Pilda dreptului care nu era ascultat

 Era odată un om drept, care încerca să meargă pe calea cea bună. Nu cerea bogății și nici laude. Își dorea doar să fie ascultat atunci când sufletul îi era greu. Când greșea, recunoștea. Când suferea, tăcea. Iar când avea nevoie de un cuvânt bun, se apropia de cei pe care îi iubea. Dar tatăl lui, uneori, se mânia și nu mai voia să-l audă. Iar mama lui era atât de prinsă în grijile ei, încât cuvintele lui se pierdeau înainte să ajungă la inima ei. Omul acela a început să se întrebe: „Oare dacă nimeni nu mă ascultă, mai contează ce simt?” Într-o seară, s-a așezat singur și s-a rugat: „Doamne, dacă oamenii nu-mi aud glasul, fă Tu să nu-mi pierzi suspinul.” Și atunci a înțeles un lucru: dreptatea unui om nu încetează să fie dreptate doar pentru că ceilalți nu o văd. Domnul i-a spus în taina inimii sale: „Fiule, oamenii pot să nu te înțeleagă. Pot să fie supărați, pot să fie obosiți și pot chiar să nu observe cât de mult te doare. Dar Eu văd inima ta. Nu te răzbuna și nu-ți pierde bunătatea. Spune adevărul cu blândețe și păstrează-ți inima curată.” Și omul a plecat mai departe. Nu pentru că durerea dispăruse, ci pentru că învățase că un drept poate fi ignorat de oameni, dar niciodată de Dumnezeu. Iar într-o zi, cei care nu-l ascultaseră au început să înțeleagă: uneori, omul care tace cel mai mult este tocmai cel care avea cea mai mare nevoie să fie auzit. Morala: Nu lăsa nepăsarea oamenilor să te facă să crezi că nu ai valoare. Dumnezeu vede și ceea ce ceilalți trec cu vederea. Iar când inima ta este rănită, răspunde cu adevăr și blândețe, nu cu ură.