi tu despre Isus Hristos?" Mai devreme sau mai târziu, fiecare din noi va trebui să răspundă la întrebarea "De ce a fost necesară crucea?"

     Este trist faptul că, până şi în multe cercuri aşa-zis creştine, însemnătatea morţii Domnului Isus Hristos a devenit obscură. Iar de la unele amvoane, cea mai bună explicaţie pe care o poţi auzi cu privire la moartea Domnului sună cam aşa "Hristos a făcut ceva, care cumva are o anumită legătură cu mântuirea." Dar, acesta este un strigăt foarte îndepărtat a adevărului predicat de Apostoli în primul secol. Apostolii au fost convinşi de însemnătatea crucii. Ei au spus că "Isus a murit pentru păcatele noastre".

     Dacă analizăm cu atenţie evidenţele pe care le avem, observăm că există un singur motiv pentru care vrăşmaşii Domnului Isus au cerut moartea Lui prin răstignire. Oricât de mult s-au străduit ei   să-L facă vinovat de trădare în faţa tribunalului roman, adevărata vină în ochii concetăţenilor Lui evrei era faptul că El a pretins că este Fiul lui Dumnezeu. Atunci când marele preot Caiafa L-a interogat în privinţa acestui lucru, Domnul Isus nu a negat niciodată acest adevăr. Iar atunci când Toma s-a închinat înaintea Lui, Domnul Isus nu a refuzat închinarea lui.

     Aşa că, în Luca 23:33-34, citim că Domnul Isus a fost dus afară din oraş, într-un loc numit Calvar (Căpăţâna) şi "L-au răstignit acolo". Şi în punctul acesta, El a rostit primul dintre cele şapte cuvinte de pe cruce: "Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac!"

     Atunci când Karl Marx se afla pe patul de moarte, în martie 1883, menajera sa a venit să-i noteze ultimele lui cuvinte. Zărindu-l, Marx a spus: „Pleacă! Ieşi afară! Ultimele cuvinte sunt doar pentru nebunii care n-au spus destule în viaţă!"

     Domnul Isus a spus lucruri uimitoare în timpul vieţii Sale, dar ultimele Lui cuvinte înainte de moartea Sa sunt unele dintre cele mai minunate cuvinte spuse vreodată de El.

     Aşadar, vreau să studiem aceste ultime cuvinte ale Lui, cu nădejdea că ele vor fi pentru noi ceea ce Warren Wiersbe a sugerat: "ferestre care să ne ajute să privim în eternitate, pentru a vedea ceva din inima lui Dumnezeu".

     Trebuie să înţelegem că, atunci când oamenii erau răstigniţi, ei recurgeau la tot felul de extremităţi. Era ceva obişnuit ca victimele să-şi exprime durerea prin urlete, blesteme şi scuipături.

     Dar, iată că, Domnul Isus avea să-Şi încheie lucrarea publică la fel cum a început-o şi a susţinut-o în timpul celor trei ani. El a ales să Se roage. Isaia a proorocit că El urma să moară în acest mod. În moartea Sa, nu numai că va fi pus în numărul celor fărădelege, ci "El va face mijlocire pentru cei fărădelege"(Isaia 53:12). Aşa că, în Luca 23:34, citim că "Isus zicea: ''Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac!"   

     

     1. CUM A FOST ADRESATĂ  RUGĂCIUNEA ?       

 

     Această rugăciune I-a fost adresată lui Dumnezeu, aşa după cum toate rugăciunile ar trebui să fie adresate lui Dumnezeu. Numai că, Domnul Isus S-a adresat lui Dumnezeu, folosind cuvântul "Tată". Nu oricine se poate adresa Dumnezeului Atotputernic, folosind cuvântul "Tată". Dar, Domnul Isus a putut şi a făcut-o, şi nu fără semnificaţie, deoarece acesta a fost primul cuvânt pe care l-a rostit de pe cruce: "Tată!".

     Câteodată, când lucrurile sunt dificile în viaţă, s-ar putea să ne fie greu să ne rugăm. Poate că sunt momente în care simţiţi că cineva s-a purtat cu asprime faţă de voi sau aţi fost acuzaţi pe nedrept, şi sunteţi tentaţi să-L învinuiţi pe Dumnezeu.

     Dar, uitaţi-vă la modul în care L-au tratat pe Domnul Isus în acest pasaj! Priviţi cum a fost acuzat pe nedrept! Atât de mare a fost durerea şi dezolarea acestei experienţe de pe cruce, încât chiar şi Domnul Isus a trebuit să strige: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?"

     Însă, vedem că, în momentele în care atârna pe cruce, Domnul Isus a putut să privească în sus la Dumnezeu şi să-I spună: "Tată!". Ce cuvânt frumos! Cuvântul "Tată" este un cuvânt minunat, care vorbeşte despre o relaţie foarte specială şi foarte preţioasă, chiar şi la un nivel omenesc. Domnul Isus nu S-a rugat pentru El Însuşi, dar S-a rugat. Şi S-a rugat pentru alţii. Domnul Isus nu a spus: "Tată, iartă-Mă!" El nu făcuse nici un rău. El nu avea nici un păcat. Ci El S-a rugat: "Tată, iartă-i pe ei!". Mâinile Lui nu mai puteau face nici o faptă plină de dragoste. Picioarele Lui nu mai puteau merge să facă fapte pline de milă. Glasul Lui nu mai putea fi auzit predicând acele minunate cuvinte ale vieţii. O singură formă de slujire  mai stătea în faţa Lui, care era de fapt cea mai înaltă formă de slujire. El putea să se mai roage încă. Şi după cum  J.C.Ryle spunea: "rugăciunea a început să se înalţe, în timp ce sângele a început să curgă". Iar rugăciunea Lui a început cu cuvântul: "Tată!"

     Două lucruri vreau să vă spun aici:

 

     a] Domnul Isus Hristos a avut o relaţie unică cu Dumnezeu.

 

     Domnul Isus Hristos Îl putea numi pe Dumnezeu Tatăl Său, pentru că El era Fiul lui Dumnezeu. Era Singurul Fiu al lui Dumnezeu. El era Singurul Fiu preaiubit al lui Dumnezeu. El era Singurul Fiu născut al Tatălui. El era Fiul unic. El era Fiul veşnic al Dumnezeului cel veşnic. El era Dumnezeul cel veşnic. Dacă Dumnezeu Şi-a trimis Fiul în lume, înseamnă că El a fost Fiul lui Dumnezeu înainte să fie trimis de Dumnezeu în lume.

     La începutul lucrării publice a Domnului Isus Hristos, atunci când El a fost botezat în Iordan de către Ioan Botezătorul, un glas din cer a spus: "Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea!"

     Nu vreau să pretind că înţeleg toate aceste lucruri, pentru că nu le înţeleg, dar că trebuie să subliniem acest adevăr: Domnul Isus Hristos a fost şi este Fiul lui Dumnezeu. Singurul Dumnezeu Viu şi Adevărat S-a revelat pe Sine progresiv în istorie în taina Trinităţii - Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Pe cruce, avem unul dintre multele exemple în care cea de a doua Persoană a Trinităţii - Fiul Se adresează Primei Persoanei a Trinităţii: "Tată".

     Este important de observat că, în timpul lucrării pământeşti a Domnului Isus, El a avut întotdeauna grijă să sublinieze unicitatea relaţiei Sale cu Tatăl. El era Cel pe care Tatăl L-a trimis ca să Îl facă cunoscut lumii.

     În Ioan 1:18, citim: "Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Singurul Lui Fiu [Singurul Fiu preaiubit], care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut".

     În Matei 11:27, citim cuvintele Domnului Isus: "Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu; şi nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere".

     În Ioan 14:8-9, citim că, atunci când Filip îi spune Domnului Isus: "Doamne, arată-ne pe Tatăl şi ne este de ajuns!", Domnul Isus i-a răspuns: "... nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl!".

     În Ioan 10:30, citim cuvintele Domnului Isus: "Eu şi Tatăl una suntem!"

     Dar, textul care ne prezintă poate cel mai mult unicitatea relaţiei dintre Fiu şi Tată, este cel din Ioan 20:17, unde citim că, după învierea Sa, Domnul Isus i-a spus Mariei Magdalena: "Nu Mă ţinea, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu! Ci du-te la fraţii Mei, şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru!" Domnul Isus a fost foarte atent ca să facă distincţia între relaţia Lui cu Dumnezeu-Tatăl şi relaţia lor cu Dumnezeu-Tatăl. El a spus: "Mă sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi la Dumnezeul vostru". Observaţi că nu a spus "Tatăl nostru" şi nici "Dumnezeul nostru", pentru că numai El avea o relaţie unică cu Dumnezeu-Tatăl!

 

     b]  Creştinul are o relaţie intimă cu Dumnezeu.

 

     Lucrul minunat este că noi am devenit fii şi fiice ale Dumnezeului cel Viu şi, de asemenea, putem şi noi să-L numim pe Dumnezeu: "Tată". Şi acesta nu este un drept pe care îl avem prin natura noastră, ci este privilegiul nostru prin har, atunci când credem în Hristos şi Îl primim pe El ca Mântuitor personal. Datorită lucrării Sale de mântuire, Domnul Isus Hristos ne dă dreptul de a ne numi "copiii lui Dumnezeu" şi dreptul de a-L numi pe Dumnezeu "Tatăl nostru".         

     În Ioan 1:11-12, citim: "A venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu."                                          

     O singură dată în Evanghelii, Domnul Isus nu L-a numit pe Dumnezeu Tată, şi anume atunci când a strigat pe cruce: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?"

     O singură dată în Evanghelii, Domnul Isus a folosit cuvântul aramaic "Abba". În toate celelalte ocazii, El a folosit cuvântul grecesc "Pater". Singura excepţie, adică atunci când a folosit cuvântul aramaic "Abba" ("Ava"), a fost în Grădina Ghetsimani, aşa cum ne este relatat în Marcu 14:35-36: "Apoi a mers puţin mai înainte, S-a aruncat la pământ şi se ruga ca, dacă este cu putinţă, să treacă de la El ceasul acela. El zicea: "Ava, adică: Tată, -Ţie toate lucrurile Îţi sunt cu putinţă; depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi, facă-se nu ce voiesc Eu, ci ce voieşti Tu!"

     Cuvântul "Ava" este cuvântul pe care şi noi putem să-l folosim, deoarece noi am fost aduşi într-o relaţie personală cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos. Noi putem să strigăm din adâncul inimii noastre: "Ava!", ceea ce literar înseamnă: "Tăticule!". Aceasta este o formă intimă a cuvântului "Tată".

     Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit! Eu îmi dau seama că această intimitate trebuie să fie echilibrată şi pusă în lumina celorlalte atribute ale lui Dumnezeu, pentru ca nu cumva să cădem în capcana de a fi prea familiari şi lipsiţi de respect faţă de Dumnezeu. La urma-urmei, Dumnezeu este Tatăl nostru ceresc. Şi ca Tată ceresc, Dumnezeu este diferit de un tată pământesc.

     Dar, ce mângâiere mare este să putem privi în sus la Creatorul Universului şi, chiar şi în ceasul cel mai  întunecat al vieţii noastre, să putem spune: "Ava!", adică "Tată!".

     Nici un evreu nu ar fi îndrăznit vreodată să I se adreseze lui Dumnezeu, folosind cuvântul "Tată".

     Totuşi, Isus a făcut-o. Dar, lucru mai uimitor este că El i-a încurajat şi pe ucenicii Lui să se adreseze aşa lui Dumnezeu, pentru că El le-a spus: "Când vă rugaţi, să ziceţi: "Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău!...".

     Domnul Isus ne încurajează şi pe noi să ne adresăm aşa lui Dumnezeu. Noi Îi putem vorbi lui Dumnezeu, aşa cum vorbeşte un copilaş cu tatăl lui. Şi noi putem vorbi cu Dumnezeu cu multă încredere, aşa cum are încredere un copilaş când vorbeşte cu tatăl lui.

     Prin urmare, cuvântul "Tată" are ideea unei relaţii apropiate, intime şi speciale cu Dumnezeu, idee  complet necunoscută în istoria evreilor. De fapt, acest lucru era totalmente nou pentru iudaism. Şi aceasta este măreţia experienţei creştine.

     Îl cunoşti tu pe Dumnezeu în felul acesta?

     La nivel pământesc, relaţia dintre tată şi fiu este una din cele mai satisfăcătoare relaţii ce o poate avea un om, în special atunci când este vorba de un tată iubitor şi un fiu ascultător, iar relaţia dintre ei s-a maturizat încă de la început, ajungând până la a împărtăşi împreună lucruri foarte importante.

     Dar, să ridici această relaţie la nivel ceresc şi să ştii că poţi să-I spui Creatorului Universului şi Judecătorului întregului Pământ: "Tată!", e cu totul altceva!

     Câtă siguranţă poţi găsi în această intimitate!

     Aşa S-a simţit Domnul Isus pe cruce, când a fost singur şi nu a avut pe nimeni să Îl ajute. 

 

     2. CUM A FOST ARGUMENTATĂ RUGĂCIUNEA ?

 

     Domnul Isus Hristos S-a rugat lui Dumnezeu, Tatăl Său: "Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!"

     Aici, sunt două gânduri principale, care trebuie să fie explorate.

     Aş vrea să îl tratez pe al doilea, în primul rând.

        

     a]  Orbirea păcatului 

 

     Păcatul are un efect de orbire asupra  fiecăruia dintre noi. Din cauza aceasta, Domnul Isus i-a spus lui Nicodim, în Ioan 3:3: "Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu!". Cu alte cuvinte, păcatul are efectul de orbire.

     Iată că, pe cruce, Domnul Isus Hristos Îi spune lui Dumnezeu: "Tată, ... ei nu ştiu ce fac!" Este ca şi când Domnul Isus pledează cazul acestor oameni înaintea Tatălui şi Îi aduce argumente pentru care crede El că trebuiau să fie iertaţi aceşti criminali. Şi iată care este argumentul adus de Domnul Isus: "Tată, ... ei nu ştiu ce fac!"

     Această afirmaţie este o afirmaţie care, de sigur, a fost înţeleasă greşit. Domnul Isus nu îi scuză pe aceşti oameni. Ignoranţa nu este inocenţă. Păcatele ignoranţei, adică păcatele făcute în neştiinţă, sunt tot păcate. Nu era ca şi când aceşti oameni nu ştiau că răstignesc un om bun şi neprihănit, care a avut parte de un proces nedrept şi ilegal, adică de o totală nereuşită a justiţiei. Cu toţii ştiau că ceea ce făceau era rău şi nedrept. Pilat a ştiut că a făcut un lucru rău. Irod a ştiut şi el aceasta. Chiar şi Iuda şi-a dat seama de acest lucru. Liderii religioşi ştiau acest lucru. Şi chiar şi mulţimea ştia aceasta. Cu toţii ştiau că acest om nu a făcut nimic vrednic de moarte.

     Atunci, care a fost ignoranţa acestor oameni?

     Răspunsul la această întrebare este că ei nu ştiau că se fac vinovaţi de Deicid (uciderea lui Dumnezeu). Ei înjunghiau Mielul lui Dumnezeu. Ei Îl dădeau morţii pe Fiul lui Dumnezeu. Ei L-au răstigniseră pe Domnul slavei. Şi ei nu ştiau aceasta. Ei nu ştiau că Cel pe care Îl răstigniseră era Fiul lui Dumnezeu.

     Pavel a subliniat acest lucru, atunci când a scris Bisericii din Corint. În 1 Cor.2:8, scriind despre Hristos cel răstignit, înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu, Pavel spune: "...pe care n-a cunoscut-o nici unul din fruntaşii veacului acestuia; căci dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei."

     Apostolul Petru a subliniat acelaşi lucru, atunci când le-a predicat iudeilor. În Fapte 3, el le-a spus în faţă că ei au fost cei care L-au omorât pe Dătătorul vieţii. După care, în Fapte 3:17, el le-a spus: " Şi-acum, fraţilor, ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai marii voştri."

     Pentru că evreii au păcătuit cu voia împotriva Luminii, respingându-L şi răstignindu-L pe Cel ce era Lumina lumii, ei se aflau într-un întuneric spiritual cauzat de păcat, care îi împiedica să vadă adevărata Persoană şi adevăratul scop al Domnului Isus Hristos. Cu alte cuvinte, în mijlocul Luminii pe care o aveau în prezenţa lor, evreii erau într-un întuneric spiritual cu privire la identitatea reală a Persoanei lui Hristos. Şi din acest punct de vedere, ei nu ştiau ce făceau cu Domnul slavei. Pentru că această cale de mântuire a  lui Dumnezeu era atât de diferită de ceea ce ei sperau şi credeau, ei nu şi-au dat seama de actul criminal din comportamentul lor, ei nu şi-au dat seama de enormitatea crimei comise de ei. Cu toată cunoştinţa pe care o aveau, chiar şi cunoştinţa din Scriptură, ei erau orbi ca nişte lilieci. Ei n-au văzut nici o frumuseţe în Hristos, astfel încât să le placă de El şi să-L dorească. De fapt, ei şi-au bătut joc de El. Ei au râs de El. Ei L-au provocat, spunându-I: " Pe alţii i-ai mântuit, dar pe Tine nu Te poţi mântui! Mântuieşte-Te şi vom crede În Tine!"

     Ei au ignorat cine era El cu adevărat şi ce se petrecea într-adevăr în spatele scenei, în ceea ce privea împlinirea voii suverane a lui Dumnezeu. Ei au ignorat faptul că, prin ceea ce făceau, împlineau de fapt planul lui Dumnezeu revelat în V.T. şi nu îl împiedicau. Ei erau ignoranţi în ceea ce privea păcatele lor personale. Ei credeau că Îi fac o favoare lui Dumnezeu,  scăpându-L de acest impostor. Ei au ignorat identitatea adevărată a Domnului Isus.

     Şi totuşi, ei au ştiut suficient de mult ca să poată fi consideraţi culpabili şi condamnabili; ei puteau accepta faptul că erau vinovaţi de ceea ce făceau şi că meritau pedeapsa lui Dumnezeu pentru acţiunile lor. Nu şi-au asumat ei oare întreaga răspundere când au strigat: "Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri!" (Matei 27:25).

     Domnul Isus ştia aceste lucruri, dar mai ştia şi că aceasta era singura modalitate de a-i salva pe oamenii care erau păcătoşi. El trebuia să moară pentru ei, pentru a fi Mântuitorul lor şi Mântuitorul nostru. Preţul fix al păcatului, plata păcatului, este moartea. Aşa că, Domnul Isus trebuia să moară.

     Dar, ce orbire cauzată de păcat! O orbire spirituală, pe care Domnul Isus a exprimat-o prin cuvintele: "...căci nu ştiu ce fac!"

   

     b] Binecuvântarea mântuirii    

 

     Prima parte a primului cuvânt rostit de Domnul Isus pe cruce este: "Tată, iartă-i...!"

     Billy Graham spunea : "În aceste zile ale complexelor de vinovăţie, poate că cel mai glorios cuvânt  este "Iertare".

     Teologii ne spun că, în această cerere făcută de Fiul lui Dumnezeu Tatălui Său, timpul verbului din limba greacă  sugerează că ea nu a fost  o rugăciune făcută doar o singură dată. Verbul este la timpul imperfect. Foarte probabil, Domnul Isus a făcut rugăciunea aceasta de mai multe ori, dacă nu cu voce tare, cel puţin fără voce.

     Prin urmare, eu cred că scena s-a desfăşurat cam aşa. În timp ce soldaţii romani Îl aşezau pe crucea pusă pe pământ, Domnul Isus Se ruga: "Tată, iartă-i!" În timp ce Îi băteau piroanele în mâini şi în picioare, El Se ruga: "Tată, iartă-i!" În timp ce ridicau crucea brusc şi o împlântau în groapa săpată în pământ, toată greutatea trupului Său atârnând în piroanele din mâini şi picioare, El Se ruga: "Tată, iartă-i!" În timp ce soldaţii trăgeau la sorţi pentru hainele Lui, la piciorul crucii, El Se ruga: "Tată, iartă-i!" În timp ce oamenii treceau pe lângă cruce, strigând şi bătându-şi joc, El Se ruga: "Tată, iartă-i!" El S-ar fi putut ruga: "Tată, judecă-i!" El S-ar fi putut ruga şi I-ar fi putut cere Tatălui 10000 de îngeri ca să-L salveze. Dacă ar fi vrut, ar fi putut să-i şteargă de pe faţa pământului dintr-o singură suflare a gurii Sale. Dar, în loc de a face aşa, în timp ce atârna între cer şi pământ, El S-a rugat: "Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!"

     Bob Gass, autorul revistei de meditaţii zilnice "Cuvântul lui Dumnezeu pentru astăzi", a spus: "Când Isus a fost răstignit, El Şi-a înfrânt vrăjmaşii refuzând să le poarte pică şi să Se răzbune. În loc de a face aceste lucruri, El   S-a rugat: ,,Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!"

     Acesta a fost cel mai întunecat ceas al vieţii Sale. În punctul în care omul a săvârşit cea mai oribilă faptă, vedem cum dragostea Domnului Isus a strălucit cel mai tare şi mai frumos. Pentru că, cea mai mare nevoie a unui om, din orice vreme, este nevoia de a fi iertat. Cea mai mare binecuvântare pe care o putem experimenta şi de care ne putem bucura, este să fim iertaţi. Domnul Isus a predicat iertarea în timpul vieţii Sale şi El a cumpărat iertarea în moartea Sa şi prin moartea Sa.

     Iată ce spune un poet într-o cântare :

          "Cele cinci răni însângerate pe care Le poartă, Le-a primit    

                                                                                         pe Calvar.

           Ele înalţă rugăciuni şi mijlocesc cu tărie pentru mine:

           Iartă-l, oh, iartă-l, strigă ele, nu-l lăsa pe acest păcătos răscumpărat să moară!"

     Nu există un sunet mai dulce pentru urechile păcătosului, decât să-L audă pe Domnul spunându-i: "Fiule, păcatele îţi sunt iertate!"   

     Puteţi să pune-ţi accentul în propoziţia aceasta unde vreţi voi. Dacă vreţi, puteţi spune: "Păcatele  îţi sunt iertate!" sau "Păcatele îţi sunt iertate!" sau "Păcatele îţi sunt iertate!" sau "Păcatele îţi sunt iertate!"

     Deci, am văzut cum a fost adresată această rugăciune şi cum a fost argumentată această rugăciune a Domnului Isus Hristos: "Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!"

     În final, vom vedea cum s-a răspuns la această rugăciune.

 

     3. CUM S-A RĂSPUNS LA ACEASTĂ RUGĂCIUNE ?

 

     Potrivit a ceea ce ni se spune în Faptele Apostolilor, acestei rugăciuni i s-a răspuns într-un mod remarcabil, fiindcă mii de oameni S-au încrezut în Hristos şi au intrat în familia lui Dumnezeu, pentru a se bucura de relaţia Tată-fiu sau Tată-fiică, încă din primele zile ale Bisericii Primare.

     Iată ce citim că s-a întâmplat în Fapte 2:37-41, atunci când Petru a predicat Evanghelia în Ierusalim, în ziua Cincizecimii: "După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă, şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: ''Fraţilor, ce să facem?'' "Pocăiţi-vă", le-a răspuns Petru, "şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh. Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri, şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru." Şi, cu multe alte cuvinte, mărturisea, îi îndemna, şi zicea: "Mântuiţi-vă din mijlocul acestui neam ticălos." Cei ce au primit propovăduirea lui, au fost botezaţi; şi în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adaus aproape trei mii de suflete."

     Ceva mai târziu, s-a petrecut exact acelaşi lucru şi mulţi alţii au experimentat iertarea lui Dumnezeu. În Fapte 4:4, citim: "Mulţi din cei ce auziseră cuvântarea, au crezut; şi numărul bărbaţilor credincioşi s-a ridicat aproape la cinci mii."

     Prin urmare, aceste incidente trebuie interpretate ca fiind un răspuns direct la rugăciunea de pe cruce a Domnului Isus: "Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!"

     Haideţi să fim sinceri şi să spunem că, de două mii de ani, aceste lucruri se întâmplă încă!

        

     a] Cum li s-a aplicat lor această rugăciune?

 

     Când Domnul Isus S-a rugat: "Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!", El n-a rostit o rugăciune care să asigure mântuire tuturor celor ce se aflau atunci la cruce. Dar, mulţi dintre cei care au fost prezenţi acolo, mai târziu aveau să fie iertaţi şi mântuiţi, după cum am citit în Fapte 2 şi 4. Deci, această rugăciune s-a aplicat pentru ei.

     În limba greacă, cuvântul "a ierta" mai poate fi tradus "a lăsa" sau "a îngădui" (pe lângă înţelesul fundamental "a trimite departe", "a îndepărta" sau "a dezlega"). Aşa că, unii au sugerat că, atunci când Domnul Isus a rostit cuvintele: "Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!", pe lângă iertarea normală pe care o cerea de la Tatăl pentru ei, El Îl mai ruga şi următoarele: "Tată, nu-i opri! Nu îi judeca, ci lasă lucrurile să fie aşa cum sunt! Tată, lasă-i să-Mi facă ceea ce Îmi fac! Poate că ei nu ştiu ce fac, dar Eu ştiu ce fac ei şi Tu ştii acest lucru! Eu şi Tu ştim de ce se întâmplă acest lucru!" Moartea Lui făcea parte din planul Său de a asigura mântuirea unei mulţimi de oameni, pe care nici un om nu o poate număra.

     Când citim cartea Fapte, vedem că mulţi israeliţi s-au pocăit de păcatele lor, s-au încrezut în Domnul Isus Hristos şi au experimentat iertarea, pentru că Domnul nu i-a oprit, ci le-a îngăduit să facă ceea ce au făcut, adică  să-L răstignească. Ba chiar şi unii preoţi s-au pocăit de păcatele lor, s-au încrezut în Domnul Isus Hristos şi au experimentat iertarea. (Fapte 6:7)

  

     b] Cum ni se aplică nouă această rugăciune?

 

     Domnul Isus Hristos a murit datorită faptelor rele şi urâte ale celor ce L-au răstignit. Cu siguranţă, El a murit din cauza păcatelor lor.

     Privind la cruce, vedem cât de păcătoşi suntem noi, oamenii.

     Dar, mai este un lucru pe care putem să-l spunem despre moartea Domnului Isus Hristos. El a murit nu doar din cauza păcatelor noastre, ci El a murit şi pentru păcatele noastre. El a purtat pedeapsa păcatelor noastre, murind pentru ele în locul nostru, ca noi să fim iertaţi de Dumnezeu.

     Permiteţi-mi să vă dau o ilustraţie!

     În Scoţia, a trăit nu demult un predicator foarte renumit, care s-a numit Tom Allen şi care a păstorit o Biserică din centrul oraşului Glasgow. El a fost un predicator extraordinar, care a condus pe mulţi oameni la Hristos. De asemenea, el şi-a dedicat viaţa ca să-i ajute pe săracii din oraş.

     Dar, Tom Allen  a avut parte de o convertire foarte interesantă. El fusese crescut într-o familie creştină, dar s-a îndepărtat de Domnul.

     În anul 1945, când al doilea război mondial era pe sfârşite, Tom era soldat în Franţa. Şi, în ziua de Paşte, care era chiar cu câteva zile înainte de sfârşitul războiului, un sergent american l-a invitat să meargă cu el la Biserică.

     L-a început, Tom nu a vrut să meargă la Biserică. Dar, pentru că-l respecta pe acel american, în cele din urmă a acceptat să meargă cu el la Biserică.

     Mai târziu, după convertirea lui, Tom Allen a povestit următoarele:

     "La început, nu prea mi-a plăcut programul de la Biserică. Într-adevăr, ceea ce se întâmpla acolo era foarte mişcător, pentru că serviciul divin se ţinea într-o catedrală renumită din Franţa şi la el participau peste 1000 de soldaţi. Eu eram copleşit la gândul că unii dintre acei soldaţi urmau să moară înainte de sfârşitul războiului. Dar, nu ascultam în mod deosebit la ceea ce se spunea.

     La un moment dat, un soldat american negru s-a ridicat şi a cântat o cântare foarte frumoasă, ale cărei cuvinte spuneau aşa:

          "Ai fost tu acolo, când L-au răstignit pe Domnul meu?

           Câteodată încep să tremur, să tremur!

           Ai fost tu acolo, când L-au răstignit pe Domnul meu?"

     Atunci, pentru prima oară, eu am început să mă gândesc la cruce. Dar apoi, m-am gândit: "E ridicol ce mi se întâmplă! Cum aş fi putut să fiu de faţă, când L-au răstignit acei oameni pe Domnul Isus? Aceasta s-a întâmplat acum 2000 de ani!"

     Însă, pe parcurs ce cântarea era cântată mai departe, eu mi-am dat seama că, într-un sens foarte real, eu am fost de fapt de faţă la răstignirea Domnului Isus, pentru că eram la fel ca oamenii care L-au răstignit. Şi eu L-aş fi batjocorit pe Domnul Isus. Şi eu aş fi luat Numele Lui în deşert, Pentru că, eu nu voiam să am de-a face cu Domnul Isus.

     Aşa că, pentru prima oară, eu mi-am dat seama că, cu adevărat, am fost de faţă la răstignirea Domnului Isus. Şi am fost copleşit de gândul acesta, înţelegând că eu eram la fel de vinovat de moartea Lui, ca oamenii care L-au răstignit.

     Iar, pe parcurs ce acel soldat negru continua să cânte, eu am înţeles un lucru măreţ care mi-a schimbat viaţa. Eu am înţeles că, dacă eu am fost la cruce când Domnul Isus a fost răstignit şi dacă şi eu am fost responsabil de ceea ce s-a întâmplat la cruce - şi eram! - , însemna că eu am fost de faţă şi atunci când Domnul Isus S-a rugat: "Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!" Şi acesta a fost momentul din viaţa mea, când mi-am dat seama că semnificaţia reală a crucii era faptul că Domnul Isus a murit pentru mine, în locul meu, ca eu să fiu iertat de Dumnezeu."

     În cartea sa, "Crucea lui Hristos", John R.W. Stott a scris: "Acuzaţia care se aduce poporului evreu pentru faptul că L-a crucificat pe Isus este extrem de nepopulară astăzi. Într-adevăr, dacă este folosită ca o justificare pentru ponegrirea şi persecutarea evreilor (aşa cum s-a făcut în trecut) sau pentru a încuraja antisemitismul, această acuzaţie este cu totul lipsită de temei. A evita prejudecăţile antisemite nu înseamnă însă a pretinde că evreii au fost nevinovaţi, ci înseamnă a recunoaşte vina lor, cu precizarea că şi alţii (inclusiv, noi) împărtăşesc aceeaşi vină. În felul acesta au văzut apostolii lucrurile. "Irod şi Pilat, evrei şi neamuri", au spus ei, "au conspirat toţi împotriva lui Isus." (Fapte 4:27)

     Dar, şi mai important decât atât, noi înşine suntem vinovaţi. Daca noi am fi fost în locul lor, am fi făcut şi noi ceea ce au făcut ei. Şi aceasta, datorită naturii noastre păcătoase. Într-adevăr, noi am făcut acelaşi lucru. Căci ori de câte ori ne îndepărtăm de Hristos, se spune despre noi: "ei răstignesc din nou pentru ei pe Fiul lui Dumnezeu, şi-L dau să fie batjocorit" (Evrei 6:6). Şi noi Îl jertfim pe Isus datorită lăcomiei noastre, ca şi Iuda, datorită invidiei noastre, ca şi preoţii, datorită ambiţiei noastre, ca şi Pilat. "Ai fost acolo, când L-au răstignit pe Domnul meu?" este întrebarea unui vechi imn religios. Şi noi trebuie să răspundem: "Da, şi noi am fost acolo, la cruce!" Nu numai ca spectatori, ci de asemenea ca participanţi, participanţi vinovaţi, care I-am întins curse, am urzit planuri împotriva Lui, L-am trădat, ne-am târguit pentru El şi L-am dat ca să fie crucificat. Încercăm poate să ne spălăm mâinile în semn de nevinovăţie, ca şi Pilat. Dar şi încercarea noastră va fi tot atât de zadarnică, precum a fost şi a lui. Căci mai este încă sânge pe mâinile noastre. Înainte de a vedea crucea ca un lucru făcut în folosul nostru (ceea ce duce la credinţă şi închinare), noi trebuie să vedem în ea un lucru făcut de noi (ceea ce duce la pocăinţă). Într-adevăr, "numai cel care este pregătit să recunoască faptul că şi el are o parte de vină la ceea ce s-a întâmplat la cruce", a scris Peter Green, " poate pretinde partea lui de har ce vine de la cruce".

     Scriitorii Evangheliilor ne arată transferul de responsabilitate care a avut loc în ceea ce priveşte moartea lui Hristos – de la Iuda la preoţi, de la preoţi la Pilat, de la Pilat la soldaţi -, şi cel puţin fac aluzie la faptul că lăcomia, invidia şi frica ce a influenţat comportamentul acestora îl influenţează şi pe al nostru. "

     Horatius Bonar, care a fost supranumit "Prinţul compozitorilor de imnuri religioase din Scoţia", a exprimat foarte clar această idee în următorul imn religios:

          "Eu fost-am cel ce sfântu-I sânge I-am vărsat;

           Eu sus pe cruce pironit L-am atârnat;

           Eu fost-am răstignitorul Fiului lui Dumnezeu;

           Printre batjocoritorii Săi, am fost tot eu.

 

           Mă recunosc în gloata ce-n urlete-L hulea,

           Şi-n vuietul de voci mi-aud şi vocea mea.

           Am fost părtaş la răstignirea Lui, am fost,

           Şi vina-mi recunosc şi ura-mi fără rost.

 

           Parcă mă văd la cruce ca jalnic hulitor,

           Râzând de al Său geamăt strigat sfâşietor.

           Totuşi nătânga-mi voce îmi pare-nsingurată

           Şi simt că ironia-mi de toţi mi-e condamnată."

 

     Un creştin de demult a scris: „Când văd pe Isus răstignit, mă gândesc că păcatele mele L-au ucis. Văd nu pe Pilat care, ca să-şi păstreze slujba şi trecerea în faţa oamenilor, s-a lipsit de Hristos, spălându-se pe mâini de această vină, ci pe mine, care atâta timp m-am lipsit de El. Aud nu pe evrei strigând: „Răstigneşte-L,     răstigneşte-L!”, ci păcatele mele. Nu suliţa I-a străpuns coasta, ci necredinţa mea. Da, voi, voi, păcatele mele, voi L-aţi chinuit, voi L-aţi răstignit, voi L-aţi omorât!”

     În cartea sa, "De ce să crezi?", Roger Carswell a scris: "În timp ce Hristos atârna pe cruce, Dumnezeu a transferat păcatul lumii asupra Lui. Dumnezeu a luat păcatele atitudinilor şi acţiunilor greşite; păcatele trecutului, prezentului şi viitorului; păcatele pe care le-am uitat şi cele pe care am vrea să le putem uita; răul pe care-l regretăm şi cel în care ne delectăm. Dumnezeu a luat toate aceste păcate ale lumii şi le-a pus pe toate pe seama lui Hristos. Păcatele milioanelor de oameni au fost puse asupra lui Hristos. O astfel de povară covârşitoare contractată şi concentrată în trei ore ar fi omorât pe oricine altcineva, instantaneu. Totuşi, Hristos – Dumnezeu în trup omenesc – le-a purtat pe toate. Ele nu au infestat inima şi fiinţa Lui, dar El le-a purtat pe toate. El a fost, de fapt, făcut păcat pentru noi (2 Corinteni 5:21).

     Să susţii o astfel de povară a păcatelor, să fii în stare să ispăşeşti pentru această greutate de păcate, să poţi să plăteşti pedeapsa veşnică pentru toate păcatele în trei ore de agonie şi de traumă – în cele trei ore de întuneric, când a gustat din cumplita despărţire de Dumnezeu, Tatăl Său -, constituie suficientă dovadă că Isus este Însuşi Dumnezeu. "Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine. " (2 Corinteni 5:19) "

     Mi-ar place ca, în această zi de har, cu toţii să ne rededicăm viaţa faţă de acest mare adevăr. Şi dacă cineva de aici nu şi-a deschis inima Domnului Isus, ca El să devină Mântuitorul şi Domnul său, acesta este clipa în care el trebuie să înţeleagă că Domnul Isus a trebuit să sufere şi că Domnul Isus a trebuit să moară în locul nostru, luând păcatele noastre asupra Sa şi plătind pedeapsa păcatelor noastre prin moartea Sa, ca noi să fim iertaţi de Dumnezeu şi să devenim urmaşi ai Săi.

     Permiteţi-mi să vă  reamintesc, în încheiere, că înţelesul fundamental al cuvântului "a ierta" (gr. "aphiēmi") este "a trimite departe", "a îndepărta" sau "a dezlega". Atunci când noi ne încredem în Fiul Lui, Domnul Isus Hristos, ca Domn şi Mântuitor al nostru, Dumnezeu ne iartă, adică trimite păcatele noastre departe de noi sau îndepărtează păcatele noastre de la noi şi de la faţa Lui, pentru totdeauna – ca rezultat al ispăşirii Lui în locul nostru –. În Ps.103:12, psalmistul a descris acest lucru: "cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi."

     Poate cineva întreabă: "Cât de departe este răsăritul de apus?" Pot să vă spun că distanţa de la Polul Nord la Polul Sud se poate măsura, dar distanţa dintre est şi vest nu se poate măsura.

     Holman Hunt,  artistul Prerafaelit, care a pictat faimoasele capodopere "Lumina Lumii" şi "Umbra morţii", a mai pictat o capodoperă numită "Ţapul ispăşitor." Această ultimă pictură nu este atât de cunoscută, deoarece ea se află într-o galerie de artă particulară din Manchester. Dar, pictorul Holman Hunt a considerat-o ca  lucrarea lui de artă majoră. Se spune că el a trebuit să petreacă doi ani pe malurile Mării Moarte, ca să poată să picteze acest tablou aşa cum voia el. Tabloul "Ţapul ispăşitor" este o pictură meticuloasă, reprezentând un ţap care moare sub greutatea unei poveri enorme, dar nevăzute. Titlul explică pictura. Ţapul din această pictură era ţapul ispăşitor cerut la Ziua Ispăşirii (Ziua cea mare a Iertării) a evreilor. Ritualul din Ziua Ispăşirii este descris în Leviticul 16. În Ziua Ispăşirii, poporul evreu aducea un ţap marelui preot, care punea mâinile pe capul său şi mărturisea peste el toate păcatele poporului, transferând astfel toate păcatele poporului asupra ţapului. Apoi, bietul animal, împovărat de păcatele întregului popor, era scos din Ierusalim şi izgonit în pustie, de unde nu avea să se mai întoarcă niciodată, ci avea să moară acolo. Aceasta este o imagine foarte grăitoare a păcatului trimis departe pentru totdeauna.

     Primul cuvânt dintre cele şapte cuvinte rostite de Domnul Isus pe cruce este, în multe privinţe, chiar mesajul crucii. Cei care au trăit înainte de Hristos, priveau înainte, să vadă ce urma să se întâmple la cruce. Cei care  au trăit şi trăiesc după Hristos, au privit şi privesc înapoi, văzând ceea ce s-a întâmplat la cruce. Dar, atunci când lucrurile acestea s-au întâmplat la cruce, cei ce au fost acolo, au privit în sus şi L-au văzut pe "Mielul lui Dumnezeu care ridica păcatul lumii". Şi în timp ce Domnul Isus făcea ispăşire pentru păcat, aducându-Se pe Sine ca Jertfă de ispăşire, primele Sale cuvinte au fost: "Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!" El era Marele nostru Preot care Se aducea pe Sine Însuşi ca Jertfă de ispăşire în locul nostru, pentru păcatele noastre, ca Miel al lui Dumnezeu. Şi El era Marele nostru Preot care mijlocea pentru noi înaintea lui Dumnezeu.

     William Shedd a spus: "Crucea este locul de întâlnire al dragostei lui Dumnezeu cu dreptatea lui Dumnezeu, unde viaţa veşnică înfruntă moartea veşnică. La cruce, îndurarea lui Dumnezeu plăteşte preţul de răscumpărare cerut de justiţia lui Dumnezeu. La cruce, Dumnezeu Se împacă cu omul, oglinda crucii arătând că vinovat este omul, şi nu Dumnezeu."

     Permiteţi-mi să închei cu o ilustraţie!      

     În anul 1796, după ce a înfrânt insurecţia regalistă din Vendee, generalul republican francez Hoche Lazare se găsea într-o seară în oraşul Rennes, când un ţăran regalist a tras asupra lui un foc de revolver, însă fără să-l atingă. Generalul a cerut ca ţăranul agresor să fie adus la el. Regretând actul său, agresorul a fost pus în libertate. În plus, mişcat de marea lui sărăcie, generalul i-a dat acestuia propria sa pungă, care conţinea douăzeci şi cinci de monede de aur.

     Noi admirăm acest gest mărinimos, puţin obişnuit. Dar, el nu se poate măsura cu iertarea pe care Dumnezeu o oferă păcătoşilor răspunzători de moartea Fiului Său.

     Ţăranul regalist a avut motive pentru a-l urî pe generalul republican, însă Domnul Isus putea să spună despre călăii Săi: "M-au urât fără temei." (Ioan 15:25)

     Se înţelege deci care a fost nedumerirea agresorului cu intenţii criminale, când a fost tratat în felul acesta, şi recunoştinţa sa faţă de omul nobil şi generos, care nu numai că nu s-a răzbunat, ci i-a făcut şi un dar regal.

     Să ne gândim şi noi la măreţia harului divin! Nu numai că Dumnezeu îi iartă pe oamenii păcătoşi, vinovaţi de uciderea Fiului Său, ci îi şi face copiii Săi, moştenitorii Săi, unindu-i cu gloria acestui Fiu.

     Să-L putem numi pe Dumnezeu  "Tată" şi să fim numiţi copii ai Lui, ce har măreţ am primit!

     Aşadar, primul cuvânt rostit de Domnul Isus pe cruce a fost: "Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!"



dar cine esti? daca ai fost la Talmaciu, ne cunoastem...:)
Eu i-am cerut lui John sa tina acest studiu..... si tot eu l-am scris dupa inregistrarile facute de mine atunci! :)
Adăugat în 28/02/2012 de mistery
Statistici
  • Vizualizări: 6421
  • Export PDF: 4
  • Comentarii: 1
Opțiuni
De același autor
Din același album
Versetul zilei
Acum, temeţi-vă de Domnul şi slujiţi-I cu scumpătate şi credincioşie. Depărtaţi dumnezeii cărora le-au slujit părinţii voştri dincolo de râu şi în Egipt şi slujiţi Domnului.
Iosua 24:14
Pune-l pe pagina ta