Prima predica pe capitolul 1 din cartea Deuteronomul Miercuri 20 martie 1555. Când Dumnezeu a dat Legea Sa pe muntele Horeb, după ce scosese poporul din robia Egiptului, El a arătat cu ce scop se îndurase de ei: anume, ca să fie slăvit prin această lucrare, țintă către care trebuie să se îndrepte toate darurile și harurile pe care ni le dăruiește. Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, vorbind despre mântuirea desăvârșită împlinită prin Domnul nostru Iisus Hristos, a spus că Dumnezeu ne-a izbăvit din mâna dușmanilor noștri tocmai ca să-i slujim în sfințenie și dreptate toată viața. Aceasta este o învățătură care străbate întreaga Scriptură. Tot pentru acest scop zice și profetul Isaia că Dumnezeu a creat un popor ca să vestească lauda Sa. Așadar, dacă Legea a fost dată pentru ca poporul să înțeleagă de ce a fost eliberat din Egipt, era cu drept ca ei să se supună lui Dumnezeu, Cel care Se dovedise un Răscumpărător așa de puternic. Totuși, poporul a fost împietrit și n-a putut, în inima lui, să asculte cu blândețe și supunere cuvintele rostite în Numele lui Dumnezeu. Și totuși trebuiau s-o facă, fiindcă primiseră un har atât de mare și de neprețuit. Dumnezeu își arătase brațul Său cel puternic în izbăvirea lor, iar aceasta trebuia să-i facă să spună: „Iată, Dumnezeul nostru S-a preamărit în chip minunat față de noi; am avut parte de o prezență a slavei Lui aproape văzută — dacă cerurile s-ar fi deschis și L-am fi văzut cu ochii noștri, tot n am fi avut mai multă siguranță că El ne călăuzește!” De vreme ce Dumnezeu S-a coborât așa spre ei și le-a arătat atâta bunătate, nu era drept ca ei să-I aparțină cu totul? Dacă El i-a răscumpărat cu mâna Sa puternică, nu trebuiau să fie ai Lui, moștenirea Lui? Dacă ar fi avut un dram de înțelepciune, s-ar fi supus cu smerenie, primind cuvântul rostit prin Moise. Și oare ce autoritate avea Legea, fiind însoțită de atâtea minuni? Căci Dumnezeu nu doar l-a chemat pe Moise, ci l-a urcat pe munte, l-a despărțit de oameni, ca atunci când aducea Legea, poporul să-l primească nu ca pe un om, ci ca pe un înger. Moise a stat acolo 40 de zile fără să mănânce sau să bea, ca să arate că era ridicat mai presus de fire, în slava lui Dumnezeu. Și la coborâre, fața lui strălucea ca soarele — de aceea trebuia să-și acopere chipul. Această strălucire era tocmai pentru a confirma că Legea nu era născocită de mintea omului, ci venea de la Dumnezeu. Pe deasupra, muntele era cuprins de tunete, fulgere și trâmbițe, tot pământul părea că se va prăbuși; nu era nici vale, nici înălțime care să nu tremure când Dumnezeu Și-a rostit glasul. Așadar, dacă Legea a fost vestită cu atâta măreție și solemnitate, nu erau ei mai împietriți decât niște pietre, dacă n-au ascultat cuvântul lui Dumnezeu? Și totuși, Legea a fost disprețuită, și chiar când Dumnezeu îl pregătea pe Moise, ei s au grăbit să-și facă un vițel de aur, căzând în idolatrie chiar în ceasul în care Dumnezeu voia să le vorbească. Chiar și după ce Legea a fost dată, poporul a tremurat și s-a înfricoșat: „Dacă Dumnezeu ne mai vorbește, murim!” ziceau ei. S-au depărtat de munte, cum li se poruncise. S-ar părea că aveau teamă sfântă — dar mai târziu s-a vădit că era doar fățărnicie. Le lipsise o inimă atinsă cu adevărat, și n-au primit cuvântul ca să se înrădăcineze în ei. Pe scurt, atunci când Dumnezeu Și-a rostit întâia oară Legea, ea abia dacă a fost ascultată, și poporul nu era dispus să se supună, așa cum se cuvenea. Așadar, Dumnezeu a trebuit să revină iar la lucrarea Sa, chiar dacă poporul nu merita ca El să-l mai folosească pe Moise în slujba aceea. Căci nu era oare drept ca, după ce Îl disprețuiseră în așa chip pe Dumnezeul cel viu, să fie lăsați de atunci fără nici o rază de adevăr? Să fie dați pe mâna diavolului? Să li se ia vederea duhovnicească cu totul? Să moară de foame, lipsiți de hrana cea vie a sufletului? Să fie otrăviți de toate rătăcirile și înșelăciunile Satanei? De fapt, poporul ar fi meritat o astfel de soartă. Dar Dumnezeu nu S-a uitat la ce meritau acești oameni nenorociți, ci Și-a acoperit păcatele lor cu bunătatea Lui nemărginită. A continuat să-i învețe, chiar și după ce se dovediseră nesupuşi și răzvrătiți — da, cu o încăpățânare nemăsurată, de părea că nu mai e nici o cale de a-i întoarce spre bine. Și totuși, Dumnezeu S-a milostivit, încercând din nou dacă nu cumva se vor lăsa aduși înapoi. De aceea, Moise n-a făcut doar să proclame Legea la Horeb, ci a adăugat și îndemnuri fierbinți, văzând cât de nestatornic și ușuratic era poporul. S-a silit din toate puterile să i întoarcă la Dumnezeu. Mai mult, Dumnezeu a voit ca la urmă să se facă o repetare a Legii și ca ea să fie întărită din nou — așa cum este cuprins în această carte. De aceea poartă numele de Deuteronom, adică „Legea a doua oară grăită”. Nu pentru că Dumnezeu ar fi adus ceva nou, ci ca să mustre poporul pentru purtarea lui rușinoasă și să le arate cât de prost au păzit învățătura. E ca atunci când copiii nu progresează deloc la școală, ci rămân niște măgăruși greoi, cu toate că trece anul și ei nu dau înainte nici cu un pas. Sunt nevoiți să se întoarcă la „abecedarul” lor. Și de ce? Pentru că, deși și-au auzit învățătorul, au rămas la fel de neștiutori — n-au învățat nimic, ci stau mereu în același loc, fără să crească. Tot așa, Domnul le înfruntă poporul Israel pentru nesimțirea lor, când le repetă Legea a doua oară. Ca și cum le-ar spune: „Sunteți niște ucenici foarte greoi. V-am deprins îndeajuns cu Legea Mea. Cele Zece Porunci cuprind desăvârșirea deplină a înțelepciunii. Și totuși, n-a fost destul — fiindcă ori n-aveți urechi deloc, ori le aveți prea lungi, căci nici până acum n-a pătruns nimic în inimile voastre. Adevărul e că nici n-ați ascultat ce v-am spus. Așa că trebuie iarăși să vă întorc la prima lecție, la abecedar. Trebuie să vă deschid din nou Legea și să vă mestec hrana ca pentru prunci, ca să o puteți digera.” „Iar pentru că sunteți atât de greoi și nepăsători, trebuie să vă împung, să vă stârnesc mai puternic, ca prin trezirea aceasta să se îndrepte împietrirea inimii voastre.” Vedem, așadar, care este temelia acestei Cărți: anume că, deși Dumnezeu dăduse deja Legea poporului Israel și o întărise cu toate cele cuvenite, El, din pricina împietririi și răzvrătirii lor, S-a învrednicit să le dea o tâlcuire mai largă a Legii decât cea scrisă până atunci de Moise. Și nu doar că le-a descoperit sensul ei mai în profunzime, dar i-a și îndemnat cu tărie să o păzească mai bine decât făcuseră mai înainte, mustrându-i pentru nesupunerea și obrăznicia cu care se dovediseră nevrednici să primească învățătura Făcătorului și Răscumpărătorului lor. Toate aceste lucruri pe care le vedem la poporul acesta — ni se cuvin și nouă. Și, vai, de-am semăna mai puțin cu evreii în aceste privințe... Dar dacă ei s-au arătat vreodată împietriți și nesupuşi, cu cât mai vinovați suntem noi astăzi? Fiindcă Domnul ne-a vorbit nu doar o dată, ci de nenumărate ori. Dacă Legea a fost întărită în mâna lui Moise, oare Evanghelia n-a fost și mai puternic confirmată în vremurile noastre? Dacă atunci s-a cutremurat pământul, dacă s-au auzit tunete și trâmbițe și au fulgerat cerurile, Evanghelia a clătinat și cerul, și pământul, cum spune profetul Agheu și cum amintește Apostolul în Epistola către Evrei. Îl auzim și pe Sfântul Pavel, în a doua Epistolă către Corinteni, capitolul 3: Mesajul vieții și al mântuirii cuprins în Evanghelie trebuie preamărit cu atât mai mult decât Legea, care era de sine moartă și nu putea da viață. Așadar, dacă Dumnezeu Și-a arătat o slavă atât de mare în Evanghelie, și dacă această veste ni s-a propovăduit nu o dată și gata, ci zi de zi, în urechile noastre — să ne întrebăm dacă suntem ucenici buni. Păstrăm oare în minte cele ce ne-au fost spuse? Îl cinstim oare pe Dumnezeu prin ascultarea noastră? Suntem noi cu adevărat legați de El? Vai, nu se vede nicidecum aceasta. Căci chiar dacă Dumnezeu nu încetează a ne deschide inima Lui prin Cuvânt, noi suntem zăvorâți, și nu-L lăsăm să intre. Dimpotrivă, alergăm încoace și încolo, trăind în deșertăciune, și suntem atât de departe de a fi atinși de învățătură, încât nici nu ne străduim s-o cuprindem ori s-o păzim. Mai degrabă vedem opusul a ceea ce ar trebui: o inimă nesupusă, o minte răzlețită, o viață fără ascultare. Astfel, evreii sunt pentru noi ca o oglindă în care ne putem vedea propria noastră prostie, îndărătnicie, nerecunoștință și răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Ba chiar suntem mai vinovați decât ei, pentru că ascultăm atât de slab glasul lui Dumnezeu. Poporul de atunci ar fi trebuit să se plece cu totul înaintea lui Dumnezeu și să-I fie slujitor credincios, pentru că îi izbăvise din robia Egiptului. Dar cu noi, ce este? Nu ne-a izbăvit Dumnezeu dintr-o robie mai grea? Nu de un împărat pământesc, ci din lanțurile păcatului și ale diavolului. Ne-a smuls din prăpastia morții, ne-a scos din temnițele iadului. Și nu ne-a făgăduit doar o țară pământească, ci ne-a deschis cerul însuși, prin Domnul nostru Iisus Hristos, Care a intrat acolo înaintea noastră, luând în stăpânire moștenirea cea veșnică, ca noi să știm sigur că locul și odihna noastră sunt pregătite acolo. Așadar, dacă Dumnezeu ne-a legat de El cu o dragoste așa de adâncă, oare nerecunoștința noastră nu este îndoita, ba chiar însutit mai rușinoasă decât a poporului de altădată? Mai mult, de vreme ce Dumnezeu a binevoit să-Și continue lucrarea de învățător, străduindu-Se să învețe un popor atât de îndărătnic și răzvrătit, trebuie să fim încredințați că tot așa Se poartă și cu noi astăzi. Da, și este cu adevărat nevoie ca El să facă astfel (precum am spus deja) — altfel ce s-ar alege de noi? Dar dacă vedem că Dumnezeu este atât de milostiv încât nu obosește să ne învețe, chiar dacă n-am folosit nimic nici în prima zi, nici în primul an de auzire, atunci să știm că această răbdare zilnică a Lui față de noi este pe cât se poate de necesară. Și e un lucru vrednic de cugetat. Căci firea omului e veșnic „cu urechea mâncărime”, dorind tot ce e nou. Iar dacă li se predică oamenilor mereu aceeași învățătură dumnezeiască, devin nerăbdători și se plictisesc repede. Li se pare că ajunge să li se vorbească o dată sau de două ori despre ea, și nu iau seama la faptul că uită cele pe care ar fi trebuit să le fi păstrat bine în minte. De aceea, ca să nu ne istovim de predica Evangheliei, să ne aducem aminte că avem nevoie ca Dumnezeu să ne reamintească mereu lucrurile pe care ni le-a arătat deja — pentru că mintea noastră e slabă și uită repede cele ce țin de El. Așadar, ori de câte ori ni se spune că este un singur Dumnezeu, în care trăim, și că El nu este doar Făcătorul nostru, ci și Tatăl nostru, Cel care ne-a înfiat ca fii ai Săi și ne-a legat de El cu o legătură și mai puternică prin faptul că ne-a răscumpărat cu sângele Fiului Său — ori de câte ori ni se aduc acestea aminte, chiar dacă le-am mai auzit, să nu zicem cu dispreț: „Eh, astea le știm de mult!” Dimpotrivă, să intrăm fiecare în sine și să se cerceteze, să vadă dacă cele auzite mai înainte s-au așezat cu adevărat în inimă. Să facem această socoteală cu noi înșine. Și de ce? Fiindcă dacă ne-am aduce bine aminte că suntem lăsați în lume ca să-L slăvim pe Dumnezeu, am fi cu mult mai hotărâți să ne facem datoria față de El. Dacă am cugeta cu adevărat la iubirea părintească pe care ne-o arată, chemându-ne „fii”, dacă ne-am gândi cât de scump L-a costat pe Domnul nostru Iisus Hristos să ne scape de moartea veșnică — n-am fi noi dornici să ne dăm cu totul lui Dumnezeu? N-ar trebui să-I aducem o cu totul altă cinstire decât o facem? Așadar, ori de câte ori suntem nesupuşi și lăsați în voia poftelor și plăcerilor lumești, să fim siguri că e pentru că n-am ascultat bine glasul lui Dumnezeu, când ne-a vorbit, și n-am luat seama la îndemnurile Lui. De aceea, e bine să fim mereu aduși cu mintea la cele ce am auzit, ca Dumnezeu să vină din nou și să ne spună: „O, oameni ticăloși, ce faceți? V-am învățat o dată — învățătura din cuvântul Meu ar fi trebuit să vă pătrundă adânc. Și totuși, sunteți tot ca niște prunci nepricepuți.” Aceasta este, zic eu, ceea ce se cuvine să facem: ca să aflăm bunăvoința lui Dumnezeu în Cuvântul Său și să fim hrăniți prin el, așa cum ne hrănim cu pâinea cea de toate zilele. Să fim încredințați că rânduiala aceasta, prin care suntem predicați toată viața, iar urechile noastre sunt bătute neîncetat cu aceleași lucruri — pe care poate trebuia să le înțelegem într-o lună-două — nu este nicidecum zadarnică. Și încă: dacă nu facem așa, dacă nu ne supunem auzirii lui Dumnezeu și nu ne lăsăm învățați de El în toate zilele vieții noastre, să ne temem, ca nu cumva să vină asupra noastră judecata pe care a rostit-o odinioară asupra poporului Israel prin proorocul Isaia. Acolo zice că Legea va fi pentru ei ca o carte închisă și pecetluită, încât, de va fi dată unui om învățat, el va zice: „Slovele nu se văd, e un sigiliu pe ea, nu pot pricepe ce este înlăuntru.” Iar de va fi dată unui om neștiutor, va răspunde: „Eu nu știu carte, n-am fost la școală, nu pot citi.” Iată cum Dumnezeu pedepsește pe cei ce stăruie în nesimțirea lor și nu vor nicicum să se plece sub stăpânirea Sa. Adevărat este că Dumnezeu îndură pentru o vreme, și că, deși suntem vrednici să fim tăiați din casa Lui, să fim lipsiți de adevăr, dați în mâna Satanei, ca să fim orbiți de minciuni și otrăviți cu amăgirile lui, totuși Dumnezeu, din milă, ne mai caută și ne mai cheamă. Dar dacă stăruim în a respinge buna învățătură, și rămânem la fel de lipsiți de rod la sfârșitul anului cum eram la început, atunci acea amenințare se va împlini asupra noastră: vom lua Sfânta Scriptură în mâini, ni se va predica Evanghelia, și totuși n-o vom înțelege, fie cât de ascuțită ne-ar fi mintea. Când cel simplu va zice: „Eu nu știu ce înseamnă acestea,” și cel învățat le va citi, tot ca o scrisoare închisă și pecetluită i se va părea. De aceea să ne temem de o astfel de osândă, și ca lumina noastră să nu se prefacă în întuneric, să prețuim harul pe care Dumnezeu ni-l oferă astăzi — ca să folosim cum se cuvine vorbirea Sa necontenită cu noi. Este adevărat că cele spuse aici au fost rostite întâi pentru poporul Israel, și ar fi putut să le fie de folos în vremea lor. Dar ele sunt valabile și pentru noi astăzi, fiind o comoară obștească pe care Dumnezeu vrea să o împărtășească și cu noi. Căci, după cum vom vedea, Legea nu a fost dată doar ca o regulă pentru viața bună, ci a fost întemeiată pe legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu Avraam și urmașii săi. Și în virtutea acelui legământ, am devenit și noi moștenitori ai Împărăției cerești, cum spune Sfântul Pavel. Dacă dorim mântuirea, trebuie să ne întoarcem la făgăduința făcută părintele nostru Avraam. Și ca să fim parte din casa lui Dumnezeu și membri ai lui Hristos, trebuie să fim din neamul duhovnicesc al lui Avraam. Așadar, vedem că această învățătură nu s-a stins la venirea Fiului lui Dumnezeu, ci continuă să lucreze și astăzi pentru noi, și va lucra până la sfârșitul lumii. Căci este o zidire întemeiată pe legământul cel veșnic, din care — precum dintr-un izvor adevărat — țâșnește mântuirea noastră, după cum s-a spus. Așadar, să înțelegem bine că ori de câte ori Dumnezeu vorbește către evrei, același cuvânt se adresează și nouă; și trebuie să-l primim astfel încât să ne dăm seama că Dumnezeu Și-a revărsat harul peste întreaga lume prin venirea singurului Său Fiu și a zidit noua Ierusalim cerească, cu scopul ca toți să fim uniți într-o singură frățietate sfântă, chemându-L pe Dumnezeu Tată cu o singură gură. Fiind așa, trebuie să înțelegem că este cu dreptate ca noi să ne dăruim cu totul lui Dumnezeu, ca El să ne cârmuiască, să aibă stăpânire asupra noastră, și, așa cum S-a dat El pe Sine nouă, noi să-I fim cu totul ai Lui — să-I oferim ascultarea cuvenită unor copii față de părintele lor. Și dacă suntem leneși și nepăsători în aceasta, să fim cel puțin mișcați de îndemnurile cuprinse în această carte. Dacă Dumnezeu ne cheamă cu atâta stăruință, să nu ne astupăm urechile, ci să ne trezim, și fiecare dintre noi să-l mustre pe fratele său. Ba mai mult — dacă am fi înțelepți, n-am aștepta să fim treziți de Dumnezeu cu asprime, ci l-am preîntâmpina în pocăință. Totuși, dacă nu ne rușinăm de păcatele noastre, când Dumnezeu începe să ne pedepsească cu amenințările Sale și ne înfruntă pentru fărădelegile noastre, suntem cu atât mai de vină. Iată, deci, ce trebuie să luăm aminte în linii mari asupra acestei cărți. Acum să ne întoarcem la textul rostit mai devreme: „Iată cuvintele pe care Moise le-a spus poporului în pustie, în câmpia de dincolo de Iordan, de la Horeb până la locurile amintite înainte.” Aici trebuie să remarcăm că Dumnezeu dorea să mustre poporul pentru că nu păzise Legea — Lege care nu doar le fusese predicată, ci și scrisă cu mâna lui Dumnezeu, asemenea unui contract solemn între două părți. Dumnezeu Însuși a binevoit să scrie cele Zece Porunci pe două table, ca să le fie ținute mai ușor în memorie. Deși învățătura era clară și Dumnezeu avusese grijă s-o păzească de uitare, poporul nu o primise cu seriozitate. De aceea, acum îi mustră direct — cum s-ar spune astăzi către noi: „Iată, Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos v-a fost predicată cu putere și slavă — și v-a fost lăsată și în scris. Ați auzit-o de multă vreme, și totuși tot aceeași Evanghelie o aveți acum în Cărți.” Prin urmare, suntem fără scuză dacă nu știm ce spune Dumnezeu. Și de s-ar rosti un astfel de cuvânt către noi, n-ar fi altceva decât o rușinare a prostiei noastre. Mai mult: dacă s-ar spune că, deși am fost botezați în Numele Fiului lui Dumnezeu când eram copii, totuși nici azi nu-L cunoaștem, și deși am ajuns la vârsta matură, suntem tot niște neștiutori în cele dumnezeiești, și abia de putem spune ce este Evanghelia, sau, mai grav, n-am gustat-o deloc cu adevărat — atunci o asemenea prezentare a Evangheliei, cum că ne-a fost dată din belșug și în multe chipuri, ar fi o adevărată învinuire împotriva noastră. Tot astfel, Moise, pentru a da mărturie înaintea poporului că s-a arătat prea nerecunoscător față de Dumnezeu, spune în chip limpede următoarele… „Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am rostit și predicat din timp în timp,” zice Moise, „nu pentru o zi sau două, ci încă de la darea Legii pe muntele Horeb. Și pentru că v-ați arătat atât de răzvrătiți și împotrivitori, n-am încetat să vă aduc aminte necontenit de cele pe care le-ați auzit mai înainte.” Să învățăm de aici să ne trezim și noi mai cu râvnă. Căci dacă vedem că a fost voia lui Dumnezeu, ca dintru începutul lumii adevărul Său să fie păstrat în scris printre oameni, și că El n-a încetat să-l scoată la lumină de fiecare dată când oamenii au căutat să-l îngroape prin răutate — să recunoaștem cât de minunată este bunătatea Sa în aceasta, și să fim mișcați să primim cele ce ni se vor vesti. Ia aminte la acest prim punct. Dar, ca să fim și mai bine pregătiți, să luăm seama la ceea ce adaugă Moise: „după toate câte i-a poruncit Dumnezeu.” Prin această introducere, Moise arată că n-a spus nimic de la sine, nici n-a căutat să supună poporul unor năluciri de-ale lui, sau unor închipuiri născute din rațiunea lui firească. Dimpotrivă, a ascultat simplu de Dumnezeu, ca un sol credincios și devotat, fără să se abată nici la dreapta, nici la stânga. Iar dacă Moise, care a avut o mărturie atât de înaltă — încât n-a mai ridicat Dumnezeu niciun profet asemenea lui — dacă Moise, care este prințul tuturor profeților, cel mai mare sub Legea veche (după Iisus Hristos), spune totuși că n-a rostit nimic de capul lui, atunci ce vor face ceilalți? Pot ei să se pună alături cu Moise? Nicidecum. Dar chiar de-ar fi ridicați la aceeași vrednicie, nu trebuie să meargă mai departe decât atât: să rostească doar ceea ce Dumnezeu le poruncește. Prin urmare, să învățăm de aici că toate tradițiile omenești sunt alungate și respinse. Iar din aceasta se vede limpede că Papa a stricat și a corupt întreaga rânduială a Bisericii, luând asupra sa dregătoria de legiuitor, născocind legi după placul lui, punând jug pe gâtul oamenilor, croind noi articole de credință, și silind pe oameni să-i primească închipuirile ca pe Sfânta Scriptură. Oare nu e aceasta o răsturnare cu totul a rânduielii dumnezeiești? Ba da. Căci Dumnezeu nu a voit niciodată ca oamenii să aibă o asemenea libertate și putere în Biserica Sa, încât să introducă născociri omenești — ci El singur să fie auzit și ascultat. Ține minte acest al doilea punct. Dar este încă mai mult: nu doar că Moise a grăit potrivit poruncii primite, ci „după toate câte i-a poruncit Domnul.” Așadar, el n-a amestecat nimic din ce ar fi crezut el că e bun, n-a ales după gândul său, ci a urmat voia lui Dumnezeu punct cu punct, până la deplinătate. Vezi deci câtă curăție și simplitate a inimii era în Moise: nu doar că a transmis ceea ce primise de la Dumnezeu, ci a păzit această rânduială cu stăruință, n-a ieșit din hotarele sale, și nu s-a apucat să zică: „asta mi se pare bun” sau „despre asta eu cred așa... ” Nu. În toate, el s-a călăuzit numai după însărcinarea sa, rostind doar ce auzise pe Dumnezeu grăind. Reține și acest al doilea punct. Aici suntem, așadar, învățați să primim învățătura cuprinsă în această carte nu ca venind de la un om muritor. Când ne vorbește, Moise mărturisește că el însuși nu este dascălul nostru, deși ne repetă lecția — ci Cel ce trebuie să fie învățătorul nostru este Dumnezeu și Duhul Său cel Sfânt, chiar Domnul nostru Iisus Hristos, în mâna Căruia a fost dată Legea, după cum spune și Sfântul Pavel. Căci El a fost păstorul Bisericii din toate vremurile. Așadar, să înțelegem că trebuie să primim cu reverență și luare-aminte lucrurile ce ne-au fost date prin mâna lui Moise. Nu socotind că ar fi fost vreo născocire omenească, ci recunoscând că Dumnezeu l-a trimis și l-a rânduit ca unealtă a Sa, așa încât, când primim vreun cuvânt rostit de Moise, să fim siguri că Dumnezeu însuși ne călăuzește prin adevărul Său curat, iar credința noastră nu se sprijină pe oameni sau făpturi muritoare, ci pe Dumnezeul cel viu, Care este atât autorul, cât și temeiul ei. După ce spune aceasta, Moise adaugă că a rostit toate acestea în al patruzecilea an, luna a unsprezecea, în prima zi a lunii. Cu alte cuvinte, atunci când poporul se apropia de țara făgăduinței și era gata să intre în ea, el a repetat Legea lui Dumnezeu, a făcut o cuprindere a ei, și a reamintit toate îndemnurile și avertismentele pe care le rostise până atunci. Nu că Moise ar fi tăcut de la Horeb încoace — căci, așa cum am spus, n-a încetat să îndemne poporul cu stăruință, văzând cât sunt de împotriviți și cu grumazul înțepenit, greu de înmuiat. Dar, în cele din urmă, văzând că se apropia de sfârșitul vieții, și că își isprăvise alergarea, fiind pe punctul de a ieși din această lume (după cum vom vedea la finalul cărții), a făcut o recapitulare a tuturor învățăturilor pe care le dăduse vreme de patruzeci de ani — cu scopul de a le întări și pecetlui în popor, astfel încât urmașii lor să se zidească din acestea după moartea sa, iar folosul lor să ajungă până la noi, astăzi, prin învățăturile cuprinse aici. Totuși, vedem că poporul ar fi trebuit de mult până atunci să fi fost supus cu adevărat, și să fi primit cu mai multă smerenie lucrarea lui Dumnezeu. Căci patruzeci de ani sunt timp îndestul pentru ca inima unui om să se plece spre bine, dacă e vreodată cu putință. Când vedem un om ținut în frâu vreme de patruzeci de ani, și totuși nu vrea să asculte nici sfat, nici mustrare, atunci e ori ceasul îndreptării, ori nu mai e nicio nădejde, și se cade să se cerceteze și să se trezească, dacă mai este timp. Dumnezeu, așadar, văzând că poporul Lui era așa de sălbatic, le-a dat timp, i-a purtat cu îngăduință vreme de patruzeci de ani, tocmai pentru îndărătnicia lor, cum vom vedea mai departe. Dar ce avem de reținut acum este acest lucru: Moise a vorbit acum către popor fiindcă se apropia de plecarea sa, iar Dumnezeu se pregătea să-l ia din lume. Totodată, era și vremea unei reînnoiri a poporului: căci celor care, cu ani în urmă, refuzaseră să intre în țara Canaan, li se spusese: „Trupurile voastre vor putrezi în pustie; nu sunteți vrednici de moștenirea pe care Dumnezeu a făgăduit-o robului Său Avraam.” Așadar, vedem că atunci când poporul a fost, într-un fel, reînnoit după patruzeci de ani, atunci Moise le-a propovăduit din nou Legea, și le-a vorbit potrivit poruncii lui Dumnezeu. Acum, și noi trebuie să luăm această pildă pentru învățătura noastră. Adică, ori de câte ori ne-am arătat nepăsători și n-am sporit în școala lui Dumnezeu — rămânând niște „măgăruși” greoi sau doar ciugulind din învățătură, fără ca ea să aducă viață în noi — dacă Dumnezeu, prin trecerea vremii, ne smerește și ne pregătește să-L ascultăm cu mai multă luare-aminte, să ne cercetăm și să ne folosim de această ocazie. Să nu ne arătăm neîndreptabili. Căci, ce vom câștiga la urmă dacă rămânem nesupuşi și dârji, de nu ne mai poate frânge Dumnezeu? Nu ne va aduce aceasta rușine și osândă? Așadar, atât în adunarea Bisericii cât și fiecare în parte, să luăm aminte la acest avertisment. Dacă până acum n-am primit cum se cuvine învățătura care ne-a fost predicată de multă vreme, să cugetăm că Dumnezeu tot nu ne leapădă, ci ne arată atâta milă, încât încă ne caută. Scopul Lui este să ne tragă la El. De aceea, să ne pregătim — să nu ne împotrivim, ci să ne smerim, și să lăsăm ca învățătura să pătrundă în mintea și inima noastră. Așa, dar, se cuvine să ne purtăm. Și dacă Dumnezeu ne cercetează și ne trimite vreo încercare — ca să ne smerească și să mai risipească din nerecunoștința și obrăznicia noastră — să ne trezim și să ne întoarcem la El. Și după ce facem aceasta în chip obștesc, să o facem și fiecare în parte. Dacă cineva a rătăcit și nu L-a cunoscut cu adevărat pe Dumnezeu, nici nu s-a supus vreodată pe deplin învățăturii sănătoase, și apoi este cercetat de Dumnezeu prin boală, lipsă sau alt necaz — să se cerceteze și să zică: „Vai mie, Evanghelia mi-a fost predicată, dar cum am primit-o până acum? Nu L-am cunoscut cu adevărat pe Dumnezeu. Chiar dacă m-am numit al Lui, nu m-a atins în inimă. Ce-i de făcut acum? Dacă este voia Lui să fiu ucenicul Său, atunci e drept să mă dau cu totul Lui și să-L cinstesc ca pe Învățătorul meu și Stăpânul meu cel adevărat.” Aceasta este învățătura pe care o primim din textul acesta: că atunci când vedem cu câtă dragoste ne caută Domnul, cum se străduiește să biruiască împotrivirea noastră, dojenindu-ne păcatele și strângându-ne înapoi la Sine ca să ne îndrepte — să nu lovim cu călcâiul în pinteni, cum se zice, ci mai curând să ne supunem cu blândețe, și să ne lăsăm călăuziți, dorind să sporim tot mai mult în cuvântul Său. Să ne plecăm, așadar, cu smerenie înaintea bunului nostru Dumnezeu, mărturisind nenumăratele greșeli pe care nu încetăm să le săvârșim zilnic împotriva măreției Sale; rugându-L să binevoiască în fiecare zi să le șteargă prin îndurarea Sa slobodă și, totodată, să ne aducă înapoi la El, lucrând în noi prin Duhul Său cel Sfânt, astfel încât conștiințele noastre să fie omorâte treptat, zi de zi, până ce ne vom fi curățit cu totul de toate stricăciunile firii noastre, pentru a fi îmbrăcați din nou cu dreptatea Lui. Și astfel să zicem cu toții: Atotputernice Dumnezeule, Tată ceresc…Prima predica pe capitolul 1 din cartea Deuteronomul Miercuri 20 martie 1555. Când Dumnezeu a dat Legea Sa pe muntele Horeb, după ce scosese poporul din robia Egiptului, El a arătat cu ce scop se îndurase de ei: anume, ca să fie slăvit prin această lucrare, țintă către care trebuie să se îndrepte toate darurile și harurile pe care ni le dăruiește. Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, vorbind despre mântuirea desăvârșită împlinită prin Domnul nostru Iisus Hristos, a spus că Dumnezeu ne-a izbăvit din mâna dușmanilor noștri tocmai ca să-i slujim în sfințenie și dreptate toată viața. Aceasta este o învățătură care străbate întreaga Scriptură. Tot pentru acest scop zice și profetul Isaia că Dumnezeu a creat un popor ca să vestească lauda Sa. Așadar, dacă Legea a fost dată pentru ca poporul să înțeleagă de ce a fost eliberat din Egipt, era cu drept ca ei să se supună lui Dumnezeu, Cel care Se dovedise un Răscumpărător așa de puternic. Totuși, poporul a fost împietrit și n-a putut, în inima lui, să asculte cu blândețe și supunere cuvintele rostite în Numele lui Dumnezeu. Și totuși trebuiau s-o facă, fiindcă primiseră un har atât de mare și de neprețuit. Dumnezeu își arătase brațul Său cel puternic în izbăvirea lor, iar aceasta trebuia să-i facă să spună: „Iată, Dumnezeul nostru S-a preamărit în chip minunat față de noi; am avut parte de o prezență a slavei Lui aproape văzută — dacă cerurile s-ar fi deschis și L-am fi văzut cu ochii noștri, tot n am fi avut mai multă siguranță că El ne călăuzește!” De vreme ce Dumnezeu S-a coborât așa spre ei și le-a arătat atâta bunătate, nu era drept ca ei să-I aparțină cu totul? Dacă El i-a răscumpărat cu mâna Sa puternică, nu trebuiau să fie ai Lui, moștenirea Lui? Dacă ar fi avut un dram de înțelepciune, s-ar fi supus cu smerenie, primind cuvântul rostit prin Moise. Și oare ce autoritate avea Legea, fiind însoțită de atâtea minuni? Căci Dumnezeu nu doar l-a chemat pe Moise, ci l-a urcat pe munte, l-a despărțit de oameni, ca atunci când aducea Legea, poporul să-l primească nu ca pe un om, ci ca pe un înger. Moise a stat acolo 40 de zile fără să mănânce sau să bea, ca să arate că era ridicat mai presus de fire, în slava lui Dumnezeu. Și la coborâre, fața lui strălucea ca soarele — de aceea trebuia să-și acopere chipul. Această strălucire era tocmai pentru a confirma că Legea nu era născocită de mintea omului, ci venea de la Dumnezeu. Pe deasupra, muntele era cuprins de tunete, fulgere și trâmbițe, tot pământul părea că se va prăbuși; nu era nici vale, nici înălțime care să nu tremure când Dumnezeu Și-a rostit glasul. Așadar, dacă Legea a fost vestită cu atâta măreție și solemnitate, nu erau ei mai împietriți decât niște pietre, dacă n-au ascultat cuvântul lui Dumnezeu? Și totuși, Legea a fost disprețuită, și chiar când Dumnezeu îl pregătea pe Moise, ei s au grăbit să-și facă un vițel de aur, căzând în idolatrie chiar în ceasul în care Dumnezeu voia să le vorbească. Chiar și după ce Legea a fost dată, poporul a tremurat și s-a înfricoșat: „Dacă Dumnezeu ne mai vorbește, murim!” ziceau ei. S-au depărtat de munte, cum li se poruncise. S-ar părea că aveau teamă sfântă — dar mai târziu s-a vădit că era doar fățărnicie. Le lipsise o inimă atinsă cu adevărat, și n-au primit cuvântul ca să se înrădăcineze în ei. Pe scurt, atunci când Dumnezeu Și-a rostit întâia oară Legea, ea abia dacă a fost ascultată, și poporul nu era dispus să se supună, așa cum se cuvenea. Așadar, Dumnezeu a trebuit să revină iar la lucrarea Sa, chiar dacă poporul nu merita ca El să-l mai folosească pe Moise în slujba aceea. Căci nu era oare drept ca, după ce Îl disprețuiseră în așa chip pe Dumnezeul cel viu, să fie lăsați de atunci fără nici o rază de adevăr? Să fie dați pe mâna diavolului? Să li se ia vederea duhovnicească cu totul? Să moară de foame, lipsiți de hrana cea vie a sufletului? Să fie otrăviți de toate rătăcirile și înșelăciunile Satanei? De fapt, poporul ar fi meritat o astfel de soartă. Dar Dumnezeu nu S-a uitat la ce meritau acești oameni nenorociți, ci Și-a acoperit păcatele lor cu bunătatea Lui nemărginită. A continuat să-i învețe, chiar și după ce se dovediseră nesupuşi și răzvrătiți — da, cu o încăpățânare nemăsurată, de părea că nu mai e nici o cale de a-i întoarce spre bine. Și totuși, Dumnezeu S-a milostivit, încercând din nou dacă nu cumva se vor lăsa aduși înapoi. De aceea, Moise n-a făcut doar să proclame Legea la Horeb, ci a adăugat și îndemnuri fierbinți, văzând cât de nestatornic și ușuratic era poporul. S-a silit din toate puterile să i întoarcă la Dumnezeu. Mai mult, Dumnezeu a voit ca la urmă să se facă o repetare a Legii și ca ea să fie întărită din nou — așa cum este cuprins în această carte. De aceea poartă numele de Deuteronom, adică „Legea a doua oară grăită”. Nu pentru că Dumnezeu ar fi adus ceva nou, ci ca să mustre poporul pentru purtarea lui rușinoasă și să le arate cât de prost au păzit învățătura. E ca atunci când copiii nu progresează deloc la școală, ci rămân niște măgăruși greoi, cu toate că trece anul și ei nu dau înainte nici cu un pas. Sunt nevoiți să se întoarcă la „abecedarul” lor. Și de ce? Pentru că, deși și-au auzit învățătorul, au rămas la fel de neștiutori — n-au învățat nimic, ci stau mereu în același loc, fără să crească. Tot așa, Domnul le înfruntă poporul Israel pentru nesimțirea lor, când le repetă Legea a doua oară. Ca și cum le-ar spune: „Sunteți niște ucenici foarte greoi. V-am deprins îndeajuns cu Legea Mea. Cele Zece Porunci cuprind desăvârșirea deplină a înțelepciunii. Și totuși, n-a fost destul — fiindcă ori n-aveți urechi deloc, ori le aveți prea lungi, căci nici până acum n-a pătruns nimic în inimile voastre. Adevărul e că nici n-ați ascultat ce v-am spus. Așa că trebuie iarăși să vă întorc la prima lecție, la abecedar. Trebuie să vă deschid din nou Legea și să vă mestec hrana ca pentru prunci, ca să o puteți digera.” „Iar pentru că sunteți atât de greoi și nepăsători, trebuie să vă împung, să vă stârnesc mai puternic, ca prin trezirea aceasta să se îndrepte împietrirea inimii voastre.” Vedem, așadar, care este temelia acestei Cărți: anume că, deși Dumnezeu dăduse deja Legea poporului Israel și o întărise cu toate cele cuvenite, El, din pricina împietririi și răzvrătirii lor, S-a învrednicit să le dea o tâlcuire mai largă a Legii decât cea scrisă până atunci de Moise. Și nu doar că le-a descoperit sensul ei mai în profunzime, dar i-a și îndemnat cu tărie să o păzească mai bine decât făcuseră mai înainte, mustrându-i pentru nesupunerea și obrăznicia cu care se dovediseră nevrednici să primească învățătura Făcătorului și Răscumpărătorului lor. Toate aceste lucruri pe care le vedem la poporul acesta — ni se cuvin și nouă. Și, vai, de-am semăna mai puțin cu evreii în aceste privințe... Dar dacă ei s-au arătat vreodată împietriți și nesupuşi, cu cât mai vinovați suntem noi astăzi? Fiindcă Domnul ne-a vorbit nu doar o dată, ci de nenumărate ori. Dacă Legea a fost întărită în mâna lui Moise, oare Evanghelia n-a fost și mai puternic confirmată în vremurile noastre? Dacă atunci s-a cutremurat pământul, dacă s-au auzit tunete și trâmbițe și au fulgerat cerurile, Evanghelia a clătinat și cerul, și pământul, cum spune profetul Agheu și cum amintește Apostolul în Epistola către Evrei. Îl auzim și pe Sfântul Pavel, în a doua Epistolă către Corinteni, capitolul 3: Mesajul vieții și al mântuirii cuprins în Evanghelie trebuie preamărit cu atât mai mult decât Legea, care era de sine moartă și nu putea da viață. Așadar, dacă Dumnezeu Și-a arătat o slavă atât de mare în Evanghelie, și dacă această veste ni s-a propovăduit nu o dată și gata, ci zi de zi, în urechile noastre — să ne întrebăm dacă suntem ucenici buni. Păstrăm oare în minte cele ce ne-au fost spuse? Îl cinstim oare pe Dumnezeu prin ascultarea noastră? Suntem noi cu adevărat legați de El? Vai, nu se vede nicidecum aceasta. Căci chiar dacă Dumnezeu nu încetează a ne deschide inima Lui prin Cuvânt, noi suntem zăvorâți, și nu-L lăsăm să intre. Dimpotrivă, alergăm încoace și încolo, trăind în deșertăciune, și suntem atât de departe de a fi atinși de învățătură, încât nici nu ne străduim s-o cuprindem ori s-o păzim. Mai degrabă vedem opusul a ceea ce ar trebui: o inimă nesupusă, o minte răzlețită, o viață fără ascultare. Astfel, evreii sunt pentru noi ca o oglindă în care ne putem vedea propria noastră prostie, îndărătnicie, nerecunoștință și răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Ba chiar suntem mai vinovați decât ei, pentru că ascultăm atât de slab glasul lui Dumnezeu. Poporul de atunci ar fi trebuit să se plece cu totul înaintea lui Dumnezeu și să-I fie slujitor credincios, pentru că îi izbăvise din robia Egiptului. Dar cu noi, ce este? Nu ne-a izbăvit Dumnezeu dintr-o robie mai grea? Nu de un împărat pământesc, ci din lanțurile păcatului și ale diavolului. Ne-a smuls din prăpastia morții, ne-a scos din temnițele iadului. Și nu ne-a făgăduit doar o țară pământească, ci ne-a deschis cerul însuși, prin Domnul nostru Iisus Hristos, Care a intrat acolo înaintea noastră, luând în stăpânire moștenirea cea veșnică, ca noi să știm sigur că locul și odihna noastră sunt pregătite acolo. Așadar, dacă Dumnezeu ne-a legat de El cu o dragoste așa de adâncă, oare nerecunoștința noastră nu este îndoita, ba chiar însutit mai rușinoasă decât a poporului de altădată? Mai mult, de vreme ce Dumnezeu a binevoit să-Și continue lucrarea de învățător, străduindu-Se să învețe un popor atât de îndărătnic și răzvrătit, trebuie să fim încredințați că tot așa Se poartă și cu noi astăzi. Da, și este cu adevărat nevoie ca El să facă astfel (precum am spus deja) — altfel ce s-ar alege de noi? Dar dacă vedem că Dumnezeu este atât de milostiv încât nu obosește să ne învețe, chiar dacă n-am folosit nimic nici în prima zi, nici în primul an de auzire, atunci să știm că această răbdare zilnică a Lui față de noi este pe cât se poate de necesară. Și e un lucru vrednic de cugetat. Căci firea omului e veșnic „cu urechea mâncărime”, dorind tot ce e nou. Iar dacă li se predică oamenilor mereu aceeași învățătură dumnezeiască, devin nerăbdători și se plictisesc repede. Li se pare că ajunge să li se vorbească o dată sau de două ori despre ea, și nu iau seama la faptul că uită cele pe care ar fi trebuit să le fi păstrat bine în minte. De aceea, ca să nu ne istovim de predica Evangheliei, să ne aducem aminte că avem nevoie ca Dumnezeu să ne reamintească mereu lucrurile pe care ni le-a arătat deja — pentru că mintea noastră e slabă și uită repede cele ce țin de El. Așadar, ori de câte ori ni se spune că este un singur Dumnezeu, în care trăim, și că El nu este doar Făcătorul nostru, ci și Tatăl nostru, Cel care ne-a înfiat ca fii ai Săi și ne-a legat de El cu o legătură și mai puternică prin faptul că ne-a răscumpărat cu sângele Fiului Său — ori de câte ori ni se aduc acestea aminte, chiar dacă le-am mai auzit, să nu zicem cu dispreț: „Eh, astea le știm de mult!” Dimpotrivă, să intrăm fiecare în sine și să se cerceteze, să vadă dacă cele auzite mai înainte s-au așezat cu adevărat în inimă. Să facem această socoteală cu noi înșine. Și de ce? Fiindcă dacă ne-am aduce bine aminte că suntem lăsați în lume ca să-L slăvim pe Dumnezeu, am fi cu mult mai hotărâți să ne facem datoria față de El. Dacă am cugeta cu adevărat la iubirea părintească pe care ne-o arată, chemându-ne „fii”, dacă ne-am gândi cât de scump L-a costat pe Domnul nostru Iisus Hristos să ne scape de moartea veșnică — n-am fi noi dornici să ne dăm cu totul lui Dumnezeu? N-ar trebui să-I aducem o cu totul altă cinstire decât o facem? Așadar, ori de câte ori suntem nesupuşi și lăsați în voia poftelor și plăcerilor lumești, să fim siguri că e pentru că n-am ascultat bine glasul lui Dumnezeu, când ne-a vorbit, și n-am luat seama la îndemnurile Lui. De aceea, e bine să fim mereu aduși cu mintea la cele ce am auzit, ca Dumnezeu să vină din nou și să ne spună: „O, oameni ticăloși, ce faceți? V-am învățat o dată — învățătura din cuvântul Meu ar fi trebuit să vă pătrundă adânc. Și totuși, sunteți tot ca niște prunci nepricepuți.” Aceasta este, zic eu, ceea ce se cuvine să facem: ca să aflăm bunăvoința lui Dumnezeu în Cuvântul Său și să fim hrăniți prin el, așa cum ne hrănim cu pâinea cea de toate zilele. Să fim încredințați că rânduiala aceasta, prin care suntem predicați toată viața, iar urechile noastre sunt bătute neîncetat cu aceleași lucruri — pe care poate trebuia să le înțelegem într-o lună-două — nu este nicidecum zadarnică. Și încă: dacă nu facem așa, dacă nu ne supunem auzirii lui Dumnezeu și nu ne lăsăm învățați de El în toate zilele vieții noastre, să ne temem, ca nu cumva să vină asupra noastră judecata pe care a rostit-o odinioară asupra poporului Israel prin proorocul Isaia. Acolo zice că Legea va fi pentru ei ca o carte închisă și pecetluită, încât, de va fi dată unui om învățat, el va zice: „Slovele nu se văd, e un sigiliu pe ea, nu pot pricepe ce este înlăuntru.” Iar de va fi dată unui om neștiutor, va răspunde: „Eu nu știu carte, n-am fost la școală, nu pot citi.” Iată cum Dumnezeu pedepsește pe cei ce stăruie în nesimțirea lor și nu vor nicicum să se plece sub stăpânirea Sa. Adevărat este că Dumnezeu îndură pentru o vreme, și că, deși suntem vrednici să fim tăiați din casa Lui, să fim lipsiți de adevăr, dați în mâna Satanei, ca să fim orbiți de minciuni și otrăviți cu amăgirile lui, totuși Dumnezeu, din milă, ne mai caută și ne mai cheamă. Dar dacă stăruim în a respinge buna învățătură, și rămânem la fel de lipsiți de rod la sfârșitul anului cum eram la început, atunci acea amenințare se va împlini asupra noastră: vom lua Sfânta Scriptură în mâini, ni se va predica Evanghelia, și totuși n-o vom înțelege, fie cât de ascuțită ne-ar fi mintea. Când cel simplu va zice: „Eu nu știu ce înseamnă acestea,” și cel învățat le va citi, tot ca o scrisoare închisă și pecetluită i se va părea. De aceea să ne temem de o astfel de osândă, și ca lumina noastră să nu se prefacă în întuneric, să prețuim harul pe care Dumnezeu ni-l oferă astăzi — ca să folosim cum se cuvine vorbirea Sa necontenită cu noi. Este adevărat că cele spuse aici au fost rostite întâi pentru poporul Israel, și ar fi putut să le fie de folos în vremea lor. Dar ele sunt valabile și pentru noi astăzi, fiind o comoară obștească pe care Dumnezeu vrea să o împărtășească și cu noi. Căci, după cum vom vedea, Legea nu a fost dată doar ca o regulă pentru viața bună, ci a fost întemeiată pe legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu Avraam și urmașii săi. Și în virtutea acelui legământ, am devenit și noi moștenitori ai Împărăției cerești, cum spune Sfântul Pavel. Dacă dorim mântuirea, trebuie să ne întoarcem la făgăduința făcută părintele nostru Avraam. Și ca să fim parte din casa lui Dumnezeu și membri ai lui Hristos, trebuie să fim din neamul duhovnicesc al lui Avraam. Așadar, vedem că această învățătură nu s-a stins la venirea Fiului lui Dumnezeu, ci continuă să lucreze și astăzi pentru noi, și va lucra până la sfârșitul lumii. Căci este o zidire întemeiată pe legământul cel veșnic, din care — precum dintr-un izvor adevărat — țâșnește mântuirea noastră, după cum s-a spus. Așadar, să înțelegem bine că ori de câte ori Dumnezeu vorbește către evrei, același cuvânt se adresează și nouă; și trebuie să-l primim astfel încât să ne dăm seama că Dumnezeu Și-a revărsat harul peste întreaga lume prin venirea singurului Său Fiu și a zidit noua Ierusalim cerească, cu scopul ca toți să fim uniți într-o singură frățietate sfântă, chemându-L pe Dumnezeu Tată cu o singură gură. Fiind așa, trebuie să înțelegem că este cu dreptate ca noi să ne dăruim cu totul lui Dumnezeu, ca El să ne cârmuiască, să aibă stăpânire asupra noastră, și, așa cum S-a dat El pe Sine nouă, noi să-I fim cu totul ai Lui — să-I oferim ascultarea cuvenită unor copii față de părintele lor. Și dacă suntem leneși și nepăsători în aceasta, să fim cel puțin mișcați de îndemnurile cuprinse în această carte. Dacă Dumnezeu ne cheamă cu atâta stăruință, să nu ne astupăm urechile, ci să ne trezim, și fiecare dintre noi să-l mustre pe fratele său. Ba mai mult — dacă am fi înțelepți, n-am aștepta să fim treziți de Dumnezeu cu asprime, ci l-am preîntâmpina în pocăință. Totuși, dacă nu ne rușinăm de păcatele noastre, când Dumnezeu începe să ne pedepsească cu amenințările Sale și ne înfruntă pentru fărădelegile noastre, suntem cu atât mai de vină. Iată, deci, ce trebuie să luăm aminte în linii mari asupra acestei cărți. Acum să ne întoarcem la textul rostit mai devreme: „Iată cuvintele pe care Moise le-a spus poporului în pustie, în câmpia de dincolo de Iordan, de la Horeb până la locurile amintite înainte.” Aici trebuie să remarcăm că Dumnezeu dorea să mustre poporul pentru că nu păzise Legea — Lege care nu doar le fusese predicată, ci și scrisă cu mâna lui Dumnezeu, asemenea unui contract solemn între două părți. Dumnezeu Însuși a binevoit să scrie cele Zece Porunci pe două table, ca să le fie ținute mai ușor în memorie. Deși învățătura era clară și Dumnezeu avusese grijă s-o păzească de uitare, poporul nu o primise cu seriozitate. De aceea, acum îi mustră direct — cum s-ar spune astăzi către noi: „Iată, Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos v-a fost predicată cu putere și slavă — și v-a fost lăsată și în scris. Ați auzit-o de multă vreme, și totuși tot aceeași Evanghelie o aveți acum în Cărți.” Prin urmare, suntem fără scuză dacă nu știm ce spune Dumnezeu. Și de s-ar rosti un astfel de cuvânt către noi, n-ar fi altceva decât o rușinare a prostiei noastre. Mai mult: dacă s-ar spune că, deși am fost botezați în Numele Fiului lui Dumnezeu când eram copii, totuși nici azi nu-L cunoaștem, și deși am ajuns la vârsta matură, suntem tot niște neștiutori în cele dumnezeiești, și abia de putem spune ce este Evanghelia, sau, mai grav, n-am gustat-o deloc cu adevărat — atunci o asemenea prezentare a Evangheliei, cum că ne-a fost dată din belșug și în multe chipuri, ar fi o adevărată învinuire împotriva noastră. Tot astfel, Moise, pentru a da mărturie înaintea poporului că s-a arătat prea nerecunoscător față de Dumnezeu, spune în chip limpede următoarele… „Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am rostit și predicat din timp în timp,” zice Moise, „nu pentru o zi sau două, ci încă de la darea Legii pe muntele Horeb. Și pentru că v-ați arătat atât de răzvrătiți și împotrivitori, n-am încetat să vă aduc aminte necontenit de cele pe care le-ați auzit mai înainte.” Să învățăm de aici să ne trezim și noi mai cu râvnă. Căci dacă vedem că a fost voia lui Dumnezeu, ca dintru începutul lumii adevărul Său să fie păstrat în scris printre oameni, și că El n-a încetat să-l scoată la lumină de fiecare dată când oamenii au căutat să-l îngroape prin răutate — să recunoaștem cât de minunată este bunătatea Sa în aceasta, și să fim mișcați să primim cele ce ni se vor vesti. Ia aminte la acest prim punct. Dar, ca să fim și mai bine pregătiți, să luăm seama la ceea ce adaugă Moise: „după toate câte i-a poruncit Dumnezeu.” Prin această introducere, Moise arată că n-a spus nimic de la sine, nici n-a căutat să supună poporul unor năluciri de-ale lui, sau unor închipuiri născute din rațiunea lui firească. Dimpotrivă, a ascultat simplu de Dumnezeu, ca un sol credincios și devotat, fără să se abată nici la dreapta, nici la stânga. Iar dacă Moise, care a avut o mărturie atât de înaltă — încât n-a mai ridicat Dumnezeu niciun profet asemenea lui — dacă Moise, care este prințul tuturor profeților, cel mai mare sub Legea veche (după Iisus Hristos), spune totuși că n-a rostit nimic de capul lui, atunci ce vor face ceilalți? Pot ei să se pună alături cu Moise? Nicidecum. Dar chiar de-ar fi ridicați la aceeași vrednicie, nu trebuie să meargă mai departe decât atât: să rostească doar ceea ce Dumnezeu le poruncește. Prin urmare, să învățăm de aici că toate tradițiile omenești sunt alungate și respinse. Iar din aceasta se vede limpede că Papa a stricat și a corupt întreaga rânduială a Bisericii, luând asupra sa dregătoria de legiuitor, născocind legi după placul lui, punând jug pe gâtul oamenilor, croind noi articole de credință, și silind pe oameni să-i primească închipuirile ca pe Sfânta Scriptură. Oare nu e aceasta o răsturnare cu totul a rânduielii dumnezeiești? Ba da. Căci Dumnezeu nu a voit niciodată ca oamenii să aibă o asemenea libertate și putere în Biserica Sa, încât să introducă născociri omenești — ci El singur să fie auzit și ascultat. Ține minte acest al doilea punct. Dar este încă mai mult: nu doar că Moise a grăit potrivit poruncii primite, ci „după toate câte i-a poruncit Domnul.” Așadar, el n-a amestecat nimic din ce ar fi crezut el că e bun, n-a ales după gândul său, ci a urmat voia lui Dumnezeu punct cu punct, până la deplinătate. Vezi deci câtă curăție și simplitate a inimii era în Moise: nu doar că a transmis ceea ce primise de la Dumnezeu, ci a păzit această rânduială cu stăruință, n-a ieșit din hotarele sale, și nu s-a apucat să zică: „asta mi se pare bun” sau „despre asta eu cred așa... ” Nu. În toate, el s-a călăuzit numai după însărcinarea sa, rostind doar ce auzise pe Dumnezeu grăind. Reține și acest al doilea punct. Aici suntem, așadar, învățați să primim învățătura cuprinsă în această carte nu ca venind de la un om muritor. Când ne vorbește, Moise mărturisește că el însuși nu este dascălul nostru, deși ne repetă lecția — ci Cel ce trebuie să fie învățătorul nostru este Dumnezeu și Duhul Său cel Sfânt, chiar Domnul nostru Iisus Hristos, în mâna Căruia a fost dată Legea, după cum spune și Sfântul Pavel. Căci El a fost păstorul Bisericii din toate vremurile. Așadar, să înțelegem că trebuie să primim cu reverență și luare-aminte lucrurile ce ne-au fost date prin mâna lui Moise. Nu socotind că ar fi fost vreo născocire omenească, ci recunoscând că Dumnezeu l-a trimis și l-a rânduit ca unealtă a Sa, așa încât, când primim vreun cuvânt rostit de Moise, să fim siguri că Dumnezeu însuși ne călăuzește prin adevărul Său curat, iar credința noastră nu se sprijină pe oameni sau făpturi muritoare, ci pe Dumnezeul cel viu, Care este atât autorul, cât și temeiul ei. După ce spune aceasta, Moise adaugă că a rostit toate acestea în al patruzecilea an, luna a unsprezecea, în prima zi a lunii. Cu alte cuvinte, atunci când poporul se apropia de țara făgăduinței și era gata să intre în ea, el a repetat Legea lui Dumnezeu, a făcut o cuprindere a ei, și a reamintit toate îndemnurile și avertismentele pe care le rostise până atunci. Nu că Moise ar fi tăcut de la Horeb încoace — căci, așa cum am spus, n-a încetat să îndemne poporul cu stăruință, văzând cât sunt de împotriviți și cu grumazul înțepenit, greu de înmuiat. Dar, în cele din urmă, văzând că se apropia de sfârșitul vieții, și că își isprăvise alergarea, fiind pe punctul de a ieși din această lume (după cum vom vedea la finalul cărții), a făcut o recapitulare a tuturor învățăturilor pe care le dăduse vreme de patruzeci de ani — cu scopul de a le întări și pecetlui în popor, astfel încât urmașii lor să se zidească din acestea după moartea sa, iar folosul lor să ajungă până la noi, astăzi, prin învățăturile cuprinse aici. Totuși, vedem că poporul ar fi trebuit de mult până atunci să fi fost supus cu adevărat, și să fi primit cu mai multă smerenie lucrarea lui Dumnezeu. Căci patruzeci de ani sunt timp îndestul pentru ca inima unui om să se plece spre bine, dacă e vreodată cu putință. Când vedem un om ținut în frâu vreme de patruzeci de ani, și totuși nu vrea să asculte nici sfat, nici mustrare, atunci e ori ceasul îndreptării, ori nu mai e nicio nădejde, și se cade să se cerceteze și să se trezească, dacă mai este timp. Dumnezeu, așadar, văzând că poporul Lui era așa de sălbatic, le-a dat timp, i-a purtat cu îngăduință vreme de patruzeci de ani, tocmai pentru îndărătnicia lor, cum vom vedea mai departe. Dar ce avem de reținut acum este acest lucru: Moise a vorbit acum către popor fiindcă se apropia de plecarea sa, iar Dumnezeu se pregătea să-l ia din lume. Totodată, era și vremea unei reînnoiri a poporului: căci celor care, cu ani în urmă, refuzaseră să intre în țara Canaan, li se spusese: „Trupurile voastre vor putrezi în pustie; nu sunteți vrednici de moștenirea pe care Dumnezeu a făgăduit-o robului Său Avraam.” Așadar, vedem că atunci când poporul a fost, într-un fel, reînnoit după patruzeci de ani, atunci Moise le-a propovăduit din nou Legea, și le-a vorbit potrivit poruncii lui Dumnezeu. Acum, și noi trebuie să luăm această pildă pentru învățătura noastră. Adică, ori de câte ori ne-am arătat nepăsători și n-am sporit în școala lui Dumnezeu — rămânând niște „măgăruși” greoi sau doar ciugulind din învățătură, fără ca ea să aducă viață în noi — dacă Dumnezeu, prin trecerea vremii, ne smerește și ne pregătește să-L ascultăm cu mai multă luare-aminte, să ne cercetăm și să ne folosim de această ocazie. Să nu ne arătăm neîndreptabili. Căci, ce vom câștiga la urmă dacă rămânem nesupuşi și dârji, de nu ne mai poate frânge Dumnezeu? Nu ne va aduce aceasta rușine și osândă? Așadar, atât în adunarea Bisericii cât și fiecare în parte, să luăm aminte la acest avertisment. Dacă până acum n-am primit cum se cuvine învățătura care ne-a fost predicată de multă vreme, să cugetăm că Dumnezeu tot nu ne leapădă, ci ne arată atâta milă, încât încă ne caută. Scopul Lui este să ne tragă la El. De aceea, să ne pregătim — să nu ne împotrivim, ci să ne smerim, și să lăsăm ca învățătura să pătrundă în mintea și inima noastră. Așa, dar, se cuvine să ne purtăm. Și dacă Dumnezeu ne cercetează și ne trimite vreo încercare — ca să ne smerească și să mai risipească din nerecunoștința și obrăznicia noastră — să ne trezim și să ne întoarcem la El. Și după ce facem aceasta în chip obștesc, să o facem și fiecare în parte. Dacă cineva a rătăcit și nu L-a cunoscut cu adevărat pe Dumnezeu, nici nu s-a supus vreodată pe deplin învățăturii sănătoase, și apoi este cercetat de Dumnezeu prin boală, lipsă sau alt necaz — să se cerceteze și să zică: „Vai mie, Evanghelia mi-a fost predicată, dar cum am primit-o până acum? Nu L-am cunoscut cu adevărat pe Dumnezeu. Chiar dacă m-am numit al Lui, nu m-a atins în inimă. Ce-i de făcut acum? Dacă este voia Lui să fiu ucenicul Său, atunci e drept să mă dau cu totul Lui și să-L cinstesc ca pe Învățătorul meu și Stăpânul meu cel adevărat.” Aceasta este învățătura pe care o primim din textul acesta: că atunci când vedem cu câtă dragoste ne caută Domnul, cum se străduiește să biruiască împotrivirea noastră, dojenindu-ne păcatele și strângându-ne înapoi la Sine ca să ne îndrepte — să nu lovim cu călcâiul în pinteni, cum se zice, ci mai curând să ne supunem cu blândețe, și să ne lăsăm călăuziți, dorind să sporim tot mai mult în cuvântul Său. Să ne plecăm, așadar, cu smerenie înaintea bunului nostru Dumnezeu, mărturisind nenumăratele greșeli pe care nu încetăm să le săvârșim zilnic împotriva măreției Sale; rugându-L să binevoiască în fiecare zi să le șteargă prin îndurarea Sa slobodă și, totodată, să ne aducă înapoi la El, lucrând în noi prin Duhul Său cel Sfânt, astfel încât conștiințele noastre să fie omorâte treptat, zi de zi, până ce ne vom fi curățit cu totul de toate stricăciunile firii noastre, pentru a fi îmbrăcați din nou cu dreptatea Lui. Și astfel să zicem cu toții: Atotputernice Dumnezeule, Tată ceresc…Prima predica pe capitolul 1 din cartea Deuteronomul Miercuri 20 martie 1555. Când Dumnezeu a dat Legea Sa pe muntele Horeb, după ce scosese poporul din robia Egiptului, El a arătat cu ce scop se îndurase de ei: anume, ca să fie slăvit prin această lucrare, țintă către care trebuie să se îndrepte toate darurile și harurile pe care ni le dăruiește. Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, vorbind despre mântuirea desăvârșită împlinită prin Domnul nostru Iisus Hristos, a spus că Dumnezeu ne-a izbăvit din mâna dușmanilor noștri tocmai ca să-i slujim în sfințenie și dreptate toată viața. Aceasta este o învățătură care străbate întreaga Scriptură. Tot pentru acest scop zice și profetul Isaia că Dumnezeu a creat un popor ca să vestească lauda Sa. Așadar, dacă Legea a fost dată pentru ca poporul să înțeleagă de ce a fost eliberat din Egipt, era cu drept ca ei să se supună lui Dumnezeu, Cel care Se dovedise un Răscumpărător așa de puternic. Totuși, poporul a fost împietrit și n-a putut, în inima lui, să asculte cu blândețe și supunere cuvintele rostite în Numele lui Dumnezeu. Și totuși trebuiau s-o facă, fiindcă primiseră un har atât de mare și de neprețuit. Dumnezeu își arătase brațul Său cel puternic în izbăvirea lor, iar aceasta trebuia să-i facă să spună: „Iată, Dumnezeul nostru S-a preamărit în chip minunat față de noi; am avut parte de o prezență a slavei Lui aproape văzută — dacă cerurile s-ar fi deschis și L-am fi văzut cu ochii noștri, tot n am fi avut mai multă siguranță că El ne călăuzește!” De vreme ce Dumnezeu S-a coborât așa spre ei și le-a arătat atâta bunătate, nu era drept ca ei să-I aparțină cu totul? Dacă El i-a răscumpărat cu mâna Sa puternică, nu trebuiau să fie ai Lui, moștenirea Lui? Dacă ar fi avut un dram de înțelepciune, s-ar fi supus cu smerenie, primind cuvântul rostit prin Moise. Și oare ce autoritate avea Legea, fiind însoțită de atâtea minuni? Căci Dumnezeu nu doar l-a chemat pe Moise, ci l-a urcat pe munte, l-a despărțit de oameni, ca atunci când aducea Legea, poporul să-l primească nu ca pe un om, ci ca pe un înger. Moise a stat acolo 40 de zile fără să mănânce sau să bea, ca să arate că era ridicat mai presus de fire, în slava lui Dumnezeu. Și la coborâre, fața lui strălucea ca soarele — de aceea trebuia să-și acopere chipul. Această strălucire era tocmai pentru a confirma că Legea nu era născocită de mintea omului, ci venea de la Dumnezeu. Pe deasupra, muntele era cuprins de tunete, fulgere și trâmbițe, tot pământul părea că se va prăbuși; nu era nici vale, nici înălțime care să nu tremure când Dumnezeu Și-a rostit glasul. Așadar, dacă Legea a fost vestită cu atâta măreție și solemnitate, nu erau ei mai împietriți decât niște pietre, dacă n-au ascultat cuvântul lui Dumnezeu? Și totuși, Legea a fost disprețuită, și chiar când Dumnezeu îl pregătea pe Moise, ei s au grăbit să-și facă un vițel de aur, căzând în idolatrie chiar în ceasul în care Dumnezeu voia să le vorbească. Chiar și după ce Legea a fost dată, poporul a tremurat și s-a înfricoșat: „Dacă Dumnezeu ne mai vorbește, murim!” ziceau ei. S-au depărtat de munte, cum li se poruncise. S-ar părea că aveau teamă sfântă — dar mai târziu s-a vădit că era doar fățărnicie. Le lipsise o inimă atinsă cu adevărat, și n-au primit cuvântul ca să se înrădăcineze în ei. Pe scurt, atunci când Dumnezeu Și-a rostit întâia oară Legea, ea abia dacă a fost ascultată, și poporul nu era dispus să se supună, așa cum se cuvenea. Așadar, Dumnezeu a trebuit să revină iar la lucrarea Sa, chiar dacă poporul nu merita ca El să-l mai folosească pe Moise în slujba aceea. Căci nu era oare drept ca, după ce Îl disprețuiseră în așa chip pe Dumnezeul cel viu, să fie lăsați de atunci fără nici o rază de adevăr? Să fie dați pe mâna diavolului? Să li se ia vederea duhovnicească cu totul? Să moară de foame, lipsiți de hrana cea vie a sufletului? Să fie otrăviți de toate rătăcirile și înșelăciunile Satanei? De fapt, poporul ar fi meritat o astfel de soartă. Dar Dumnezeu nu S-a uitat la ce meritau acești oameni nenorociți, ci Și-a acoperit păcatele lor cu bunătatea Lui nemărginită. A continuat să-i învețe, chiar și după ce se dovediseră nesupuşi și răzvrătiți — da, cu o încăpățânare nemăsurată, de părea că nu mai e nici o cale de a-i întoarce spre bine. Și totuși, Dumnezeu S-a milostivit, încercând din nou dacă nu cumva se vor lăsa aduși înapoi. De aceea, Moise n-a făcut doar să proclame Legea la Horeb, ci a adăugat și îndemnuri fierbinți, văzând cât de nestatornic și ușuratic era poporul. S-a silit din toate puterile să i întoarcă la Dumnezeu. Mai mult, Dumnezeu a voit ca la urmă să se facă o repetare a Legii și ca ea să fie întărită din nou — așa cum este cuprins în această carte. De aceea poartă numele de Deuteronom, adică „Legea a doua oară grăită”. Nu pentru că Dumnezeu ar fi adus ceva nou, ci ca să mustre poporul pentru purtarea lui rușinoasă și să le arate cât de prost au păzit învățătura. E ca atunci când copiii nu progresează deloc la școală, ci rămân niște măgăruși greoi, cu toate că trece anul și ei nu dau înainte nici cu un pas. Sunt nevoiți să se întoarcă la „abecedarul” lor. Și de ce? Pentru că, deși și-au auzit învățătorul, au rămas la fel de neștiutori — n-au învățat nimic, ci stau mereu în același loc, fără să crească. Tot așa, Domnul le înfruntă poporul Israel pentru nesimțirea lor, când le repetă Legea a doua oară. Ca și cum le-ar spune: „Sunteți niște ucenici foarte greoi. V-am deprins îndeajuns cu Legea Mea. Cele Zece Porunci cuprind desăvârșirea deplină a înțelepciunii. Și totuși, n-a fost destul — fiindcă ori n-aveți urechi deloc, ori le aveți prea lungi, căci nici până acum n-a pătruns nimic în inimile voastre. Adevărul e că nici n-ați ascultat ce v-am spus. Așa că trebuie iarăși să vă întorc la prima lecție, la abecedar. Trebuie să vă deschid din nou Legea și să vă mestec hrana ca pentru prunci, ca să o puteți digera.” „Iar pentru că sunteți atât de greoi și nepăsători, trebuie să vă împung, să vă stârnesc mai puternic, ca prin trezirea aceasta să se îndrepte împietrirea inimii voastre.” Vedem, așadar, care este temelia acestei Cărți: anume că, deși Dumnezeu dăduse deja Legea poporului Israel și o întărise cu toate cele cuvenite, El, din pricina împietririi și răzvrătirii lor, S-a învrednicit să le dea o tâlcuire mai largă a Legii decât cea scrisă până atunci de Moise. Și nu doar că le-a descoperit sensul ei mai în profunzime, dar i-a și îndemnat cu tărie să o păzească mai bine decât făcuseră mai înainte, mustrându-i pentru nesupunerea și obrăznicia cu care se dovediseră nevrednici să primească învățătura Făcătorului și Răscumpărătorului lor. Toate aceste lucruri pe care le vedem la poporul acesta — ni se cuvin și nouă. Și, vai, de-am semăna mai puțin cu evreii în aceste privințe... Dar dacă ei s-au arătat vreodată împietriți și nesupuşi, cu cât mai vinovați suntem noi astăzi? Fiindcă Domnul ne-a vorbit nu doar o dată, ci de nenumărate ori. Dacă Legea a fost întărită în mâna lui Moise, oare Evanghelia n-a fost și mai puternic confirmată în vremurile noastre? Dacă atunci s-a cutremurat pământul, dacă s-au auzit tunete și trâmbițe și au fulgerat cerurile, Evanghelia a clătinat și cerul, și pământul, cum spune profetul Agheu și cum amintește Apostolul în Epistola către Evrei. Îl auzim și pe Sfântul Pavel, în a doua Epistolă către Corinteni, capitolul 3: Mesajul vieții și al mântuirii cuprins în Evanghelie trebuie preamărit cu atât mai mult decât Legea, care era de sine moartă și nu putea da viață. Așadar, dacă Dumnezeu Și-a arătat o slavă atât de mare în Evanghelie, și dacă această veste ni s-a propovăduit nu o dată și gata, ci zi de zi, în urechile noastre — să ne întrebăm dacă suntem ucenici buni. Păstrăm oare în minte cele ce ne-au fost spuse? Îl cinstim oare pe Dumnezeu prin ascultarea noastră? Suntem noi cu adevărat legați de El? Vai, nu se vede nicidecum aceasta. Căci chiar dacă Dumnezeu nu încetează a ne deschide inima Lui prin Cuvânt, noi suntem zăvorâți, și nu-L lăsăm să intre. Dimpotrivă, alergăm încoace și încolo, trăind în deșertăciune, și suntem atât de departe de a fi atinși de învățătură, încât nici nu ne străduim s-o cuprindem ori s-o păzim. Mai degrabă vedem opusul a ceea ce ar trebui: o inimă nesupusă, o minte răzlețită, o viață fără ascultare. Astfel, evreii sunt pentru noi ca o oglindă în care ne putem vedea propria noastră prostie, îndărătnicie, nerecunoștință și răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Ba chiar suntem mai vinovați decât ei, pentru că ascultăm atât de slab glasul lui Dumnezeu. Poporul de atunci ar fi trebuit să se plece cu totul înaintea lui Dumnezeu și să-I fie slujitor credincios, pentru că îi izbăvise din robia Egiptului. Dar cu noi, ce este? Nu ne-a izbăvit Dumnezeu dintr-o robie mai grea? Nu de un împărat pământesc, ci din lanțurile păcatului și ale diavolului. Ne-a smuls din prăpastia morții, ne-a scos din temnițele iadului. Și nu ne-a făgăduit doar o țară pământească, ci ne-a deschis cerul însuși, prin Domnul nostru Iisus Hristos, Care a intrat acolo înaintea noastră, luând în stăpânire moștenirea cea veșnică, ca noi să știm sigur că locul și odihna noastră sunt pregătite acolo. Așadar, dacă Dumnezeu ne-a legat de El cu o dragoste așa de adâncă, oare nerecunoștința noastră nu este îndoita, ba chiar însutit mai rușinoasă decât a poporului de altădată? Mai mult, de vreme ce Dumnezeu a binevoit să-Și continue lucrarea de învățător, străduindu-Se să învețe un popor atât de îndărătnic și răzvrătit, trebuie să fim încredințați că tot așa Se poartă și cu noi astăzi. Da, și este cu adevărat nevoie ca El să facă astfel (precum am spus deja) — altfel ce s-ar alege de noi? Dar dacă vedem că Dumnezeu este atât de milostiv încât nu obosește să ne învețe, chiar dacă n-am folosit nimic nici în prima zi, nici în primul an de auzire, atunci să știm că această răbdare zilnică a Lui față de noi este pe cât se poate de necesară. Și e un lucru vrednic de cugetat. Căci firea omului e veșnic „cu urechea mâncărime”, dorind tot ce e nou. Iar dacă li se predică oamenilor mereu aceeași învățătură dumnezeiască, devin nerăbdători și se plictisesc repede. Li se pare că ajunge să li se vorbească o dată sau de două ori despre ea, și nu iau seama la faptul că uită cele pe care ar fi trebuit să le fi păstrat bine în minte. De aceea, ca să nu ne istovim de predica Evangheliei, să ne aducem aminte că avem nevoie ca Dumnezeu să ne reamintească mereu lucrurile pe care ni le-a arătat deja — pentru că mintea noastră e slabă și uită repede cele ce țin de El. Așadar, ori de câte ori ni se spune că este un singur Dumnezeu, în care trăim, și că El nu este doar Făcătorul nostru, ci și Tatăl nostru, Cel care ne-a înfiat ca fii ai Săi și ne-a legat de El cu o legătură și mai puternică prin faptul că ne-a răscumpărat cu sângele Fiului Său — ori de câte ori ni se aduc acestea aminte, chiar dacă le-am mai auzit, să nu zicem cu dispreț: „Eh, astea le știm de mult!” Dimpotrivă, să intrăm fiecare în sine și să se cerceteze, să vadă dacă cele auzite mai înainte s-au așezat cu adevărat în inimă. Să facem această socoteală cu noi înșine. Și de ce? Fiindcă dacă ne-am aduce bine aminte că suntem lăsați în lume ca să-L slăvim pe Dumnezeu, am fi cu mult mai hotărâți să ne facem datoria față de El. Dacă am cugeta cu adevărat la iubirea părintească pe care ne-o arată, chemându-ne „fii”, dacă ne-am gândi cât de scump L-a costat pe Domnul nostru Iisus Hristos să ne scape de moartea veșnică — n-am fi noi dornici să ne dăm cu totul lui Dumnezeu? N-ar trebui să-I aducem o cu totul altă cinstire decât o facem? Așadar, ori de câte ori suntem nesupuşi și lăsați în voia poftelor și plăcerilor lumești, să fim siguri că e pentru că n-am ascultat bine glasul lui Dumnezeu, când ne-a vorbit, și n-am luat seama la îndemnurile Lui. De aceea, e bine să fim mereu aduși cu mintea la cele ce am auzit, ca Dumnezeu să vină din nou și să ne spună: „O, oameni ticăloși, ce faceți? V-am învățat o dată — învățătura din cuvântul Meu ar fi trebuit să vă pătrundă adânc. Și totuși, sunteți tot ca niște prunci nepricepuți.” Aceasta este, zic eu, ceea ce se cuvine să facem: ca să aflăm bunăvoința lui Dumnezeu în Cuvântul Său și să fim hrăniți prin el, așa cum ne hrănim cu pâinea cea de toate zilele. Să fim încredințați că rânduiala aceasta, prin care suntem predicați toată viața, iar urechile noastre sunt bătute neîncetat cu aceleași lucruri — pe care poate trebuia să le înțelegem într-o lună-două — nu este nicidecum zadarnică. Și încă: dacă nu facem așa, dacă nu ne supunem auzirii lui Dumnezeu și nu ne lăsăm învățați de El în toate zilele vieții noastre, să ne temem, ca nu cumva să vină asupra noastră judecata pe care a rostit-o odinioară asupra poporului Israel prin proorocul Isaia. Acolo zice că Legea va fi pentru ei ca o carte închisă și pecetluită, încât, de va fi dată unui om învățat, el va zice: „Slovele nu se văd, e un sigiliu pe ea, nu pot pricepe ce este înlăuntru.” Iar de va fi dată unui om neștiutor, va răspunde: „Eu nu știu carte, n-am fost la școală, nu pot citi.” Iată cum Dumnezeu pedepsește pe cei ce stăruie în nesimțirea lor și nu vor nicicum să se plece sub stăpânirea Sa. Adevărat este că Dumnezeu îndură pentru o vreme, și că, deși suntem vrednici să fim tăiați din casa Lui, să fim lipsiți de adevăr, dați în mâna Satanei, ca să fim orbiți de minciuni și otrăviți cu amăgirile lui, totuși Dumnezeu, din milă, ne mai caută și ne mai cheamă. Dar dacă stăruim în a respinge buna învățătură, și rămânem la fel de lipsiți de rod la sfârșitul anului cum eram la început, atunci acea amenințare se va împlini asupra noastră: vom lua Sfânta Scriptură în mâini, ni se va predica Evanghelia, și totuși n-o vom înțelege, fie cât de ascuțită ne-ar fi mintea. Când cel simplu va zice: „Eu nu știu ce înseamnă acestea,” și cel învățat le va citi, tot ca o scrisoare închisă și pecetluită i se va părea. De aceea să ne temem de o astfel de osândă, și ca lumina noastră să nu se prefacă în întuneric, să prețuim harul pe care Dumnezeu ni-l oferă astăzi — ca să folosim cum se cuvine vorbirea Sa necontenită cu noi. Este adevărat că cele spuse aici au fost rostite întâi pentru poporul Israel, și ar fi putut să le fie de folos în vremea lor. Dar ele sunt valabile și pentru noi astăzi, fiind o comoară obștească pe care Dumnezeu vrea să o împărtășească și cu noi. Căci, după cum vom vedea, Legea nu a fost dată doar ca o regulă pentru viața bună, ci a fost întemeiată pe legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu Avraam și urmașii săi. Și în virtutea acelui legământ, am devenit și noi moștenitori ai Împărăției cerești, cum spune Sfântul Pavel. Dacă dorim mântuirea, trebuie să ne întoarcem la făgăduința făcută părintele nostru Avraam. Și ca să fim parte din casa lui Dumnezeu și membri ai lui Hristos, trebuie să fim din neamul duhovnicesc al lui Avraam. Așadar, vedem că această învățătură nu s-a stins la venirea Fiului lui Dumnezeu, ci continuă să lucreze și astăzi pentru noi, și va lucra până la sfârșitul lumii. Căci este o zidire întemeiată pe legământul cel veșnic, din care — precum dintr-un izvor adevărat — țâșnește mântuirea noastră, după cum s-a spus. Așadar, să înțelegem bine că ori de câte ori Dumnezeu vorbește către evrei, același cuvânt se adresează și nouă; și trebuie să-l primim astfel încât să ne dăm seama că Dumnezeu Și-a revărsat harul peste întreaga lume prin venirea singurului Său Fiu și a zidit noua Ierusalim cerească, cu scopul ca toți să fim uniți într-o singură frățietate sfântă, chemându-L pe Dumnezeu Tată cu o singură gură. Fiind așa, trebuie să înțelegem că este cu dreptate ca noi să ne dăruim cu totul lui Dumnezeu, ca El să ne cârmuiască, să aibă stăpânire asupra noastră, și, așa cum S-a dat El pe Sine nouă, noi să-I fim cu totul ai Lui — să-I oferim ascultarea cuvenită unor copii față de părintele lor. Și dacă suntem leneși și nepăsători în aceasta, să fim cel puțin mișcați de îndemnurile cuprinse în această carte. Dacă Dumnezeu ne cheamă cu atâta stăruință, să nu ne astupăm urechile, ci să ne trezim, și fiecare dintre noi să-l mustre pe fratele său. Ba mai mult — dacă am fi înțelepți, n-am aștepta să fim treziți de Dumnezeu cu asprime, ci l-am preîntâmpina în pocăință. Totuși, dacă nu ne rușinăm de păcatele noastre, când Dumnezeu începe să ne pedepsească cu amenințările Sale și ne înfruntă pentru fărădelegile noastre, suntem cu atât mai de vină. Iată, deci, ce trebuie să luăm aminte în linii mari asupra acestei cărți. Acum să ne întoarcem la textul rostit mai devreme: „Iată cuvintele pe care Moise le-a spus poporului în pustie, în câmpia de dincolo de Iordan, de la Horeb până la locurile amintite înainte.” Aici trebuie să remarcăm că Dumnezeu dorea să mustre poporul pentru că nu păzise Legea — Lege care nu doar le fusese predicată, ci și scrisă cu mâna lui Dumnezeu, asemenea unui contract solemn între două părți. Dumnezeu Însuși a binevoit să scrie cele Zece Porunci pe două table, ca să le fie ținute mai ușor în memorie. Deși învățătura era clară și Dumnezeu avusese grijă s-o păzească de uitare, poporul nu o primise cu seriozitate. De aceea, acum îi mustră direct — cum s-ar spune astăzi către noi: „Iată, Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos v-a fost predicată cu putere și slavă — și v-a fost lăsată și în scris. Ați auzit-o de multă vreme, și totuși tot aceeași Evanghelie o aveți acum în Cărți.” Prin urmare, suntem fără scuză dacă nu știm ce spune Dumnezeu. Și de s-ar rosti un astfel de cuvânt către noi, n-ar fi altceva decât o rușinare a prostiei noastre. Mai mult: dacă s-ar spune că, deși am fost botezați în Numele Fiului lui Dumnezeu când eram copii, totuși nici azi nu-L cunoaștem, și deși am ajuns la vârsta matură, suntem tot niște neștiutori în cele dumnezeiești, și abia de putem spune ce este Evanghelia, sau, mai grav, n-am gustat-o deloc cu adevărat — atunci o asemenea prezentare a Evangheliei, cum că ne-a fost dată din belșug și în multe chipuri, ar fi o adevărată învinuire împotriva noastră. Tot astfel, Moise, pentru a da mărturie înaintea poporului că s-a arătat prea nerecunoscător față de Dumnezeu, spune în chip limpede următoarele… „Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am rostit și predicat din timp în timp,” zice Moise, „nu pentru o zi sau două, ci încă de la darea Legii pe muntele Horeb. Și pentru că v-ați arătat atât de răzvrătiți și împotrivitori, n-am încetat să vă aduc aminte necontenit de cele pe care le-ați auzit mai înainte.” Să învățăm de aici să ne trezim și noi mai cu râvnă. Căci dacă vedem că a fost voia lui Dumnezeu, ca dintru începutul lumii adevărul Său să fie păstrat în scris printre oameni, și că El n-a încetat să-l scoată la lumină de fiecare dată când oamenii au căutat să-l îngroape prin răutate — să recunoaștem cât de minunată este bunătatea Sa în aceasta, și să fim mișcați să primim cele ce ni se vor vesti. Ia aminte la acest prim punct. Dar, ca să fim și mai bine pregătiți, să luăm seama la ceea ce adaugă Moise: „după toate câte i-a poruncit Dumnezeu.” Prin această introducere, Moise arată că n-a spus nimic de la sine, nici n-a căutat să supună poporul unor năluciri de-ale lui, sau unor închipuiri născute din rațiunea lui firească. Dimpotrivă, a ascultat simplu de Dumnezeu, ca un sol credincios și devotat, fără să se abată nici la dreapta, nici la stânga. Iar dacă Moise, care a avut o mărturie atât de înaltă — încât n-a mai ridicat Dumnezeu niciun profet asemenea lui — dacă Moise, care este prințul tuturor profeților, cel mai mare sub Legea veche (după Iisus Hristos), spune totuși că n-a rostit nimic de capul lui, atunci ce vor face ceilalți? Pot ei să se pună alături cu Moise? Nicidecum. Dar chiar de-ar fi ridicați la aceeași vrednicie, nu trebuie să meargă mai departe decât atât: să rostească doar ceea ce Dumnezeu le poruncește. Prin urmare, să învățăm de aici că toate tradițiile omenești sunt alungate și respinse. Iar din aceasta se vede limpede că Papa a stricat și a corupt întreaga rânduială a Bisericii, luând asupra sa dregătoria de legiuitor, născocind legi după placul lui, punând jug pe gâtul oamenilor, croind noi articole de credință, și silind pe oameni să-i primească închipuirile ca pe Sfânta Scriptură. Oare nu e aceasta o răsturnare cu totul a rânduielii dumnezeiești? Ba da. Căci Dumnezeu nu a voit niciodată ca oamenii să aibă o asemenea libertate și putere în Biserica Sa, încât să introducă născociri omenești — ci El singur să fie auzit și ascultat. Ține minte acest al doilea punct. Dar este încă mai mult: nu doar că Moise a grăit potrivit poruncii primite, ci „după toate câte i-a poruncit Domnul.” Așadar, el n-a amestecat nimic din ce ar fi crezut el că e bun, n-a ales după gândul său, ci a urmat voia lui Dumnezeu punct cu punct, până la deplinătate. Vezi deci câtă curăție și simplitate a inimii era în Moise: nu doar că a transmis ceea ce primise de la Dumnezeu, ci a păzit această rânduială cu stăruință, n-a ieșit din hotarele sale, și nu s-a apucat să zică: „asta mi se pare bun” sau „despre asta eu cred așa... ” Nu. În toate, el s-a călăuzit numai după însărcinarea sa, rostind doar ce auzise pe Dumnezeu grăind. Reține și acest al doilea punct. Aici suntem, așadar, învățați să primim învățătura cuprinsă în această carte nu ca venind de la un om muritor. Când ne vorbește, Moise mărturisește că el însuși nu este dascălul nostru, deși ne repetă lecția — ci Cel ce trebuie să fie învățătorul nostru este Dumnezeu și Duhul Său cel Sfânt, chiar Domnul nostru Iisus Hristos, în mâna Căruia a fost dată Legea, după cum spune și Sfântul Pavel. Căci El a fost păstorul Bisericii din toate vremurile. Așadar, să înțelegem că trebuie să primim cu reverență și luare-aminte lucrurile ce ne-au fost date prin mâna lui Moise. Nu socotind că ar fi fost vreo născocire omenească, ci recunoscând că Dumnezeu l-a trimis și l-a rânduit ca unealtă a Sa, așa încât, când primim vreun cuvânt rostit de Moise, să fim siguri că Dumnezeu însuși ne călăuzește prin adevărul Său curat, iar credința noastră nu se sprijină pe oameni sau făpturi muritoare, ci pe Dumnezeul cel viu, Care este atât autorul, cât și temeiul ei. După ce spune aceasta, Moise adaugă că a rostit toate acestea în al patruzecilea an, luna a unsprezecea, în prima zi a lunii. Cu alte cuvinte, atunci când poporul se apropia de țara făgăduinței și era gata să intre în ea, el a repetat Legea lui Dumnezeu, a făcut o cuprindere a ei, și a reamintit toate îndemnurile și avertismentele pe care le rostise până atunci. Nu că Moise ar fi tăcut de la Horeb încoace — căci, așa cum am spus, n-a încetat să îndemne poporul cu stăruință, văzând cât sunt de împotriviți și cu grumazul înțepenit, greu de înmuiat. Dar, în cele din urmă, văzând că se apropia de sfârșitul vieții, și că își isprăvise alergarea, fiind pe punctul de a ieși din această lume (după cum vom vedea la finalul cărții), a făcut o recapitulare a tuturor învățăturilor pe care le dăduse vreme de patruzeci de ani — cu scopul de a le întări și pecetlui în popor, astfel încât urmașii lor să se zidească din acestea după moartea sa, iar folosul lor să ajungă până la noi, astăzi, prin învățăturile cuprinse aici. Totuși, vedem că poporul ar fi trebuit de mult până atunci să fi fost supus cu adevărat, și să fi primit cu mai multă smerenie lucrarea lui Dumnezeu. Căci patruzeci de ani sunt timp îndestul pentru ca inima unui om să se plece spre bine, dacă e vreodată cu putință. Când vedem un om ținut în frâu vreme de patruzeci de ani, și totuși nu vrea să asculte nici sfat, nici mustrare, atunci e ori ceasul îndreptării, ori nu mai e nicio nădejde, și se cade să se cerceteze și să se trezească, dacă mai este timp. Dumnezeu, așadar, văzând că poporul Lui era așa de sălbatic, le-a dat timp, i-a purtat cu îngăduință vreme de patruzeci de ani, tocmai pentru îndărătnicia lor, cum vom vedea mai departe. Dar ce avem de reținut acum este acest lucru: Moise a vorbit acum către popor fiindcă se apropia de plecarea sa, iar Dumnezeu se pregătea să-l ia din lume. Totodată, era și vremea unei reînnoiri a poporului: căci celor care, cu ani în urmă, refuzaseră să intre în țara Canaan, li se spusese: „Trupurile voastre vor putrezi în pustie; nu sunteți vrednici de moștenirea pe care Dumnezeu a făgăduit-o robului Său Avraam.” Așadar, vedem că atunci când poporul a fost, într-un fel, reînnoit după patruzeci de ani, atunci Moise le-a propovăduit din nou Legea, și le-a vorbit potrivit poruncii lui Dumnezeu. Acum, și noi trebuie să luăm această pildă pentru învățătura noastră. Adică, ori de câte ori ne-am arătat nepăsători și n-am sporit în școala lui Dumnezeu — rămânând niște „măgăruși” greoi sau doar ciugulind din învățătură, fără ca ea să aducă viață în noi — dacă Dumnezeu, prin trecerea vremii, ne smerește și ne pregătește să-L ascultăm cu mai multă luare-aminte, să ne cercetăm și să ne folosim de această ocazie. Să nu ne arătăm neîndreptabili. Căci, ce vom câștiga la urmă dacă rămânem nesupuşi și dârji, de nu ne mai poate frânge Dumnezeu? Nu ne va aduce aceasta rușine și osândă? Așadar, atât în adunarea Bisericii cât și fiecare în parte, să luăm aminte la acest avertisment. Dacă până acum n-am primit cum se cuvine învățătura care ne-a fost predicată de multă vreme, să cugetăm că Dumnezeu tot nu ne leapădă, ci ne arată atâta milă, încât încă ne caută. Scopul Lui este să ne tragă la El. De aceea, să ne pregătim — să nu ne împotrivim, ci să ne smerim, și să lăsăm ca învățătura să pătrundă în mintea și inima noastră. Așa, dar, se cuvine să ne purtăm. Și dacă Dumnezeu ne cercetează și ne trimite vreo încercare — ca să ne smerească și să mai risipească din nerecunoștința și obrăznicia noastră — să ne trezim și să ne întoarcem la El. Și după ce facem aceasta în chip obștesc, să o facem și fiecare în parte. Dacă cineva a rătăcit și nu L-a cunoscut cu adevărat pe Dumnezeu, nici nu s-a supus vreodată pe deplin învățăturii sănătoase, și apoi este cercetat de Dumnezeu prin boală, lipsă sau alt necaz — să se cerceteze și să zică: „Vai mie, Evanghelia mi-a fost predicată, dar cum am primit-o până acum? Nu L-am cunoscut cu adevărat pe Dumnezeu. Chiar dacă m-am numit al Lui, nu m-a atins în inimă. Ce-i de făcut acum? Dacă este voia Lui să fiu ucenicul Său, atunci e drept să mă dau cu totul Lui și să-L cinstesc ca pe Învățătorul meu și Stăpânul meu cel adevărat.” Aceasta este învățătura pe care o primim din textul acesta: că atunci când vedem cu câtă dragoste ne caută Domnul, cum se străduiește să biruiască împotrivirea noastră, dojenindu-ne păcatele și strângându-ne înapoi la Sine ca să ne îndrepte — să nu lovim cu călcâiul în pinteni, cum se zice, ci mai curând să ne supunem cu blândețe, și să ne lăsăm călăuziți, dorind să sporim tot mai mult în cuvântul Său. Să ne plecăm, așadar, cu smerenie înaintea bunului nostru Dumnezeu, mărturisind nenumăratele greșeli pe care nu încetăm să le săvârșim zilnic împotriva măreției Sale; rugându-L să binevoiască în fiecare zi să le șteargă prin îndurarea Sa slobodă și, totodată, să ne aducă înapoi la El, lucrând în noi prin Duhul Său cel Sfânt, astfel încât conștiințele noastre să fie omorâte treptat, zi de zi, până ce ne vom fi curățit cu totul de toate stricăciunile firii noastre, pentru a fi îmbrăcați din nou cu dreptatea Lui. Și astfel să zicem cu toții: Atotputernice Dumnezeule, Tată ceresc…Prima predica pe capitolul 1 din cartea Deuteronomul Miercuri 20 martie 1555. Când Dumnezeu a dat Legea Sa pe muntele Horeb, după ce scosese poporul din robia Egiptului, El a arătat cu ce scop se îndurase de ei: anume, ca să fie slăvit prin această lucrare, țintă către care trebuie să se îndrepte toate darurile și harurile pe care ni le dăruiește. Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, vorbind despre mântuirea desăvârșită împlinită prin Domnul nostru Iisus Hristos, a spus că Dumnezeu ne-a izbăvit din mâna dușmanilor noștri tocmai ca să-i slujim în sfințenie și dreptate toată viața. Aceasta este o învățătură care străbate întreaga Scriptură. Tot pentru acest scop zice și profetul Isaia că Dumnezeu a creat un popor ca să vestească lauda Sa. Așadar, dacă Legea a fost dată pentru ca poporul să înțeleagă de ce a fost eliberat din Egipt, era cu drept ca ei să se supună lui Dumnezeu, Cel care Se dovedise un Răscumpărător așa de puternic. Totuși, poporul a fost împietrit și n-a putut, în inima lui, să asculte cu blândețe și supunere cuvintele rostite în Numele lui Dumnezeu. Și totuși trebuiau s-o facă, fiindcă primiseră un har atât de mare și de neprețuit. Dumnezeu își arătase brațul Său cel puternic în izbăvirea lor, iar aceasta trebuia să-i facă să spună: „Iată, Dumnezeul nostru S-a preamărit în chip minunat față de noi; am avut parte de o prezență a slavei Lui aproape văzută — dacă cerurile s-ar fi deschis și L-am fi văzut cu ochii noștri, tot n am fi avut mai multă siguranță că El ne călăuzește!” De vreme ce Dumnezeu S-a coborât așa spre ei și le-a arătat atâta bunătate, nu era drept ca ei să-I aparțină cu totul? Dacă El i-a răscumpărat cu mâna Sa puternică, nu trebuiau să fie ai Lui, moștenirea Lui? Dacă ar fi avut un dram de înțelepciune, s-ar fi supus cu smerenie, primind cuvântul rostit prin Moise. Și oare ce autoritate avea Legea, fiind însoțită de atâtea minuni? Căci Dumnezeu nu doar l-a chemat pe Moise, ci l-a urcat pe munte, l-a despărțit de oameni, ca atunci când aducea Legea, poporul să-l primească nu ca pe un om, ci ca pe un înger. Moise a stat acolo 40 de zile fără să mănânce sau să bea, ca să arate că era ridicat mai presus de fire, în slava lui Dumnezeu. Și la coborâre, fața lui strălucea ca soarele — de aceea trebuia să-și acopere chipul. Această strălucire era tocmai pentru a confirma că Legea nu era născocită de mintea omului, ci venea de la Dumnezeu. Pe deasupra, muntele era cuprins de tunete, fulgere și trâmbițe, tot pământul părea că se va prăbuși; nu era nici vale, nici înălțime care să nu tremure când Dumnezeu Și-a rostit glasul. Așadar, dacă Legea a fost vestită cu atâta măreție și solemnitate, nu erau ei mai împietriți decât niște pietre, dacă n-au ascultat cuvântul lui Dumnezeu? Și totuși, Legea a fost disprețuită, și chiar când Dumnezeu îl pregătea pe Moise, ei s au grăbit să-și facă un vițel de aur, căzând în idolatrie chiar în ceasul în care Dumnezeu voia să le vorbească. Chiar și după ce Legea a fost dată, poporul a tremurat și s-a înfricoșat: „Dacă Dumnezeu ne mai vorbește, murim!” ziceau ei. S-au depărtat de munte, cum li se poruncise. S-ar părea că aveau teamă sfântă — dar mai târziu s-a vădit că era doar fățărnicie. Le lipsise o inimă atinsă cu adevărat, și n-au primit cuvântul ca să se înrădăcineze în ei. Pe scurt, atunci când Dumnezeu Și-a rostit întâia oară Legea, ea abia dacă a fost ascultată, și poporul nu era dispus să se supună, așa cum se cuvenea. Așadar, Dumnezeu a trebuit să revină iar la lucrarea Sa, chiar dacă poporul nu merita ca El să-l mai folosească pe Moise în slujba aceea. Căci nu era oare drept ca, după ce Îl disprețuiseră în așa chip pe Dumnezeul cel viu, să fie lăsați de atunci fără nici o rază de adevăr? Să fie dați pe mâna diavolului? Să li se ia vederea duhovnicească cu totul? Să moară de foame, lipsiți de hrana cea vie a sufletului? Să fie otrăviți de toate rătăcirile și înșelăciunile Satanei? De fapt, poporul ar fi meritat o astfel de soartă. Dar Dumnezeu nu S-a uitat la ce meritau acești oameni nenorociți, ci Și-a acoperit păcatele lor cu bunătatea Lui nemărginită. A continuat să-i învețe, chiar și după ce se dovediseră nesupuşi și răzvrătiți — da, cu o încăpățânare nemăsurată, de părea că nu mai e nici o cale de a-i întoarce spre bine. Și totuși, Dumnezeu S-a milostivit, încercând din nou dacă nu cumva se vor lăsa aduși înapoi. De aceea, Moise n-a făcut doar să proclame Legea la Horeb, ci a adăugat și îndemnuri fierbinți, văzând cât de nestatornic și ușuratic era poporul. S-a silit din toate puterile să i întoarcă la Dumnezeu. Mai mult, Dumnezeu a voit ca la urmă să se facă o repetare a Legii și ca ea să fie întărită din nou — așa cum este cuprins în această carte. De aceea poartă numele de Deuteronom, adică „Legea a doua oară grăită”. Nu pentru că Dumnezeu ar fi adus ceva nou, ci ca să mustre poporul pentru purtarea lui rușinoasă și să le arate cât de prost au păzit învățătura. E ca atunci când copiii nu progresează deloc la școală, ci rămân niște măgăruși greoi, cu toate că trece anul și ei nu dau înainte nici cu un pas. Sunt nevoiți să se întoarcă la „abecedarul” lor. Și de ce? Pentru că, deși și-au auzit învățătorul, au rămas la fel de neștiutori — n-au învățat nimic, ci stau mereu în același loc, fără să crească. Tot așa, Domnul le înfruntă poporul Israel pentru nesimțirea lor, când le repetă Legea a doua oară. Ca și cum le-ar spune: „Sunteți niște ucenici foarte greoi. V-am deprins îndeajuns cu Legea Mea. Cele Zece Porunci cuprind desăvârșirea deplină a înțelepciunii. Și totuși, n-a fost destul — fiindcă ori n-aveți urechi deloc, ori le aveți prea lungi, căci nici până acum n-a pătruns nimic în inimile voastre. Adevărul e că nici n-ați ascultat ce v-am spus. Așa că trebuie iarăși să vă întorc la prima lecție, la abecedar. Trebuie să vă deschid din nou Legea și să vă mestec hrana ca pentru prunci, ca să o puteți digera.” „Iar pentru că sunteți atât de greoi și nepăsători, trebuie să vă împung, să vă stârnesc mai puternic, ca prin trezirea aceasta să se îndrepte împietrirea inimii voastre.” Vedem, așadar, care este temelia acestei Cărți: anume că, deși Dumnezeu dăduse deja Legea poporului Israel și o întărise cu toate cele cuvenite, El, din pricina împietririi și răzvrătirii lor, S-a învrednicit să le dea o tâlcuire mai largă a Legii decât cea scrisă până atunci de Moise. Și nu doar că le-a descoperit sensul ei mai în profunzime, dar i-a și îndemnat cu tărie să o păzească mai bine decât făcuseră mai înainte, mustrându-i pentru nesupunerea și obrăznicia cu care se dovediseră nevrednici să primească învățătura Făcătorului și Răscumpărătorului lor. Toate aceste lucruri pe care le vedem la poporul acesta — ni se cuvin și nouă. Și, vai, de-am semăna mai puțin cu evreii în aceste privințe... Dar dacă ei s-au arătat vreodată împietriți și nesupuşi, cu cât mai vinovați suntem noi astăzi? Fiindcă Domnul ne-a vorbit nu doar o dată, ci de nenumărate ori. Dacă Legea a fost întărită în mâna lui Moise, oare Evanghelia n-a fost și mai puternic confirmată în vremurile noastre? Dacă atunci s-a cutremurat pământul, dacă s-au auzit tunete și trâmbițe și au fulgerat cerurile, Evanghelia a clătinat și cerul, și pământul, cum spune profetul Agheu și cum amintește Apostolul în Epistola către Evrei. Îl auzim și pe Sfântul Pavel, în a doua Epistolă către Corinteni, capitolul 3: Mesajul vieții și al mântuirii cuprins în Evanghelie trebuie preamărit cu atât mai mult decât Legea, care era de sine moartă și nu putea da viață. Așadar, dacă Dumnezeu Și-a arătat o slavă atât de mare în Evanghelie, și dacă această veste ni s-a propovăduit nu o dată și gata, ci zi de zi, în urechile noastre — să ne întrebăm dacă suntem ucenici buni. Păstrăm oare în minte cele ce ne-au fost spuse? Îl cinstim oare pe Dumnezeu prin ascultarea noastră? Suntem noi cu adevărat legați de El? Vai, nu se vede nicidecum aceasta. Căci chiar dacă Dumnezeu nu încetează a ne deschide inima Lui prin Cuvânt, noi suntem zăvorâți, și nu-L lăsăm să intre. Dimpotrivă, alergăm încoace și încolo, trăind în deșertăciune, și suntem atât de departe de a fi atinși de învățătură, încât nici nu ne străduim s-o cuprindem ori s-o păzim. Mai degrabă vedem opusul a ceea ce ar trebui: o inimă nesupusă, o minte răzlețită, o viață fără ascultare. Astfel, evreii sunt pentru noi ca o oglindă în care ne putem vedea propria noastră prostie, îndărătnicie, nerecunoștință și răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Ba chiar suntem mai vinovați decât ei, pentru că ascultăm atât de slab glasul lui Dumnezeu. Poporul de atunci ar fi trebuit să se plece cu totul înaintea lui Dumnezeu și să-I fie slujitor credincios, pentru că îi izbăvise din robia Egiptului. Dar cu noi, ce este? Nu ne-a izbăvit Dumnezeu dintr-o robie mai grea? Nu de un împărat pământesc, ci din lanțurile păcatului și ale diavolului. Ne-a smuls din prăpastia morții, ne-a scos din temnițele iadului. Și nu ne-a făgăduit doar o țară pământească, ci ne-a deschis cerul însuși, prin Domnul nostru Iisus Hristos, Care a intrat acolo înaintea noastră, luând în stăpânire moștenirea cea veșnică, ca noi să știm sigur că locul și odihna noastră sunt pregătite acolo. Așadar, dacă Dumnezeu ne-a legat de El cu o dragoste așa de adâncă, oare nerecunoștința noastră nu este îndoita, ba chiar însutit mai rușinoasă decât a poporului de altădată? Mai mult, de vreme ce Dumnezeu a binevoit să-Și continue lucrarea de învățător, străduindu-Se să învețe un popor atât de îndărătnic și răzvrătit, trebuie să fim încredințați că tot așa Se poartă și cu noi astăzi. Da, și este cu adevărat nevoie ca El să facă astfel (precum am spus deja) — altfel ce s-ar alege de noi? Dar dacă vedem că Dumnezeu este atât de milostiv încât nu obosește să ne învețe, chiar dacă n-am folosit nimic nici în prima zi, nici în primul an de auzire, atunci să știm că această răbdare zilnică a Lui față de noi este pe cât se poate de necesară. Și e un lucru vrednic de cugetat. Căci firea omului e veșnic „cu urechea mâncărime”, dorind tot ce e nou. Iar dacă li se predică oamenilor mereu aceeași învățătură dumnezeiască, devin nerăbdători și se plictisesc repede. Li se pare că ajunge să li se vorbească o dată sau de două ori despre ea, și nu iau seama la faptul că uită cele pe care ar fi trebuit să le fi păstrat bine în minte. De aceea, ca să nu ne istovim de predica Evangheliei, să ne aducem aminte că avem nevoie ca Dumnezeu să ne reamintească mereu lucrurile pe care ni le-a arătat deja — pentru că mintea noastră e slabă și uită repede cele ce țin de El. Așadar, ori de câte ori ni se spune că este un singur Dumnezeu, în care trăim, și că El nu este doar Făcătorul nostru, ci și Tatăl nostru, Cel care ne-a înfiat ca fii ai Săi și ne-a legat de El cu o legătură și mai puternică prin faptul că ne-a răscumpărat cu sângele Fiului Său — ori de câte ori ni se aduc acestea aminte, chiar dacă le-am mai auzit, să nu zicem cu dispreț: „Eh, astea le știm de mult!” Dimpotrivă, să intrăm fiecare în sine și să se cerceteze, să vadă dacă cele auzite mai înainte s-au așezat cu adevărat în inimă. Să facem această socoteală cu noi înșine. Și de ce? Fiindcă dacă ne-am aduce bine aminte că suntem lăsați în lume ca să-L slăvim pe Dumnezeu, am fi cu mult mai hotărâți să ne facem datoria față de El. Dacă am cugeta cu adevărat la iubirea părintească pe care ne-o arată, chemându-ne „fii”, dacă ne-am gândi cât de scump L-a costat pe Domnul nostru Iisus Hristos să ne scape de moartea veșnică — n-am fi noi dornici să ne dăm cu totul lui Dumnezeu? N-ar trebui să-I aducem o cu totul altă cinstire decât o facem? Așadar, ori de câte ori suntem nesupuşi și lăsați în voia poftelor și plăcerilor lumești, să fim siguri că e pentru că n-am ascultat bine glasul lui Dumnezeu, când ne-a vorbit, și n-am luat seama la îndemnurile Lui. De aceea, e bine să fim mereu aduși cu mintea la cele ce am auzit, ca Dumnezeu să vină din nou și să ne spună: „O, oameni ticăloși, ce faceți? V-am învățat o dată — învățătura din cuvântul Meu ar fi trebuit să vă pătrundă adânc. Și totuși, sunteți tot ca niște prunci nepricepuți.” Aceasta este, zic eu, ceea ce se cuvine să facem: ca să aflăm bunăvoința lui Dumnezeu în Cuvântul Său și să fim hrăniți prin el, așa cum ne hrănim cu pâinea cea de toate zilele. Să fim încredințați că rânduiala aceasta, prin care suntem predicați toată viața, iar urechile noastre sunt bătute neîncetat cu aceleași lucruri — pe care poate trebuia să le înțelegem într-o lună-două — nu este nicidecum zadarnică. Și încă: dacă nu facem așa, dacă nu ne supunem auzirii lui Dumnezeu și nu ne lăsăm învățați de El în toate zilele vieții noastre, să ne temem, ca nu cumva să vină asupra noastră judecata pe care a rostit-o odinioară asupra poporului Israel prin proorocul Isaia. Acolo zice că Legea va fi pentru ei ca o carte închisă și pecetluită, încât, de va fi dată unui om învățat, el va zice: „Slovele nu se văd, e un sigiliu pe ea, nu pot pricepe ce este înlăuntru.” Iar de va fi dată unui om neștiutor, va răspunde: „Eu nu știu carte, n-am fost la școală, nu pot citi.” Iată cum Dumnezeu pedepsește pe cei ce stăruie în nesimțirea lor și nu vor nicicum să se plece sub stăpânirea Sa. Adevărat este că Dumnezeu îndură pentru o vreme, și că, deși suntem vrednici să fim tăiați din casa Lui, să fim lipsiți de adevăr, dați în mâna Satanei, ca să fim orbiți de minciuni și otrăviți cu amăgirile lui, totuși Dumnezeu, din milă, ne mai caută și ne mai cheamă. Dar dacă stăruim în a respinge buna învățătură, și rămânem la fel de lipsiți de rod la sfârșitul anului cum eram la început, atunci acea amenințare se va împlini asupra noastră: vom lua Sfânta Scriptură în mâini, ni se va predica Evanghelia, și totuși n-o vom înțelege, fie cât de ascuțită ne-ar fi mintea. Când cel simplu va zice: „Eu nu știu ce înseamnă acestea,” și cel învățat le va citi, tot ca o scrisoare închisă și pecetluită i se va părea. De aceea să ne temem de o astfel de osândă, și ca lumina noastră să nu se prefacă în întuneric, să prețuim harul pe care Dumnezeu ni-l oferă astăzi — ca să folosim cum se cuvine vorbirea Sa necontenită cu noi. Este adevărat că cele spuse aici au fost rostite întâi pentru poporul Israel, și ar fi putut să le fie de folos în vremea lor. Dar ele sunt valabile și pentru noi astăzi, fiind o comoară obștească pe care Dumnezeu vrea să o împărtășească și cu noi. Căci, după cum vom vedea, Legea nu a fost dată doar ca o regulă pentru viața bună, ci a fost întemeiată pe legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu Avraam și urmașii săi. Și în virtutea acelui legământ, am devenit și noi moștenitori ai Împărăției cerești, cum spune Sfântul Pavel. Dacă dorim mântuirea, trebuie să ne întoarcem la făgăduința făcută părintele nostru Avraam. Și ca să fim parte din casa lui Dumnezeu și membri ai lui Hristos, trebuie să fim din neamul duhovnicesc al lui Avraam. Așadar, vedem că această învățătură nu s-a stins la venirea Fiului lui Dumnezeu, ci continuă să lucreze și astăzi pentru noi, și va lucra până la sfârșitul lumii. Căci este o zidire întemeiată pe legământul cel veșnic, din care — precum dintr-un izvor adevărat — țâșnește mântuirea noastră, după cum s-a spus. Așadar, să înțelegem bine că ori de câte ori Dumnezeu vorbește către evrei, același cuvânt se adresează și nouă; și trebuie să-l primim astfel încât să ne dăm seama că Dumnezeu Și-a revărsat harul peste întreaga lume prin venirea singurului Său Fiu și a zidit noua Ierusalim cerească, cu scopul ca toți să fim uniți într-o singură frățietate sfântă, chemându-L pe Dumnezeu Tată cu o singură gură. Fiind așa, trebuie să înțelegem că este cu dreptate ca noi să ne dăruim cu totul lui Dumnezeu, ca El să ne cârmuiască, să aibă stăpânire asupra noastră, și, așa cum S-a dat El pe Sine nouă, noi să-I fim cu totul ai Lui — să-I oferim ascultarea cuvenită unor copii față de părintele lor. Și dacă suntem leneși și nepăsători în aceasta, să fim cel puțin mișcați de îndemnurile cuprinse în această carte. Dacă Dumnezeu ne cheamă cu atâta stăruință, să nu ne astupăm urechile, ci să ne trezim, și fiecare dintre noi să-l mustre pe fratele său. Ba mai mult — dacă am fi înțelepți, n-am aștepta să fim treziți de Dumnezeu cu asprime, ci l-am preîntâmpina în pocăință. Totuși, dacă nu ne rușinăm de păcatele noastre, când Dumnezeu începe să ne pedepsească cu amenințările Sale și ne înfruntă pentru fărădelegile noastre, suntem cu atât mai de vină. Iată, deci, ce trebuie să luăm aminte în linii mari asupra acestei cărți. Acum să ne întoarcem la textul rostit mai devreme: „Iată cuvintele pe care Moise le-a spus poporului în pustie, în câmpia de dincolo de Iordan, de la Horeb până la locurile amintite înainte.” Aici trebuie să remarcăm că Dumnezeu dorea să mustre poporul pentru că nu păzise Legea — Lege care nu doar le fusese predicată, ci și scrisă cu mâna lui Dumnezeu, asemenea unui contract solemn între două părți. Dumnezeu Însuși a binevoit să scrie cele Zece Porunci pe două table, ca să le fie ținute mai ușor în memorie. Deși învățătura era clară și Dumnezeu avusese grijă s-o păzească de uitare, poporul nu o primise cu seriozitate. De aceea, acum îi mustră direct — cum s-ar spune astăzi către noi: „Iată, Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos v-a fost predicată cu putere și slavă — și v-a fost lăsată și în scris. Ați auzit-o de multă vreme, și totuși tot aceeași Evanghelie o aveți acum în Cărți.” Prin urmare, suntem fără scuză dacă nu știm ce spune Dumnezeu. Și de s-ar rosti un astfel de cuvânt către noi, n-ar fi altceva decât o rușinare a prostiei noastre. Mai mult: dacă s-ar spune că, deși am fost botezați în Numele Fiului lui Dumnezeu când eram copii, totuși nici azi nu-L cunoaștem, și deși am ajuns la vârsta matură, suntem tot niște neștiutori în cele dumnezeiești, și abia de putem spune ce este Evanghelia, sau, mai grav, n-am gustat-o deloc cu adevărat — atunci o asemenea prezentare a Evangheliei, cum că ne-a fost dată din belșug și în multe chipuri, ar fi o adevărată învinuire împotriva noastră. Tot astfel, Moise, pentru a da mărturie înaintea poporului că s-a arătat prea nerecunoscător față de Dumnezeu, spune în chip limpede următoarele… „Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am rostit și predicat din timp în timp,” zice Moise, „nu pentru o zi sau două, ci încă de la darea Legii pe muntele Horeb. Și pentru că v-ați arătat atât de răzvrătiți și împotrivitori, n-am încetat să vă aduc aminte necontenit de cele pe care le-ați auzit mai înainte.” Să învățăm de aici să ne trezim și noi mai cu râvnă. Căci dacă vedem că a fost voia lui Dumnezeu, ca dintru începutul lumii adevărul Său să fie păstrat în scris printre oameni, și că El n-a încetat să-l scoată la lumină de fiecare dată când oamenii au căutat să-l îngroape prin răutate — să recunoaștem cât de minunată este bunătatea Sa în aceasta, și să fim mișcați să primim cele ce ni se vor vesti. Ia aminte la acest prim punct. Dar, ca să fim și mai bine pregătiți, să luăm seama la ceea ce adaugă Moise: „după toate câte i-a poruncit Dumnezeu.” Prin această introducere, Moise arată că n-a spus nimic de la sine, nici n-a căutat să supună poporul unor năluciri de-ale lui, sau unor închipuiri născute din rațiunea lui firească. Dimpotrivă, a ascultat simplu de Dumnezeu, ca un sol credincios și devotat, fără să se abată nici la dreapta, nici la stânga. Iar dacă Moise, care a avut o mărturie atât de înaltă — încât n-a mai ridicat Dumnezeu niciun profet asemenea lui — dacă Moise, care este prințul tuturor profeților, cel mai mare sub Legea veche (după Iisus Hristos), spune totuși că n-a rostit nimic de capul lui, atunci ce vor face ceilalți? Pot ei să se pună alături cu Moise? Nicidecum. Dar chiar de-ar fi ridicați la aceeași vrednicie, nu trebuie să meargă mai departe decât atât: să rostească doar ceea ce Dumnezeu le poruncește. Prin urmare, să învățăm de aici că toate tradițiile omenești sunt alungate și respinse. Iar din aceasta se vede limpede că Papa a stricat și a corupt întreaga rânduială a Bisericii, luând asupra sa dregătoria de legiuitor, născocind legi după placul lui, punând jug pe gâtul oamenilor, croind noi articole de credință, și silind pe oameni să-i primească închipuirile ca pe Sfânta Scriptură. Oare nu e aceasta o răsturnare cu totul a rânduielii dumnezeiești? Ba da. Căci Dumnezeu nu a voit niciodată ca oamenii să aibă o asemenea libertate și putere în Biserica Sa, încât să introducă născociri omenești — ci El singur să fie auzit și ascultat. Ține minte acest al doilea punct. Dar este încă mai mult: nu doar că Moise a grăit potrivit poruncii primite, ci „după toate câte i-a poruncit Domnul.” Așadar, el n-a amestecat nimic din ce ar fi crezut el că e bun, n-a ales după gândul său, ci a urmat voia lui Dumnezeu punct cu punct, până la deplinătate. Vezi deci câtă curăție și simplitate a inimii era în Moise: nu doar că a transmis ceea ce primise de la Dumnezeu, ci a păzit această rânduială cu stăruință, n-a ieșit din hotarele sale, și nu s-a apucat să zică: „asta mi se pare bun” sau „despre asta eu cred așa... ” Nu. În toate, el s-a călăuzit numai după însărcinarea sa, rostind doar ce auzise pe Dumnezeu grăind. Reține și acest al doilea punct. Aici suntem, așadar, învățați să primim învățătura cuprinsă în această carte nu ca venind de la un om muritor. Când ne vorbește, Moise mărturisește că el însuși nu este dascălul nostru, deși ne repetă lecția — ci Cel ce trebuie să fie învățătorul nostru este Dumnezeu și Duhul Său cel Sfânt, chiar Domnul nostru Iisus Hristos, în mâna Căruia a fost dată Legea, după cum spune și Sfântul Pavel. Căci El a fost păstorul Bisericii din toate vremurile. Așadar, să înțelegem că trebuie să primim cu reverență și luare-aminte lucrurile ce ne-au fost date prin mâna lui Moise. Nu socotind că ar fi fost vreo născocire omenească, ci recunoscând că Dumnezeu l-a trimis și l-a rânduit ca unealtă a Sa, așa încât, când primim vreun cuvânt rostit de Moise, să fim siguri că Dumnezeu însuși ne călăuzește prin adevărul Său curat, iar credința noastră nu se sprijină pe oameni sau făpturi muritoare, ci pe Dumnezeul cel viu, Care este atât autorul, cât și temeiul ei. După ce spune aceasta, Moise adaugă că a rostit toate acestea în al patruzecilea an, luna a unsprezecea, în prima zi a lunii. Cu alte cuvinte, atunci când poporul se apropia de țara făgăduinței și era gata să intre în ea, el a repetat Legea lui Dumnezeu, a făcut o cuprindere a ei, și a reamintit toate îndemnurile și avertismentele pe care le rostise până atunci. Nu că Moise ar fi tăcut de la Horeb încoace — căci, așa cum am spus, n-a încetat să îndemne poporul cu stăruință, văzând cât sunt de împotriviți și cu grumazul înțepenit, greu de înmuiat. Dar, în cele din urmă, văzând că se apropia de sfârșitul vieții, și că își isprăvise alergarea, fiind pe punctul de a ieși din această lume (după cum vom vedea la finalul cărții), a făcut o recapitulare a tuturor învățăturilor pe care le dăduse vreme de patruzeci de ani — cu scopul de a le întări și pecetlui în popor, astfel încât urmașii lor să se zidească din acestea după moartea sa, iar folosul lor să ajungă până la noi, astăzi, prin învățăturile cuprinse aici. Totuși, vedem că poporul ar fi trebuit de mult până atunci să fi fost supus cu adevărat, și să fi primit cu mai multă smerenie lucrarea lui Dumnezeu. Căci patruzeci de ani sunt timp îndestul pentru ca inima unui om să se plece spre bine, dacă e vreodată cu putință. Când vedem un om ținut în frâu vreme de patruzeci de ani, și totuși nu vrea să asculte nici sfat, nici mustrare, atunci e ori ceasul îndreptării, ori nu mai e nicio nădejde, și se cade să se cerceteze și să se trezească, dacă mai este timp. Dumnezeu, așadar, văzând că poporul Lui era așa de sălbatic, le-a dat timp, i-a purtat cu îngăduință vreme de patruzeci de ani, tocmai pentru îndărătnicia lor, cum vom vedea mai departe. Dar ce avem de reținut acum este acest lucru: Moise a vorbit acum către popor fiindcă se apropia de plecarea sa, iar Dumnezeu se pregătea să-l ia din lume. Totodată, era și vremea unei reînnoiri a poporului: căci celor care, cu ani în urmă, refuzaseră să intre în țara Canaan, li se spusese: „Trupurile voastre vor putrezi în pustie; nu sunteți vrednici de moștenirea pe care Dumnezeu a făgăduit-o robului Său Avraam.” Așadar, vedem că atunci când poporul a fost, într-un fel, reînnoit după patruzeci de ani, atunci Moise le-a propovăduit din nou Legea, și le-a vorbit potrivit poruncii lui Dumnezeu. Acum, și noi trebuie să luăm această pildă pentru învățătura noastră. Adică, ori de câte ori ne-am arătat nepăsători și n-am sporit în școala lui Dumnezeu — rămânând niște „măgăruși” greoi sau doar ciugulind din învățătură, fără ca ea să aducă viață în noi — dacă Dumnezeu, prin trecerea vremii, ne smerește și ne pregătește să-L ascultăm cu mai multă luare-aminte, să ne cercetăm și să ne folosim de această ocazie. Să nu ne arătăm neîndreptabili. Căci, ce vom câștiga la urmă dacă rămânem nesupuşi și dârji, de nu ne mai poate frânge Dumnezeu? Nu ne va aduce aceasta rușine și osândă? Așadar, atât în adunarea Bisericii cât și fiecare în parte, să luăm aminte la acest avertisment. Dacă până acum n-am primit cum se cuvine învățătura care ne-a fost predicată de multă vreme, să cugetăm că Dumnezeu tot nu ne leapădă, ci ne arată atâta milă, încât încă ne caută. Scopul Lui este să ne tragă la El. De aceea, să ne pregătim — să nu ne împotrivim, ci să ne smerim, și să lăsăm ca învățătura să pătrundă în mintea și inima noastră. Așa, dar, se cuvine să ne purtăm. Și dacă Dumnezeu ne cercetează și ne trimite vreo încercare — ca să ne smerească și să mai risipească din nerecunoștința și obrăznicia noastră — să ne trezim și să ne întoarcem la El. Și după ce facem aceasta în chip obștesc, să o facem și fiecare în parte. Dacă cineva a rătăcit și nu L-a cunoscut cu adevărat pe Dumnezeu, nici nu s-a supus vreodată pe deplin învățăturii sănătoase, și apoi este cercetat de Dumnezeu prin boală, lipsă sau alt necaz — să se cerceteze și să zică: „Vai mie, Evanghelia mi-a fost predicată, dar cum am primit-o până acum? Nu L-am cunoscut cu adevărat pe Dumnezeu. Chiar dacă m-am numit al Lui, nu m-a atins în inimă. Ce-i de făcut acum? Dacă este voia Lui să fiu ucenicul Său, atunci e drept să mă dau cu totul Lui și să-L cinstesc ca pe Învățătorul meu și Stăpânul meu cel adevărat.” Aceasta este învățătura pe care o primim din textul acesta: că atunci când vedem cu câtă dragoste ne caută Domnul, cum se străduiește să biruiască împotrivirea noastră, dojenindu-ne păcatele și strângându-ne înapoi la Sine ca să ne îndrepte — să nu lovim cu călcâiul în pinteni, cum se zice, ci mai curând să ne supunem cu blândețe, și să ne lăsăm călăuziți, dorind să sporim tot mai mult în cuvântul Său. Să ne plecăm, așadar, cu smerenie înaintea bunului nostru Dumnezeu, mărturisind nenumăratele greșeli pe care nu încetăm să le săvârșim zilnic împotriva măreției Sale; rugându-L să binevoiască în fiecare zi să le șteargă prin îndurarea Sa slobodă și, totodată, să ne aducă înapoi la El, lucrând în noi prin Duhul Său cel Sfânt, astfel încât conștiințele noastre să fie omorâte treptat, zi de zi, până ce ne vom fi curățit cu totul de toate stricăciunile firii noastre, pentru a fi îmbrăcați din nou cu dreptatea Lui. Și astfel să zicem cu toții: Atotputernice Dumnezeule, Tată ceresc…Prima predica pe capitolul 1 din cartea Deuteronomul Miercuri 20 martie 1555. Când Dumnezeu a dat Legea Sa pe muntele Horeb, după ce scosese poporul din robia Egiptului, El a arătat cu ce scop se îndurase de ei: anume, ca să fie slăvit prin această lucrare, țintă către care trebuie să se îndrepte toate darurile și harurile pe care ni le dăruiește. Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, vorbind despre mântuirea desăvârșită împlinită prin Domnul nostru Iisus Hristos, a spus că Dumnezeu ne-a izbăvit din mâna dușmanilor noștri tocmai ca să-i slujim în sfințenie și dreptate toată viața. Aceasta este o învățătură care străbate întreaga Scriptură. Tot pentru acest scop zice și profetul Isaia că Dumnezeu a creat un popor ca să vestească lauda Sa. Așadar, dacă Legea a fost dată pentru ca poporul să înțeleagă de ce a fost eliberat din Egipt, era cu drept ca ei să se supună lui Dumnezeu, Cel care Se dovedise un Răscumpărător așa de puternic. Totuși, poporul a fost împietrit și n-a putut, în inima lui, să asculte cu blândețe și supunere cuvintele rostite în Numele lui Dumnezeu. Și totuși trebuiau s-o facă, fiindcă primiseră un har atât de mare și de neprețuit. Dumnezeu își arătase brațul Său cel puternic în izbăvirea lor, iar aceasta trebuia să-i facă să spună: „Iată, Dumnezeul nostru S-a preamărit în chip minunat față de noi; am avut parte de o prezență a slavei Lui aproape văzută — dacă cerurile s-ar fi deschis și L-am fi văzut cu ochii noștri, tot n am fi avut mai multă siguranță că El ne călăuzește!” De vreme ce Dumnezeu S-a coborât așa spre ei și le-a arătat atâta bunătate, nu era drept ca ei să-I aparțină cu totul? Dacă El i-a răscumpărat cu mâna Sa puternică, nu trebuiau să fie ai Lui, moștenirea Lui? Dacă ar fi avut un dram de înțelepciune, s-ar fi supus cu smerenie, primind cuvântul rostit prin Moise. Și oare ce autoritate avea Legea, fiind însoțită de atâtea minuni? Căci Dumnezeu nu doar l-a chemat pe Moise, ci l-a urcat pe munte, l-a despărțit de oameni, ca atunci când aducea Legea, poporul să-l primească nu ca pe un om, ci ca pe un înger. Moise a stat acolo 40 de zile fără să mănânce sau să bea, ca să arate că era ridicat mai presus de fire, în slava lui Dumnezeu. Și la coborâre, fața lui strălucea ca soarele — de aceea trebuia să-și acopere chipul. Această strălucire era tocmai pentru a confirma că Legea nu era născocită de mintea omului, ci venea de la Dumnezeu. Pe deasupra, muntele era cuprins de tunete, fulgere și trâmbițe, tot pământul părea că se va prăbuși; nu era nici vale, nici înălțime care să nu tremure când Dumnezeu Și-a rostit glasul. Așadar, dacă Legea a fost vestită cu atâta măreție și solemnitate, nu erau ei mai împietriți decât niște pietre, dacă n-au ascultat cuvântul lui Dumnezeu? Și totuși, Legea a fost disprețuită, și chiar când Dumnezeu îl pregătea pe Moise, ei s au grăbit să-și facă un vițel de aur, căzând în idolatrie chiar în ceasul în care Dumnezeu voia să le vorbească. Chiar și după ce Legea a fost dată, poporul a tremurat și s-a înfricoșat: „Dacă Dumnezeu ne mai vorbește, murim!” ziceau ei. S-au depărtat de munte, cum li se poruncise. S-ar părea că aveau teamă sfântă — dar mai târziu s-a vădit că era doar fățărnicie. Le lipsise o inimă atinsă cu adevărat, și n-au primit cuvântul ca să se înrădăcineze în ei. Pe scurt, atunci când Dumnezeu Și-a rostit întâia oară Legea, ea abia dacă a fost ascultată, și poporul nu era dispus să se supună, așa cum se cuvenea. Așadar, Dumnezeu a trebuit să revină iar la lucrarea Sa, chiar dacă poporul nu merita ca El să-l mai folosească pe Moise în slujba aceea. Căci nu era oare drept ca, după ce Îl disprețuiseră în așa chip pe Dumnezeul cel viu, să fie lăsați de atunci fără nici o rază de adevăr? Să fie dați pe mâna diavolului? Să li se ia vederea duhovnicească cu totul? Să moară de foame, lipsiți de hrana cea vie a sufletului? Să fie otrăviți de toate rătăcirile și înșelăciunile Satanei? De fapt, poporul ar fi meritat o astfel de soartă. Dar Dumnezeu nu S-a uitat la ce meritau acești oameni nenorociți, ci Și-a acoperit păcatele lor cu bunătatea Lui nemărginită. A continuat să-i învețe, chiar și după ce se dovediseră nesupuşi și răzvrătiți — da, cu o încăpățânare nemăsurată, de părea că nu mai e nici o cale de a-i întoarce spre bine. Și totuși, Dumnezeu S-a milostivit, încercând din nou dacă nu cumva se vor lăsa aduși înapoi. De aceea, Moise n-a făcut doar să proclame Legea la Horeb, ci a adăugat și îndemnuri fierbinți, văzând cât de nestatornic și ușuratic era poporul. S-a silit din toate puterile să i întoarcă la Dumnezeu. Mai mult, Dumnezeu a voit ca la urmă să se facă o repetare a Legii și ca ea să fie întărită din nou — așa cum este cuprins în această carte. De aceea poartă numele de Deuteronom, adică „Legea a doua oară grăită”. Nu pentru că Dumnezeu ar fi adus ceva nou, ci ca să mustre poporul pentru purtarea lui rușinoasă și să le arate cât de prost au păzit învățătura. E ca atunci când copiii nu progresează deloc la școală, ci rămân niște măgăruși greoi, cu toate că trece anul și ei nu dau înainte nici cu un pas. Sunt nevoiți să se întoarcă la „abecedarul” lor. Și de ce? Pentru că, deși și-au auzit învățătorul, au rămas la fel de neștiutori — n-au învățat nimic, ci stau mereu în același loc, fără să crească. Tot așa, Domnul le înfruntă poporul Israel pentru nesimțirea lor, când le repetă Legea a doua oară. Ca și cum le-ar spune: „Sunteți niște ucenici foarte greoi. V-am deprins îndeajuns cu Legea Mea. Cele Zece Porunci cuprind desăvârșirea deplină a înțelepciunii. Și totuși, n-a fost destul — fiindcă ori n-aveți urechi deloc, ori le aveți prea lungi, căci nici până acum n-a pătruns nimic în inimile voastre. Adevărul e că nici n-ați ascultat ce v-am spus. Așa că trebuie iarăși să vă întorc la prima lecție, la abecedar. Trebuie să vă deschid din nou Legea și să vă mestec hrana ca pentru prunci, ca să o puteți digera.” „Iar pentru că sunteți atât de greoi și nepăsători, trebuie să vă împung, să vă stârnesc mai puternic, ca prin trezirea aceasta să se îndrepte împietrirea inimii voastre.” Vedem, așadar, care este temelia acestei Cărți: anume că, deși Dumnezeu dăduse deja Legea poporului Israel și o întărise cu toate cele cuvenite, El, din pricina împietririi și răzvrătirii lor, S-a învrednicit să le dea o tâlcuire mai largă a Legii decât cea scrisă până atunci de Moise. Și nu doar că le-a descoperit sensul ei mai în profunzime, dar i-a și îndemnat cu tărie să o păzească mai bine decât făcuseră mai înainte, mustrându-i pentru nesupunerea și obrăznicia cu care se dovediseră nevrednici să primească învățătura Făcătorului și Răscumpărătorului lor. Toate aceste lucruri pe care le vedem la poporul acesta — ni se cuvin și nouă. Și, vai, de-am semăna mai puțin cu evreii în aceste privințe... Dar dacă ei s-au arătat vreodată împietriți și nesupuşi, cu cât mai vinovați suntem noi astăzi? Fiindcă Domnul ne-a vorbit nu doar o dată, ci de nenumărate ori. Dacă Legea a fost întărită în mâna lui Moise, oare Evanghelia n-a fost și mai puternic confirmată în vremurile noastre? Dacă atunci s-a cutremurat pământul, dacă s-au auzit tunete și trâmbițe și au fulgerat cerurile, Evanghelia a clătinat și cerul, și pământul, cum spune profetul Agheu și cum amintește Apostolul în Epistola către Evrei. Îl auzim și pe Sfântul Pavel, în a doua Epistolă către Corinteni, capitolul 3: Mesajul vieții și al mântuirii cuprins în Evanghelie trebuie preamărit cu atât mai mult decât Legea, care era de sine moartă și nu putea da viață. Așadar, dacă Dumnezeu Și-a arătat o slavă atât de mare în Evanghelie, și dacă această veste ni s-a propovăduit nu o dată și gata, ci zi de zi, în urechile noastre — să ne întrebăm dacă suntem ucenici buni. Păstrăm oare în minte cele ce ne-au fost spuse? Îl cinstim oare pe Dumnezeu prin ascultarea noastră? Suntem noi cu adevărat legați de El? Vai, nu se vede nicidecum aceasta. Căci chiar dacă Dumnezeu nu încetează a ne deschide inima Lui prin Cuvânt, noi suntem zăvorâți, și nu-L lăsăm să intre. Dimpotrivă, alergăm încoace și încolo, trăind în deșertăciune, și suntem atât de departe de a fi atinși de învățătură, încât nici nu ne străduim s-o cuprindem ori s-o păzim. Mai degrabă vedem opusul a ceea ce ar trebui: o inimă nesupusă, o minte răzlețită, o viață fără ascultare. Astfel, evreii sunt pentru noi ca o oglindă în care ne putem vedea propria noastră prostie, îndărătnicie, nerecunoștință și răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Ba chiar suntem mai vinovați decât ei, pentru că ascultăm atât de slab glasul lui Dumnezeu. Poporul de atunci ar fi trebuit să se plece cu totul înaintea lui Dumnezeu și să-I fie slujitor credincios, pentru că îi izbăvise din robia Egiptului. Dar cu noi, ce este? Nu ne-a izbăvit Dumnezeu dintr-o robie mai grea? Nu de un împărat pământesc, ci din lanțurile păcatului și ale diavolului. Ne-a smuls din prăpastia morții, ne-a scos din temnițele iadului. Și nu ne-a făgăduit doar o țară pământească, ci ne-a deschis cerul însuși, prin Domnul nostru Iisus Hristos, Care a intrat acolo înaintea noastră, luând în stăpânire moștenirea cea veșnică, ca noi să știm sigur că locul și odihna noastră sunt pregătite acolo. Așadar, dacă Dumnezeu ne-a legat de El cu o dragoste așa de adâncă, oare nerecunoștința noastră nu este îndoita, ba chiar însutit mai rușinoasă decât a poporului de altădată? Mai mult, de vreme ce Dumnezeu a binevoit să-Și continue lucrarea de învățător, străduindu-Se să învețe un popor atât de îndărătnic și răzvrătit, trebuie să fim încredințați că tot așa Se poartă și cu noi astăzi. Da, și este cu adevărat nevoie ca El să facă astfel (precum am spus deja) — altfel ce s-ar alege de noi? Dar dacă vedem că Dumnezeu este atât de milostiv încât nu obosește să ne învețe, chiar dacă n-am folosit nimic nici în prima zi, nici în primul an de auzire, atunci să știm că această răbdare zilnică a Lui față de noi este pe cât se poate de necesară. Și e un lucru vrednic de cugetat. Căci firea omului e veșnic „cu urechea mâncărime”, dorind tot ce e nou. Iar dacă li se predică oamenilor mereu aceeași învățătură dumnezeiască, devin nerăbdători și se plictisesc repede. Li se pare că ajunge să li se vorbească o dată sau de două ori despre ea, și nu iau seama la faptul că uită cele pe care ar fi trebuit să le fi păstrat bine în minte. De aceea, ca să nu ne istovim de predica Evangheliei, să ne aducem aminte că avem nevoie ca Dumnezeu să ne reamintească mereu lucrurile pe care ni le-a arătat deja — pentru că mintea noastră e slabă și uită repede cele ce țin de El. Așadar, ori de câte ori ni se spune că este un singur Dumnezeu, în care trăim, și că El nu este doar Făcătorul nostru, ci și Tatăl nostru, Cel care ne-a înfiat ca fii ai Săi și ne-a legat de El cu o legătură și mai puternică prin faptul că ne-a răscumpărat cu sângele Fiului Său — ori de câte ori ni se aduc acestea aminte, chiar dacă le-am mai auzit, să nu zicem cu dispreț: „Eh, astea le știm de mult!” Dimpotrivă, să intrăm fiecare în sine și să se cerceteze, să vadă dacă cele auzite mai înainte s-au așezat cu adevărat în inimă. Să facem această socoteală cu noi înșine. Și de ce? Fiindcă dacă ne-am aduce bine aminte că suntem lăsați în lume ca să-L slăvim pe Dumnezeu, am fi cu mult mai hotărâți să ne facem datoria față de El. Dacă am cugeta cu adevărat la iubirea părintească pe care ne-o arată, chemându-ne „fii”, dacă ne-am gândi cât de scump L-a costat pe Domnul nostru Iisus Hristos să ne scape de moartea veșnică — n-am fi noi dornici să ne dăm cu totul lui Dumnezeu? N-ar trebui să-I aducem o cu totul altă cinstire decât o facem? Așadar, ori de câte ori suntem nesupuşi și lăsați în voia poftelor și plăcerilor lumești, să fim siguri că e pentru că n-am ascultat bine glasul lui Dumnezeu, când ne-a vorbit, și n-am luat seama la îndemnurile Lui. De aceea, e bine să fim mereu aduși cu mintea la cele ce am auzit, ca Dumnezeu să vină din nou și să ne spună: „O, oameni ticăloși, ce faceți? V-am învățat o dată — învățătura din cuvântul Meu ar fi trebuit să vă pătrundă adânc. Și totuși, sunteți tot ca niște prunci nepricepuți.” Aceasta este, zic eu, ceea ce se cuvine să facem: ca să aflăm bunăvoința lui Dumnezeu în Cuvântul Său și să fim hrăniți prin el, așa cum ne hrănim cu pâinea cea de toate zilele. Să fim încredințați că rânduiala aceasta, prin care suntem predicați toată viața, iar urechile noastre sunt bătute neîncetat cu aceleași lucruri — pe care poate trebuia să le înțelegem într-o lună-două — nu este nicidecum zadarnică. Și încă: dacă nu facem așa, dacă nu ne supunem auzirii lui Dumnezeu și nu ne lăsăm învățați de El în toate zilele vieții noastre, să ne temem, ca nu cumva să vină asupra noastră judecata pe care a rostit-o odinioară asupra poporului Israel prin proorocul Isaia. Acolo zice că Legea va fi pentru ei ca o carte închisă și pecetluită, încât, de va fi dată unui om învățat, el va zice: „Slovele nu se văd, e un sigiliu pe ea, nu pot pricepe ce este înlăuntru.” Iar de va fi dată unui om neștiutor, va răspunde: „Eu nu știu carte, n-am fost la școală, nu pot citi.” Iată cum Dumnezeu pedepsește pe cei ce stăruie în nesimțirea lor și nu vor nicicum să se plece sub stăpânirea Sa. Adevărat este că Dumnezeu îndură pentru o vreme, și că, deși suntem vrednici să fim tăiați din casa Lui, să fim lipsiți de adevăr, dați în mâna Satanei, ca să fim orbiți de minciuni și otrăviți cu amăgirile lui, totuși Dumnezeu, din milă, ne mai caută și ne mai cheamă. Dar dacă stăruim în a respinge buna învățătură, și rămânem la fel de lipsiți de rod la sfârșitul anului cum eram la început, atunci acea amenințare se va împlini asupra noastră: vom lua Sfânta Scriptură în mâini, ni se va predica Evanghelia, și totuși n-o vom înțelege, fie cât de ascuțită ne-ar fi mintea. Când cel simplu va zice: „Eu nu știu ce înseamnă acestea,” și cel învățat le va citi, tot ca o scrisoare închisă și pecetluită i se va părea. De aceea să ne temem de o astfel de osândă, și ca lumina noastră să nu se prefacă în întuneric, să prețuim harul pe care Dumnezeu ni-l oferă astăzi — ca să folosim cum se cuvine vorbirea Sa necontenită cu noi. Este adevărat că cele spuse aici au fost rostite întâi pentru poporul Israel, și ar fi putut să le fie de folos în vremea lor. Dar ele sunt valabile și pentru noi astăzi, fiind o comoară obștească pe care Dumnezeu vrea să o împărtășească și cu noi. Căci, după cum vom vedea, Legea nu a fost dată doar ca o regulă pentru viața bună, ci a fost întemeiată pe legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu Avraam și urmașii săi. Și în virtutea acelui legământ, am devenit și noi moștenitori ai Împărăției cerești, cum spune Sfântul Pavel. Dacă dorim mântuirea, trebuie să ne întoarcem la făgăduința făcută părintele nostru Avraam. Și ca să fim parte din casa lui Dumnezeu și membri ai lui Hristos, trebuie să fim din neamul duhovnicesc al lui Avraam. Așadar, vedem că această învățătură nu s-a stins la venirea Fiului lui Dumnezeu, ci continuă să lucreze și astăzi pentru noi, și va lucra până la sfârșitul lumii. Căci este o zidire întemeiată pe legământul cel veșnic, din care — precum dintr-un izvor adevărat — țâșnește mântuirea noastră, după cum s-a spus. Așadar, să înțelegem bine că ori de câte ori Dumnezeu vorbește către evrei, același cuvânt se adresează și nouă; și trebuie să-l primim astfel încât să ne dăm seama că Dumnezeu Și-a revărsat harul peste întreaga lume prin venirea singurului Său Fiu și a zidit noua Ierusalim cerească, cu scopul ca toți să fim uniți într-o singură frățietate sfântă, chemându-L pe Dumnezeu Tată cu o singură gură. Fiind așa, trebuie să înțelegem că este cu dreptate ca noi să ne dăruim cu totul lui Dumnezeu, ca El să ne cârmuiască, să aibă stăpânire asupra noastră, și, așa cum S-a dat El pe Sine nouă, noi să-I fim cu totul ai Lui — să-I oferim ascultarea cuvenită unor copii față de părintele lor. Și dacă suntem leneși și nepăsători în aceasta, să fim cel puțin mișcați de îndemnurile cuprinse în această carte. Dacă Dumnezeu ne cheamă cu atâta stăruință, să nu ne astupăm urechile, ci să ne trezim, și fiecare dintre noi să-l mustre pe fratele său. Ba mai mult — dacă am fi înțelepți, n-am aștepta să fim treziți de Dumnezeu cu asprime, ci l-am preîntâmpina în pocăință. Totuși, dacă nu ne rușinăm de păcatele noastre, când Dumnezeu începe să ne pedepsească cu amenințările Sale și ne înfruntă pentru fărădelegile noastre, suntem cu atât mai de vină. Iată, deci, ce trebuie să luăm aminte în linii mari asupra acestei cărți. Acum să ne întoarcem la textul rostit mai devreme: „Iată cuvintele pe care Moise le-a spus poporului în pustie, în câmpia de dincolo de Iordan, de la Horeb până la locurile amintite înainte.” Aici trebuie să remarcăm că Dumnezeu dorea să mustre poporul pentru că nu păzise Legea — Lege care nu doar le fusese predicată, ci și scrisă cu mâna lui Dumnezeu, asemenea unui contract solemn între două părți. Dumnezeu Însuși a binevoit să scrie cele Zece Porunci pe două table, ca să le fie ținute mai ușor în memorie. Deși învățătura era clară și Dumnezeu avusese grijă s-o păzească de uitare, poporul nu o primise cu seriozitate. De aceea, acum îi mustră direct — cum s-ar spune astăzi către noi: „Iată, Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos v-a fost predicată cu putere și slavă — și v-a fost lăsată și în scris. Ați auzit-o de multă vreme, și totuși tot aceeași Evanghelie o aveți acum în Cărți.” Prin urmare, suntem fără scuză dacă nu știm ce spune Dumnezeu. Și de s-ar rosti un astfel de cuvânt către noi, n-ar fi altceva decât o rușinare a prostiei noastre. Mai mult: dacă s-ar spune că, deși am fost botezați în Numele Fiului lui Dumnezeu când eram copii, totuși nici azi nu-L cunoaștem, și deși am ajuns la vârsta matură, suntem tot niște neștiutori în cele dumnezeiești, și abia de putem spune ce este Evanghelia, sau, mai grav, n-am gustat-o deloc cu adevărat — atunci o asemenea prezentare a Evangheliei, cum că ne-a fost dată din belșug și în multe chipuri, ar fi o adevărată învinuire împotriva noastră. Tot astfel, Moise, pentru a da mărturie înaintea poporului că s-a arătat prea nerecunoscător față de Dumnezeu, spune în chip limpede următoarele… „Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am rostit și predicat din timp în timp,” zice Moise, „nu pentru o zi sau două, ci încă de la darea Legii pe muntele Horeb. Și pentru că v-ați arătat atât de răzvrătiți și împotrivitori, n-am încetat să vă aduc aminte necontenit de cele pe care le-ați auzit mai înainte.” Să învățăm de aici să ne trezim și noi mai cu râvnă. Căci dacă vedem că a fost voia lui Dumnezeu, ca dintru începutul lumii adevărul Său să fie păstrat în scris printre oameni, și că El n-a încetat să-l scoată la lumină de fiecare dată când oamenii au căutat să-l îngroape prin răutate — să recunoaștem cât de minunată este bunătatea Sa în aceasta, și să fim mișcați să primim cele ce ni se vor vesti. Ia aminte la acest prim punct. Dar, ca să fim și mai bine pregătiți, să luăm seama la ceea ce adaugă Moise: „după toate câte i-a poruncit Dumnezeu.” Prin această introducere, Moise arată că n-a spus nimic de la sine, nici n-a căutat să supună poporul unor năluciri de-ale lui, sau unor închipuiri născute din rațiunea lui firească. Dimpotrivă, a ascultat simplu de Dumnezeu, ca un sol credincios și devotat, fără să se abată nici la dreapta, nici la stânga. Iar dacă Moise, care a avut o mărturie atât de înaltă — încât n-a mai ridicat Dumnezeu niciun profet asemenea lui — dacă Moise, care este prințul tuturor profeților, cel mai mare sub Legea veche (după Iisus Hristos), spune totuși că n-a rostit nimic de capul lui, atunci ce vor face ceilalți? Pot ei să se pună alături cu Moise? Nicidecum. Dar chiar de-ar fi ridicați la aceeași vrednicie, nu trebuie să meargă mai departe decât atât: să rostească doar ceea ce Dumnezeu le poruncește. Prin urmare, să învățăm de aici că toate tradițiile omenești sunt alungate și respinse. Iar din aceasta se vede limpede că Papa a stricat și a corupt întreaga rânduială a Bisericii, luând asupra sa dregătoria de legiuitor, născocind legi după placul lui, punând jug pe gâtul oamenilor, croind noi articole de credință, și silind pe oameni să-i primească închipuirile ca pe Sfânta Scriptură. Oare nu e aceasta o răsturnare cu totul a rânduielii dumnezeiești? Ba da. Căci Dumnezeu nu a voit niciodată ca oamenii să aibă o asemenea libertate și putere în Biserica Sa, încât să introducă născociri omenești — ci El singur să fie auzit și ascultat. Ține minte acest al doilea punct. Dar este încă mai mult: nu doar că Moise a grăit potrivit poruncii primite, ci „după toate câte i-a poruncit Domnul.” Așadar, el n-a amestecat nimic din ce ar fi crezut el că e bun, n-a ales după gândul său, ci a urmat voia lui Dumnezeu punct cu punct, până la deplinătate. Vezi deci câtă curăție și simplitate a inimii era în Moise: nu doar că a transmis ceea ce primise de la Dumnezeu, ci a păzit această rânduială cu stăruință, n-a ieșit din hotarele sale, și nu s-a apucat să zică: „asta mi se pare bun” sau „despre asta eu cred așa... ” Nu. În toate, el s-a călăuzit numai după însărcinarea sa, rostind doar ce auzise pe Dumnezeu grăind. Reține și acest al doilea punct. Aici suntem, așadar, învățați să primim învățătura cuprinsă în această carte nu ca venind de la un om muritor. Când ne vorbește, Moise mărturisește că el însuși nu este dascălul nostru, deși ne repetă lecția — ci Cel ce trebuie să fie învățătorul nostru este Dumnezeu și Duhul Său cel Sfânt, chiar Domnul nostru Iisus Hristos, în mâna Căruia a fost dată Legea, după cum spune și Sfântul Pavel. Căci El a fost păstorul Bisericii din toate vremurile. Așadar, să înțelegem că trebuie să primim cu reverență și luare-aminte lucrurile ce ne-au fost date prin mâna lui Moise. Nu socotind că ar fi fost vreo născocire omenească, ci recunoscând că Dumnezeu l-a trimis și l-a rânduit ca unealtă a Sa, așa încât, când primim vreun cuvânt rostit de Moise, să fim siguri că Dumnezeu însuși ne călăuzește prin adevărul Său curat, iar credința noastră nu se sprijină pe oameni sau făpturi muritoare, ci pe Dumnezeul cel viu, Care este atât autorul, cât și temeiul ei. După ce spune aceasta, Moise adaugă că a rostit toate acestea în al patruzecilea an, luna a unsprezecea, în prima zi a lunii. Cu alte cuvinte, atunci când poporul se apropia de țara făgăduinței și era gata să intre în ea, el a repetat Legea lui Dumnezeu, a făcut o cuprindere a ei, și a reamintit toate îndemnurile și avertismentele pe care le rostise până atunci. Nu că Moise ar fi tăcut de la Horeb încoace — căci, așa cum am spus, n-a încetat să îndemne poporul cu stăruință, văzând cât sunt de împotriviți și cu grumazul înțepenit, greu de înmuiat. Dar, în cele din urmă, văzând că se apropia de sfârșitul vieții, și că își isprăvise alergarea, fiind pe punctul de a ieși din această lume (după cum vom vedea la finalul cărții), a făcut o recapitulare a tuturor învățăturilor pe care le dăduse vreme de patruzeci de ani — cu scopul de a le întări și pecetlui în popor, astfel încât urmașii lor să se zidească din acestea după moartea sa, iar folosul lor să ajungă până la noi, astăzi, prin învățăturile cuprinse aici. Totuși, vedem că poporul ar fi trebuit de mult până atunci să fi fost supus cu adevărat, și să fi primit cu mai multă smerenie lucrarea lui Dumnezeu. Căci patruzeci de ani sunt timp îndestul pentru ca inima unui om să se plece spre bine, dacă e vreodată cu putință. Când vedem un om ținut în frâu vreme de patruzeci de ani, și totuși nu vrea să asculte nici sfat, nici mustrare, atunci e ori ceasul îndreptării, ori nu mai e nicio nădejde, și se cade să se cerceteze și să se trezească, dacă mai este timp. Dumnezeu, așadar, văzând că poporul Lui era așa de sălbatic, le-a dat timp, i-a purtat cu îngăduință vreme de patruzeci de ani, tocmai pentru îndărătnicia lor, cum vom vedea mai departe. Dar ce avem de reținut acum este acest lucru: Moise a vorbit acum către popor fiindcă se apropia de plecarea sa, iar Dumnezeu se pregătea să-l ia din lume. Totodată, era și vremea unei reînnoiri a poporului: căci celor care, cu ani în urmă, refuzaseră să intre în țara Canaan, li se spusese: „Trupurile voastre vor putrezi în pustie; nu sunteți vrednici de moștenirea pe care Dumnezeu a făgăduit-o robului Său Avraam.” Așadar, vedem că atunci când poporul a fost, într-un fel, reînnoit după patruzeci de ani, atunci Moise le-a propovăduit din nou Legea, și le-a vorbit potrivit poruncii lui Dumnezeu. Acum, și noi trebuie să luăm această pildă pentru învățătura noastră. Adică, ori de câte ori ne-am arătat nepăsători și n-am sporit în școala lui Dumnezeu — rămânând niște „măgăruși” greoi sau doar ciugulind din învățătură, fără ca ea să aducă viață în noi — dacă Dumnezeu, prin trecerea vremii, ne smerește și ne pregătește să-L ascultăm cu mai multă luare-aminte, să ne cercetăm și să ne folosim de această ocazie. Să nu ne arătăm neîndreptabili. Căci, ce vom câștiga la urmă dacă rămânem nesupuşi și dârji, de nu ne mai poate frânge Dumnezeu? Nu ne va aduce aceasta rușine și osândă? Așadar, atât în adunarea Bisericii cât și fiecare în parte, să luăm aminte la acest avertisment. Dacă până acum n-am primit cum se cuvine învățătura care ne-a fost predicată de multă vreme, să cugetăm că Dumnezeu tot nu ne leapădă, ci ne arată atâta milă, încât încă ne caută. Scopul Lui este să ne tragă la El. De aceea, să ne pregătim — să nu ne împotrivim, ci să ne smerim, și să lăsăm ca învățătura să pătrundă în mintea și inima noastră. Așa, dar, se cuvine să ne purtăm. Și dacă Dumnezeu ne cercetează și ne trimite vreo încercare — ca să ne smerească și să mai risipească din nerecunoștința și obrăznicia noastră — să ne trezim și să ne întoarcem la El. Și după ce facem aceasta în chip obștesc, să o facem și fiecare în parte. Dacă cineva a rătăcit și nu L-a cunoscut cu adevărat pe Dumnezeu, nici nu s-a supus vreodată pe deplin învățăturii sănătoase, și apoi este cercetat de Dumnezeu prin boală, lipsă sau alt necaz — să se cerceteze și să zică: „Vai mie, Evanghelia mi-a fost predicată, dar cum am primit-o până acum? Nu L-am cunoscut cu adevărat pe Dumnezeu. Chiar dacă m-am numit al Lui, nu m-a atins în inimă. Ce-i de făcut acum? Dacă este voia Lui să fiu ucenicul Său, atunci e drept să mă dau cu totul Lui și să-L cinstesc ca pe Învățătorul meu și Stăpânul meu cel adevărat.” Aceasta este învățătura pe care o primim din textul acesta: că atunci când vedem cu câtă dragoste ne caută Domnul, cum se străduiește să biruiască împotrivirea noastră, dojenindu-ne păcatele și strângându-ne înapoi la Sine ca să ne îndrepte — să nu lovim cu călcâiul în pinteni, cum se zice, ci mai curând să ne supunem cu blândețe, și să ne lăsăm călăuziți, dorind să sporim tot mai mult în cuvântul Său. Să ne plecăm, așadar, cu smerenie înaintea bunului nostru Dumnezeu, mărturisind nenumăratele greșeli pe care nu încetăm să le săvârșim zilnic împotriva măreției Sale; rugându-L să binevoiască în fiecare zi să le șteargă prin îndurarea Sa slobodă și, totodată, să ne aducă înapoi la El, lucrând în noi prin Duhul Său cel Sfânt, astfel încât conștiințele noastre să fie omorâte treptat, zi de zi, până ce ne vom fi curățit cu totul de toate stricăciunile firii noastre, pentru a fi îmbrăcați din nou cu dreptatea Lui. Și astfel să zicem cu toții: Atotputernice Dumnezeule, Tată ceresc…Prima predica pe capitolul 1 din cartea Deuteronomul Miercuri 20 martie 1555. Când Dumnezeu a dat Legea Sa pe muntele Horeb, după ce scosese poporul din robia Egiptului, El a arătat cu ce scop se îndurase de ei: anume, ca să fie slăvit prin această lucrare, țintă către care trebuie să se îndrepte toate darurile și harurile pe care ni le dăruiește. Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, vorbind despre mântuirea desăvârșită împlinită prin Domnul nostru Iisus Hristos, a spus că Dumnezeu ne-a izbăvit din mâna dușmanilor noștri tocmai ca să-i slujim în sfințenie și dreptate toată viața. Aceasta este o învățătură care străbate întreaga Scriptură. Tot pentru acest scop zice și profetul Isaia că Dumnezeu a creat un popor ca să vestească lauda Sa. Așadar, dacă Legea a fost dată pentru ca poporul să înțeleagă de ce a fost eliberat din Egipt, era cu drept ca ei să se supună lui Dumnezeu, Cel care Se dovedise un Răscumpărător așa de puternic. Totuși, poporul a fost împietrit și n-a putut, în inima lui, să asculte cu blândețe și supunere cuvintele rostite în Numele lui Dumnezeu. Și totuși trebuiau s-o facă, fiindcă primiseră un har atât de mare și de neprețuit. Dumnezeu își arătase brațul Său cel puternic în izbăvirea lor, iar aceasta trebuia să-i facă să spună: „Iată, Dumnezeul nostru S-a preamărit în chip minunat față de noi; am avut parte de o prezență a slavei Lui aproape văzută — dacă cerurile s-ar fi deschis și L-am fi văzut cu ochii noștri, tot n am fi avut mai multă siguranță că El ne călăuzește!” De vreme ce Dumnezeu S-a coborât așa spre ei și le-a arătat atâta bunătate, nu era drept ca ei să-I aparțină cu totul? Dacă El i-a răscumpărat cu mâna Sa puternică, nu trebuiau să fie ai Lui, moștenirea Lui? Dacă ar fi avut un dram de înțelepciune, s-ar fi supus cu smerenie, primind cuvântul rostit prin Moise. Și oare ce autoritate avea Legea, fiind însoțită de atâtea minuni? Căci Dumnezeu nu doar l-a chemat pe Moise, ci l-a urcat pe munte, l-a despărțit de oameni, ca atunci când aducea Legea, poporul să-l primească nu ca pe un om, ci ca pe un înger. Moise a stat acolo 40 de zile fără să mănânce sau să bea, ca să arate că era ridicat mai presus de fire, în slava lui Dumnezeu. Și la coborâre, fața lui strălucea ca soarele — de aceea trebuia să-și acopere chipul. Această strălucire era tocmai pentru a confirma că Legea nu era născocită de mintea omului, ci venea de la Dumnezeu. Pe deasupra, muntele era cuprins de tunete, fulgere și trâmbițe, tot pământul părea că se va prăbuși; nu era nici vale, nici înălțime care să nu tremure când Dumnezeu Și-a rostit glasul. Așadar, dacă Legea a fost vestită cu atâta măreție și solemnitate, nu erau ei mai împietriți decât niște pietre, dacă n-au ascultat cuvântul lui Dumnezeu? Și totuși, Legea a fost disprețuită, și chiar când Dumnezeu îl pregătea pe Moise, ei s au grăbit să-și facă un vițel de aur, căzând în idolatrie chiar în ceasul în care Dumnezeu voia să le vorbească. Chiar și după ce Legea a fost dată, poporul a tremurat și s-a înfricoșat: „Dacă Dumnezeu ne mai vorbește, murim!” ziceau ei. S-au depărtat de munte, cum li se poruncise. S-ar părea că aveau teamă sfântă — dar mai târziu s-a vădit că era doar fățărnicie. Le lipsise o inimă atinsă cu adevărat, și n-au primit cuvântul ca să se înrădăcineze în ei. Pe scurt, atunci când Dumnezeu Și-a rostit întâia oară Legea, ea abia dacă a fost ascultată, și poporul nu era dispus să se supună, așa cum se cuvenea. Așadar, Dumnezeu a trebuit să revină iar la lucrarea Sa, chiar dacă poporul nu merita ca El să-l mai folosească pe Moise în slujba aceea. Căci nu era oare drept ca, după ce Îl disprețuiseră în așa chip pe Dumnezeul cel viu, să fie lăsați de atunci fără nici o rază de adevăr? Să fie dați pe mâna diavolului? Să li se ia vederea duhovnicească cu totul? Să moară de foame, lipsiți de hrana cea vie a sufletului? Să fie otrăviți de toate rătăcirile și înșelăciunile Satanei? De fapt, poporul ar fi meritat o astfel de soartă. Dar Dumnezeu nu S-a uitat la ce meritau acești oameni nenorociți, ci Și-a acoperit păcatele lor cu bunătatea Lui nemărginită. A continuat să-i învețe, chiar și după ce se dovediseră nesupuşi și răzvrătiți — da, cu o încăpățânare nemăsurată, de părea că nu mai e nici o cale de a-i întoarce spre bine. Și totuși, Dumnezeu S-a milostivit, încercând din nou dacă nu cumva se vor lăsa aduși înapoi. De aceea, Moise n-a făcut doar să proclame Legea la Horeb, ci a adăugat și îndemnuri fierbinți, văzând cât de nestatornic și ușuratic era poporul. S-a silit din toate puterile să i întoarcă la Dumnezeu. Mai mult, Dumnezeu a voit ca la urmă să se facă o repetare a Legii și ca ea să fie întărită din nou — așa cum este cuprins în această carte. De aceea poartă numele de Deuteronom, adică „Legea a doua oară grăită”. Nu pentru că Dumnezeu ar fi adus ceva nou, ci ca să mustre poporul pentru purtarea lui rușinoasă și să le arate cât de prost au păzit învățătura. E ca atunci când copiii nu progresează deloc la școală, ci rămân niște măgăruși greoi, cu toate că trece anul și ei nu dau înainte nici cu un pas. Sunt nevoiți să se întoarcă la „abecedarul” lor. Și de ce? Pentru că, deși și-au auzit învățătorul, au rămas la fel de neștiutori — n-au învățat nimic, ci stau mereu în același loc, fără să crească. Tot așa, Domnul le înfruntă poporul Israel pentru nesimțirea lor, când le repetă Legea a doua oară. Ca și cum le-ar spune: „Sunteți niște ucenici foarte greoi. V-am deprins îndeajuns cu Legea Mea. Cele Zece Porunci cuprind desăvârșirea deplină a înțelepciunii. Și totuși, n-a fost destul — fiindcă ori n-aveți urechi deloc, ori le aveți prea lungi, căci nici până acum n-a pătruns nimic în inimile voastre. Adevărul e că nici n-ați ascultat ce v-am spus. Așa că trebuie iarăși să vă întorc la prima lecție, la abecedar. Trebuie să vă deschid din nou Legea și să vă mestec hrana ca pentru prunci, ca să o puteți digera.” „Iar pentru că sunteți atât de greoi și nepăsători, trebuie să vă împung, să vă stârnesc mai puternic, ca prin trezirea aceasta să se îndrepte împietrirea inimii voastre.” Vedem, așadar, care este temelia acestei Cărți: anume că, deși Dumnezeu dăduse deja Legea poporului Israel și o întărise cu toate cele cuvenite, El, din pricina împietririi și răzvrătirii lor, S-a învrednicit să le dea o tâlcuire mai largă a Legii decât cea scrisă până atunci de Moise. Și nu doar că le-a descoperit sensul ei mai în profunzime, dar i-a și îndemnat cu tărie să o păzească mai bine decât făcuseră mai înainte, mustrându-i pentru nesupunerea și obrăznicia cu care se dovediseră nevrednici să primească învățătura Făcătorului și Răscumpărătorului lor. Toate aceste lucruri pe care le vedem la poporul acesta — ni se cuvin și nouă. Și, vai, de-am semăna mai puțin cu evreii în aceste privințe... Dar dacă ei s-au arătat vreodată împietriți și nesupuşi, cu cât mai vinovați suntem noi astăzi? Fiindcă Domnul ne-a vorbit nu doar o dată, ci de nenumărate ori. Dacă Legea a fost întărită în mâna lui Moise, oare Evanghelia n-a fost și mai puternic confirmată în vremurile noastre? Dacă atunci s-a cutremurat pământul, dacă s-au auzit tunete și trâmbițe și au fulgerat cerurile, Evanghelia a clătinat și cerul, și pământul, cum spune profetul Agheu și cum amintește Apostolul în Epistola către Evrei. Îl auzim și pe Sfântul Pavel, în a doua Epistolă către Corinteni, capitolul 3: Mesajul vieții și al mântuirii cuprins în Evanghelie trebuie preamărit cu atât mai mult decât Legea, care era de sine moartă și nu putea da viață. Așadar, dacă Dumnezeu Și-a arătat o slavă atât de mare în Evanghelie, și dacă această veste ni s-a propovăduit nu o dată și gata, ci zi de zi, în urechile noastre — să ne întrebăm dacă suntem ucenici buni. Păstrăm oare în minte cele ce ne-au fost spuse? Îl cinstim oare pe Dumnezeu prin ascultarea noastră? Suntem noi cu adevărat legați de El? Vai, nu se vede nicidecum aceasta. Căci chiar dacă Dumnezeu nu încetează a ne deschide inima Lui prin Cuvânt, noi suntem zăvorâți, și nu-L lăsăm să intre. Dimpotrivă, alergăm încoace și încolo, trăind în deșertăciune, și suntem atât de departe de a fi atinși de învățătură, încât nici nu ne străduim s-o cuprindem ori s-o păzim. Mai degrabă vedem opusul a ceea ce ar trebui: o inimă nesupusă, o minte răzlețită, o viață fără ascultare. Astfel, evreii sunt pentru noi ca o oglindă în care ne putem vedea propria noastră prostie, îndărătnicie, nerecunoștință și răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Ba chiar suntem mai vinovați decât ei, pentru că ascultăm atât de slab glasul lui Dumnezeu. Poporul de atunci ar fi trebuit să se plece cu totul înaintea lui Dumnezeu și să-I fie slujitor credincios, pentru că îi izbăvise din robia Egiptului. Dar cu noi, ce este? Nu ne-a izbăvit Dumnezeu dintr-o robie mai grea? Nu de un împărat pământesc, ci din lanțurile păcatului și ale diavolului. Ne-a smuls din prăpastia morții, ne-a scos din temnițele iadului. Și nu ne-a făgăduit doar o țară pământească, ci ne-a deschis cerul însuși, prin Domnul nostru Iisus Hristos, Care a intrat acolo înaintea noastră, luând în stăpânire moștenirea cea veșnică, ca noi să știm sigur că locul și odihna noastră sunt pregătite acolo. Așadar, dacă Dumnezeu ne-a legat de El cu o dragoste așa de adâncă, oare nerecunoștința noastră nu este îndoita, ba chiar însutit mai rușinoasă decât a poporului de altădată? Mai mult, de vreme ce Dumnezeu a binevoit să-Și continue lucrarea de învățător, străduindu-Se să învețe un popor atât de îndărătnic și răzvrătit, trebuie să fim încredințați că tot așa Se poartă și cu noi astăzi. Da, și este cu adevărat nevoie ca El să facă astfel (precum am spus deja) — altfel ce s-ar alege de noi? Dar dacă vedem că Dumnezeu este atât de milostiv încât nu obosește să ne învețe, chiar dacă n-am folosit nimic nici în prima zi, nici în primul an de auzire, atunci să știm că această răbdare zilnică a Lui față de noi este pe cât se poate de necesară. Și e un lucru vrednic de cugetat. Căci firea omului e veșnic „cu urechea mâncărime”, dorind tot ce e nou. Iar dacă li se predică oamenilor mereu aceeași învățătură dumnezeiască, devin nerăbdători și se plictisesc repede. Li se pare că ajunge să li se vorbească o dată sau de două ori despre ea, și nu iau seama la faptul că uită cele pe care ar fi trebuit să le fi păstrat bine în minte. De aceea, ca să nu ne istovim de predica Evangheliei, să ne aducem aminte că avem nevoie ca Dumnezeu să ne reamintească mereu lucrurile pe care ni le-a arătat deja — pentru că mintea noastră e slabă și uită repede cele ce țin de El. Așadar, ori de câte ori ni se spune că este un singur Dumnezeu, în care trăim, și că El nu este doar Făcătorul nostru, ci și Tatăl nostru, Cel care ne-a înfiat ca fii ai Săi și ne-a legat de El cu o legătură și mai puternică prin faptul că ne-a răscumpărat cu sângele Fiului Său — ori de câte ori ni se aduc acestea aminte, chiar dacă le-am mai auzit, să nu zicem cu dispreț: „Eh, astea le știm de mult!” Dimpotrivă, să intrăm fiecare în sine și să se cerceteze, să vadă dacă cele auzite mai înainte s-au așezat cu adevărat în inimă. Să facem această socoteală cu noi înșine. Și de ce? Fiindcă dacă ne-am aduce bine aminte că suntem lăsați în lume ca să-L slăvim pe Dumnezeu, am fi cu mult mai hotărâți să ne facem datoria față de El. Dacă am cugeta cu adevărat la iubirea părintească pe care ne-o arată, chemându-ne „fii”, dacă ne-am gândi cât de scump L-a costat pe Domnul nostru Iisus Hristos să ne scape de moartea veșnică — n-am fi noi dornici să ne dăm cu totul lui Dumnezeu? N-ar trebui să-I aducem o cu totul altă cinstire decât o facem? Așadar, ori de câte ori suntem nesupuşi și lăsați în voia poftelor și plăcerilor lumești, să fim siguri că e pentru că n-am ascultat bine glasul lui Dumnezeu, când ne-a vorbit, și n-am luat seama la îndemnurile Lui. De aceea, e bine să fim mereu aduși cu mintea la cele ce am auzit, ca Dumnezeu să vină din nou și să ne spună: „O, oameni ticăloși, ce faceți? V-am învățat o dată — învățătura din cuvântul Meu ar fi trebuit să vă pătrundă adânc. Și totuși, sunteți tot ca niște prunci nepricepuți.” Aceasta este, zic eu, ceea ce se cuvine să facem: ca să aflăm bunăvoința lui Dumnezeu în Cuvântul Său și să fim hrăniți prin el, așa cum ne hrănim cu pâinea cea de toate zilele. Să fim încredințați că rânduiala aceasta, prin care suntem predicați toată viața, iar urechile noastre sunt bătute neîncetat cu aceleași lucruri — pe care poate trebuia să le înțelegem într-o lună-două — nu este nicidecum zadarnică. Și încă: dacă nu facem așa, dacă nu ne supunem auzirii lui Dumnezeu și nu ne lăsăm învățați de El în toate zilele vieții noastre, să ne temem, ca nu cumva să vină asupra noastră judecata pe care a rostit-o odinioară asupra poporului Israel prin proorocul Isaia. Acolo zice că Legea va fi pentru ei ca o carte închisă și pecetluită, încât, de va fi dată unui om învățat, el va zice: „Slovele nu se văd, e un sigiliu pe ea, nu pot pricepe ce este înlăuntru.” Iar de va fi dată unui om neștiutor, va răspunde: „Eu nu știu carte, n-am fost la școală, nu pot citi.” Iată cum Dumnezeu pedepsește pe cei ce stăruie în nesimțirea lor și nu vor nicicum să se plece sub stăpânirea Sa. Adevărat este că Dumnezeu îndură pentru o vreme, și că, deși suntem vrednici să fim tăiați din casa Lui, să fim lipsiți de adevăr, dați în mâna Satanei, ca să fim orbiți de minciuni și otrăviți cu amăgirile lui, totuși Dumnezeu, din milă, ne mai caută și ne mai cheamă. Dar dacă stăruim în a respinge buna învățătură, și rămânem la fel de lipsiți de rod la sfârșitul anului cum eram la început, atunci acea amenințare se va împlini asupra noastră: vom lua Sfânta Scriptură în mâini, ni se va predica Evanghelia, și totuși n-o vom înțelege, fie cât de ascuțită ne-ar fi mintea. Când cel simplu va zice: „Eu nu știu ce înseamnă acestea,” și cel învățat le va citi, tot ca o scrisoare închisă și pecetluită i se va părea. De aceea să ne temem de o astfel de osândă, și ca lumina noastră să nu se prefacă în întuneric, să prețuim harul pe care Dumnezeu ni-l oferă astăzi — ca să folosim cum se cuvine vorbirea Sa necontenită cu noi. Este adevărat că cele spuse aici au fost rostite întâi pentru poporul Israel, și ar fi putut să le fie de folos în vremea lor. Dar ele sunt valabile și pentru noi astăzi, fiind o comoară obștească pe care Dumnezeu vrea să o împărtășească și cu noi. Căci, după cum vom vedea, Legea nu a fost dată doar ca o regulă pentru viața bună, ci a fost întemeiată pe legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu Avraam și urmașii săi. Și în virtutea acelui legământ, am devenit și noi moștenitori ai Împărăției cerești, cum spune Sfântul Pavel. Dacă dorim mântuirea, trebuie să ne întoarcem la făgăduința făcută părintele nostru Avraam. Și ca să fim parte din casa lui Dumnezeu și membri ai lui Hristos, trebuie să fim din neamul duhovnicesc al lui Avraam. Așadar, vedem că această învățătură nu s-a stins la venirea Fiului lui Dumnezeu, ci continuă să lucreze și astăzi pentru noi, și va lucra până la sfârșitul lumii. Căci este o zidire întemeiată pe legământul cel veșnic, din care — precum dintr-un izvor adevărat — țâșnește mântuirea noastră, după cum s-a spus. Așadar, să înțelegem bine că ori de câte ori Dumnezeu vorbește către evrei, același cuvânt se adresează și nouă; și trebuie să-l primim astfel încât să ne dăm seama că Dumnezeu Și-a revărsat harul peste întreaga lume prin venirea singurului Său Fiu și a zidit noua Ierusalim cerească, cu scopul ca toți să fim uniți într-o singură frățietate sfântă, chemându-L pe Dumnezeu Tată cu o singură gură. Fiind așa, trebuie să înțelegem că este cu dreptate ca noi să ne dăruim cu totul lui Dumnezeu, ca El să ne cârmuiască, să aibă stăpânire asupra noastră, și, așa cum S-a dat El pe Sine nouă, noi să-I fim cu totul ai Lui — să-I oferim ascultarea cuvenită unor copii față de părintele lor. Și dacă suntem leneși și nepăsători în aceasta, să fim cel puțin mișcați de îndemnurile cuprinse în această carte. Dacă Dumnezeu ne cheamă cu atâta stăruință, să nu ne astupăm urechile, ci să ne trezim, și fiecare dintre noi să-l mustre pe fratele său. Ba mai mult — dacă am fi înțelepți, n-am aștepta să fim treziți de Dumnezeu cu asprime, ci l-am preîntâmpina în pocăință. Totuși, dacă nu ne rușinăm de păcatele noastre, când Dumnezeu începe să ne pedepsească cu amenințările Sale și ne înfruntă pentru fărădelegile noastre, suntem cu atât mai de vină. Iată, deci, ce trebuie să luăm aminte în linii mari asupra acestei cărți. Acum să ne întoarcem la textul rostit mai devreme: „Iată cuvintele pe care Moise le-a spus poporului în pustie, în câmpia de dincolo de Iordan, de la Horeb până la locurile amintite înainte.” Aici trebuie să remarcăm că Dumnezeu dorea să mustre poporul pentru că nu păzise Legea — Lege care nu doar le fusese predicată, ci și scrisă cu mâna lui Dumnezeu, asemenea unui contract solemn între două părți. Dumnezeu Însuși a binevoit să scrie cele Zece Porunci pe două table, ca să le fie ținute mai ușor în memorie. Deși învățătura era clară și Dumnezeu avusese grijă s-o păzească de uitare, poporul nu o primise cu seriozitate. De aceea, acum îi mustră direct — cum s-ar spune astăzi către noi: „Iată, Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos v-a fost predicată cu putere și slavă — și v-a fost lăsată și în scris. Ați auzit-o de multă vreme, și totuși tot aceeași Evanghelie o aveți acum în Cărți.” Prin urmare, suntem fără scuză dacă nu știm ce spune Dumnezeu. Și de s-ar rosti un astfel de cuvânt către noi, n-ar fi altceva decât o rușinare a prostiei noastre. Mai mult: dacă s-ar spune că, deși am fost botezați în Numele Fiului lui Dumnezeu când eram copii, totuși nici azi nu-L cunoaștem, și deși am ajuns la vârsta matură, suntem tot niște neștiutori în cele dumnezeiești, și abia de putem spune ce este Evanghelia, sau, mai grav, n-am gustat-o deloc cu adevărat — atunci o asemenea prezentare a Evangheliei, cum că ne-a fost dată din belșug și în multe chipuri, ar fi o adevărată învinuire împotriva noastră. Tot astfel, Moise, pentru a da mărturie înaintea poporului că s-a arătat prea nerecunoscător față de Dumnezeu, spune în chip limpede următoarele… „Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am rostit și predicat din timp în timp,” zice Moise, „nu pentru o zi sau două, ci încă de la darea Legii pe muntele Horeb. Și pentru că v-ați arătat atât de răzvrătiți și împotrivitori, n-am încetat să vă aduc aminte necontenit de cele pe care le-ați auzit mai înainte.” Să învățăm de aici să ne trezim și noi mai cu râvnă. Căci dacă vedem că a fost voia lui Dumnezeu, ca dintru începutul lumii adevărul Său să fie păstrat în scris printre oameni, și că El n-a încetat să-l scoată la lumină de fiecare dată când oamenii au căutat să-l îngroape prin răutate — să recunoaștem cât de minunată este bunătatea Sa în aceasta, și să fim mișcați să primim cele ce ni se vor vesti. Ia aminte la acest prim punct. Dar, ca să fim și mai bine pregătiți, să luăm seama la ceea ce adaugă Moise: „după toate câte i-a poruncit Dumnezeu.” Prin această introducere, Moise arată că n-a spus nimic de la sine, nici n-a căutat să supună poporul unor năluciri de-ale lui, sau unor închipuiri născute din rațiunea lui firească. Dimpotrivă, a ascultat simplu de Dumnezeu, ca un sol credincios și devotat, fără să se abată nici la dreapta, nici la stânga. Iar dacă Moise, care a avut o mărturie atât de înaltă — încât n-a mai ridicat Dumnezeu niciun profet asemenea lui — dacă Moise, care este prințul tuturor profeților, cel mai mare sub Legea veche (după Iisus Hristos), spune totuși că n-a rostit nimic de capul lui, atunci ce vor face ceilalți? Pot ei să se pună alături cu Moise? Nicidecum. Dar chiar de-ar fi ridicați la aceeași vrednicie, nu trebuie să meargă mai departe decât atât: să rostească doar ceea ce Dumnezeu le poruncește. Prin urmare, să învățăm de aici că toate tradițiile omenești sunt alungate și respinse. Iar din aceasta se vede limpede că Papa a stricat și a corupt întreaga rânduială a Bisericii, luând asupra sa dregătoria de legiuitor, născocind legi după placul lui, punând jug pe gâtul oamenilor, croind noi articole de credință, și silind pe oameni să-i primească închipuirile ca pe Sfânta Scriptură. Oare nu e aceasta o răsturnare cu totul a rânduielii dumnezeiești? Ba da. Căci Dumnezeu nu a voit niciodată ca oamenii să aibă o asemenea libertate și putere în Biserica Sa, încât să introducă născociri omenești — ci El singur să fie auzit și ascultat. Ține minte acest al doilea punct. Dar este încă mai mult: nu doar că Moise a grăit potrivit poruncii primite, ci „după toate câte i-a poruncit Domnul.” Așadar, el n-a amestecat nimic din ce ar fi crezut el că e bun, n-a ales după gândul său, ci a urmat voia lui Dumnezeu punct cu punct, până la deplinătate. Vezi deci câtă curăție și simplitate a inimii era în Moise: nu doar că a transmis ceea ce primise de la Dumnezeu, ci a păzit această rânduială cu stăruință, n-a ieșit din hotarele sale, și nu s-a apucat să zică: „asta mi se pare bun” sau „despre asta eu cred așa... ” Nu. În toate, el s-a călăuzit numai după însărcinarea sa, rostind doar ce auzise pe Dumnezeu grăind. Reține și acest al doilea punct. Aici suntem, așadar, învățați să primim învățătura cuprinsă în această carte nu ca venind de la un om muritor. Când ne vorbește, Moise mărturisește că el însuși nu este dascălul nostru, deși ne repetă lecția — ci Cel ce trebuie să fie învățătorul nostru este Dumnezeu și Duhul Său cel Sfânt, chiar Domnul nostru Iisus Hristos, în mâna Căruia a fost dată Legea, după cum spune și Sfântul Pavel. Căci El a fost păstorul Bisericii din toate vremurile. Așadar, să înțelegem că trebuie să primim cu reverență și luare-aminte lucrurile ce ne-au fost date prin mâna lui Moise. Nu socotind că ar fi fost vreo născocire omenească, ci recunoscând că Dumnezeu l-a trimis și l-a rânduit ca unealtă a Sa, așa încât, când primim vreun cuvânt rostit de Moise, să fim siguri că Dumnezeu însuși ne călăuzește prin adevărul Său curat, iar credința noastră nu se sprijină pe oameni sau făpturi muritoare, ci pe Dumnezeul cel viu, Care este atât autorul, cât și temeiul ei. După ce spune aceasta, Moise adaugă că a rostit toate acestea în al patruzecilea an, luna a unsprezecea, în prima zi a lunii. Cu alte cuvinte, atunci când poporul se apropia de țara făgăduinței și era gata să intre în ea, el a repetat Legea lui Dumnezeu, a făcut o cuprindere a ei, și a reamintit toate îndemnurile și avertismentele pe care le rostise până atunci. Nu că Moise ar fi tăcut de la Horeb încoace — căci, așa cum am spus, n-a încetat să îndemne poporul cu stăruință, văzând cât sunt de împotriviți și cu grumazul înțepenit, greu de înmuiat. Dar, în cele din urmă, văzând că se apropia de sfârșitul vieții, și că își isprăvise alergarea, fiind pe punctul de a ieși din această lume (după cum vom vedea la finalul cărții), a făcut o recapitulare a tuturor învățăturilor pe care le dăduse vreme de patruzeci de ani — cu scopul de a le întări și pecetlui în popor, astfel încât urmașii lor să se zidească din acestea după moartea sa, iar folosul lor să ajungă până la noi, astăzi, prin învățăturile cuprinse aici. Totuși, vedem că poporul ar fi trebuit de mult până atunci să fi fost supus cu adevărat, și să fi primit cu mai multă smerenie lucrarea lui Dumnezeu. Căci patruzeci de ani sunt timp îndestul pentru ca inima unui om să se plece spre bine, dacă e vreodată cu putință. Când vedem un om ținut în frâu vreme de patruzeci de ani, și totuși nu vrea să asculte nici sfat, nici mustrare, atunci e ori ceasul îndreptării, ori nu mai e nicio nădejde, și se cade să se cerceteze și să se trezească, dacă mai este timp. Dumnezeu, așadar, văzând că poporul Lui era așa de sălbatic, le-a dat timp, i-a purtat cu îngăduință vreme de patruzeci de ani, tocmai pentru îndărătnicia lor, cum vom vedea mai departe. Dar ce avem de reținut acum este acest lucru: Moise a vorbit acum către popor fiindcă se apropia de plecarea sa, iar Dumnezeu se pregătea să-l ia din lume. Totodată, era și vremea unei reînnoiri a poporului: căci celor care, cu ani în urmă, refuzaseră să intre în țara Canaan, li se spusese: „Trupurile voastre vor putrezi în pustie; nu sunteți vrednici de moștenirea pe care Dumnezeu a făgăduit-o robului Său Avraam.” Așadar, vedem că atunci când poporul a fost, într-un fel, reînnoit după patruzeci de ani, atunci Moise le-a propovăduit din nou Legea, și le-a vorbit potrivit poruncii lui Dumnezeu. Acum, și noi trebuie să luăm această pildă pentru învățătura noastră. Adică, ori de câte ori ne-am arătat nepăsători și n-am sporit în școala lui Dumnezeu — rămânând niște „măgăruși” greoi sau doar ciugulind din învățătură, fără ca ea să aducă viață în noi — dacă Dumnezeu, prin trecerea vremii, ne smerește și ne pregătește să-L ascultăm cu mai multă luare-aminte, să ne cercetăm și să ne folosim de această ocazie. Să nu ne arătăm neîndreptabili. Căci, ce vom câștiga la urmă dacă rămânem nesupuşi și dârji, de nu ne mai poate frânge Dumnezeu? Nu ne va aduce aceasta rușine și osândă? Așadar, atât în adunarea Bisericii cât și fiecare în parte, să luăm aminte la acest avertisment. Dacă până acum n-am primit cum se cuvine învățătura care ne-a fost predicată de multă vreme, să cugetăm că Dumnezeu tot nu ne leapădă, ci ne arată atâta milă, încât încă ne caută. Scopul Lui este să ne tragă la El. De aceea, să ne pregătim — să nu ne împotrivim, ci să ne smerim, și să lăsăm ca învățătura să pătrundă în mintea și inima noastră. Așa, dar, se cuvine să ne purtăm. Și dacă Dumnezeu ne cercetează și ne trimite vreo încercare — ca să ne smerească și să mai risipească din nerecunoștința și obrăznicia noastră — să ne trezim și să ne întoarcem la El. Și după ce facem aceasta în chip obștesc, să o facem și fiecare în parte. Dacă cineva a rătăcit și nu L-a cunoscut cu adevărat pe Dumnezeu, nici nu s-a supus vreodată pe deplin învățăturii sănătoase, și apoi este cercetat de Dumnezeu prin boală, lipsă sau alt necaz — să se cerceteze și să zică: „Vai mie, Evanghelia mi-a fost predicată, dar cum am primit-o până acum? Nu L-am cunoscut cu adevărat pe Dumnezeu. Chiar dacă m-am numit al Lui, nu m-a atins în inimă. Ce-i de făcut acum? Dacă este voia Lui să fiu ucenicul Său, atunci e drept să mă dau cu totul Lui și să-L cinstesc ca pe Învățătorul meu și Stăpânul meu cel adevărat.” Aceasta este învățătura pe care o primim din textul acesta: că atunci când vedem cu câtă dragoste ne caută Domnul, cum se străduiește să biruiască împotrivirea noastră, dojenindu-ne păcatele și strângându-ne înapoi la Sine ca să ne îndrepte — să nu lovim cu călcâiul în pinteni, cum se zice, ci mai curând să ne supunem cu blândețe, și să ne lăsăm călăuziți, dorind să sporim tot mai mult în cuvântul Său. Să ne plecăm, așadar, cu smerenie înaintea bunului nostru Dumnezeu, mărturisind nenumăratele greșeli pe care nu încetăm să le săvârșim zilnic împotriva măreției Sale; rugându-L să binevoiască în fiecare zi să le șteargă prin îndurarea Sa slobodă și, totodată, să ne aducă înapoi la El, lucrând în noi prin Duhul Său cel Sfânt, astfel încât conștiințele noastre să fie omorâte treptat, zi de zi, până ce ne vom fi curățit cu totul de toate stricăciunile firii noastre, pentru a fi îmbrăcați din nou cu dreptatea Lui. Și astfel să zicem cu toții: Atotputernice Dumnezeule, Tată ceresc…Prima predica pe capitolul 1 din cartea Deuteronomul Miercuri 20 martie 1555. Când Dumnezeu a dat Legea Sa pe muntele Horeb, după ce scosese poporul din robia Egiptului, El a arătat cu ce scop se îndurase de ei: anume, ca să fie slăvit prin această lucrare, țintă către care trebuie să se îndrepte toate darurile și harurile pe care ni le dăruiește. Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, vorbind despre mântuirea desăvârșită împlinită prin Domnul nostru Iisus Hristos, a spus că Dumnezeu ne-a izbăvit din mâna dușmanilor noștri tocmai ca să-i slujim în sfințenie și dreptate toată viața. Aceasta este o învățătură care străbate întreaga Scriptură. Tot pentru acest scop zice și profetul Isaia că Dumnezeu a creat un popor ca să vestească lauda Sa. Așadar, dacă Legea a fost dată pentru ca poporul să înțeleagă de ce a fost eliberat din Egipt, era cu drept ca ei să se supună lui Dumnezeu, Cel care Se dovedise un Răscumpărător așa de puternic. Totuși, poporul a fost împietrit și n-a putut, în inima lui, să asculte cu blândețe și supunere cuvintele rostite în Numele lui Dumnezeu. Și totuși trebuiau s-o facă, fiindcă primiseră un har atât de mare și de neprețuit. Dumnezeu își arătase brațul Său cel puternic în izbăvirea lor, iar aceasta trebuia să-i facă să spună: „Iată, Dumnezeul nostru S-a preamărit în chip minunat față de noi; am avut parte de o prezență a slavei Lui aproape văzută — dacă cerurile s-ar fi deschis și L-am fi văzut cu ochii noștri, tot n am fi avut mai multă siguranță că El ne călăuzește!” De vreme ce Dumnezeu S-a coborât așa spre ei și le-a arătat atâta bunătate, nu era drept ca ei să-I aparțină cu totul? Dacă El i-a răscumpărat cu mâna Sa puternică, nu trebuiau să fie ai Lui, moștenirea Lui? Dacă ar fi avut un dram de înțelepciune, s-ar fi supus cu smerenie, primind cuvântul rostit prin Moise. Și oare ce autoritate avea Legea, fiind însoțită de atâtea minuni? Căci Dumnezeu nu doar l-a chemat pe Moise, ci l-a urcat pe munte, l-a despărțit de oameni, ca atunci când aducea Legea, poporul să-l primească nu ca pe un om, ci ca pe un înger. Moise a stat acolo 40 de zile fără să mănânce sau să bea, ca să arate că era ridicat mai presus de fire, în slava lui Dumnezeu. Și la coborâre, fața lui strălucea ca soarele — de aceea trebuia să-și acopere chipul. Această strălucire era tocmai pentru a confirma că Legea nu era născocită de mintea omului, ci venea de la Dumnezeu. Pe deasupra, muntele era cuprins de tunete, fulgere și trâmbițe, tot pământul părea că se va prăbuși; nu era nici vale, nici înălțime care să nu tremure când Dumnezeu Și-a rostit glasul. Așadar, dacă Legea a fost vestită cu atâta măreție și solemnitate, nu erau ei mai împietriți decât niște pietre, dacă n-au ascultat cuvântul lui Dumnezeu? Și totuși, Legea a fost disprețuită, și chiar când Dumnezeu îl pregătea pe Moise, ei s au grăbit să-și facă un vițel de aur, căzând în idolatrie chiar în ceasul în care Dumnezeu voia să le vorbească. Chiar și după ce Legea a fost dată, poporul a tremurat și s-a înfricoșat: „Dacă Dumnezeu ne mai vorbește, murim!” ziceau ei. S-au depărtat de munte, cum li se poruncise. S-ar părea că aveau teamă sfântă — dar mai târziu s-a vădit că era doar fățărnicie. Le lipsise o inimă atinsă cu adevărat, și n-au primit cuvântul ca să se înrădăcineze în ei. Pe scurt, atunci când Dumnezeu Și-a rostit întâia oară Legea, ea abia dacă a fost ascultată, și poporul nu era dispus să se supună, așa cum se cuvenea. Așadar, Dumnezeu a trebuit să revină iar la lucrarea Sa, chiar dacă poporul nu merita ca El să-l mai folosească pe Moise în slujba aceea. Căci nu era oare drept ca, după ce Îl disprețuiseră în așa chip pe Dumnezeul cel viu, să fie lăsați de atunci fără nici o rază de adevăr? Să fie dați pe mâna diavolului? Să li se ia vederea duhovnicească cu totul? Să moară de foame, lipsiți de hrana cea vie a sufletului? Să fie otrăviți de toate rătăcirile și înșelăciunile Satanei? De fapt, poporul ar fi meritat o astfel de soartă. Dar Dumnezeu nu S-a uitat la ce meritau acești oameni nenorociți, ci Și-a acoperit păcatele lor cu bunătatea Lui nemărginită. A continuat să-i învețe, chiar și după ce se dovediseră nesupuşi și răzvrătiți — da, cu o încăpățânare nemăsurată, de părea că nu mai e nici o cale de a-i întoarce spre bine. Și totuși, Dumnezeu S-a milostivit, încercând din nou dacă nu cumva se vor lăsa aduși înapoi. De aceea, Moise n-a făcut doar să proclame Legea la Horeb, ci a adăugat și îndemnuri fierbinți, văzând cât de nestatornic și ușuratic era poporul. S-a silit din toate puterile să i întoarcă la Dumnezeu. Mai mult, Dumnezeu a voit ca la urmă să se facă o repetare a Legii și ca ea să fie întărită din nou — așa cum este cuprins în această carte. De aceea poartă numele de Deuteronom, adică „Legea a doua oară grăită”. Nu pentru că Dumnezeu ar fi adus ceva nou, ci ca să mustre poporul pentru purtarea lui rușinoasă și să le arate cât de prost au păzit învățătura. E ca atunci când copiii nu progresează deloc la școală, ci rămân niște măgăruși greoi, cu toate că trece anul și ei nu dau înainte nici cu un pas. Sunt nevoiți să se întoarcă la „abecedarul” lor. Și de ce? Pentru că, deși și-au auzit învățătorul, au rămas la fel de neștiutori — n-au învățat nimic, ci stau mereu în același loc, fără să crească. Tot așa, Domnul le înfruntă poporul Israel pentru nesimțirea lor, când le repetă Legea a doua oară. Ca și cum le-ar spune: „Sunteți niște ucenici foarte greoi. V-am deprins îndeajuns cu Legea Mea. Cele Zece Porunci cuprind desăvârșirea deplină a înțelepciunii. Și totuși, n-a fost destul — fiindcă ori n-aveți urechi deloc, ori le aveți prea lungi, căci nici până acum n-a pătruns nimic în inimile voastre. Adevărul e că nici n-ați ascultat ce v-am spus. Așa că trebuie iarăși să vă întorc la prima lecție, la abecedar. Trebuie să vă deschid din nou Legea și să vă mestec hrana ca pentru prunci, ca să o puteți digera.” „Iar pentru că sunteți atât de greoi și nepăsători, trebuie să vă împung, să vă stârnesc mai puternic, ca prin trezirea aceasta să se îndrepte împietrirea inimii voastre.” Vedem, așadar, care este temelia acestei Cărți: anume că, deși Dumnezeu dăduse deja Legea poporului Israel și o întărise cu toate cele cuvenite, El, din pricina împietririi și răzvrătirii lor, S-a învrednicit să le dea o tâlcuire mai largă a Legii decât cea scrisă până atunci de Moise. Și nu doar că le-a descoperit sensul ei mai în profunzime, dar i-a și îndemnat cu tărie să o păzească mai bine decât făcuseră mai înainte, mustrându-i pentru nesupunerea și obrăznicia cu care se dovediseră nevrednici să primească învățătura Făcătorului și Răscumpărătorului lor. Toate aceste lucruri pe care le vedem la poporul acesta — ni se cuvin și nouă. Și, vai, de-am semăna mai puțin cu evreii în aceste privințe... Dar dacă ei s-au arătat vreodată împietriți și nesupuşi, cu cât mai vinovați suntem noi astăzi? Fiindcă Domnul ne-a vorbit nu doar o dată, ci de nenumărate ori. Dacă Legea a fost întărită în mâna lui Moise, oare Evanghelia n-a fost și mai puternic confirmată în vremurile noastre? Dacă atunci s-a cutremurat pământul, dacă s-au auzit tunete și trâmbițe și au fulgerat cerurile, Evanghelia a clătinat și cerul, și pământul, cum spune profetul Agheu și cum amintește Apostolul în Epistola către Evrei. Îl auzim și pe Sfântul Pavel, în a doua Epistolă către Corinteni, capitolul 3: Mesajul vieții și al mântuirii cuprins în Evanghelie trebuie preamărit cu atât mai mult decât Legea, care era de sine moartă și nu putea da viață. Așadar, dacă Dumnezeu Și-a arătat o slavă atât de mare în Evanghelie, și dacă această veste ni s-a propovăduit nu o dată și gata, ci zi de zi, în urechile noastre — să ne întrebăm dacă suntem ucenici buni. Păstrăm oare în minte cele ce ne-au fost spuse? Îl cinstim oare pe Dumnezeu prin ascultarea noastră? Suntem noi cu adevărat legați de El? Vai, nu se vede nicidecum aceasta. Căci chiar dacă Dumnezeu nu încetează a ne deschide inima Lui prin Cuvânt, noi suntem zăvorâți, și nu-L lăsăm să intre. Dimpotrivă, alergăm încoace și încolo, trăind în deșertăciune, și suntem atât de departe de a fi atinși de învățătură, încât nici nu ne străduim s-o cuprindem ori s-o păzim. Mai degrabă vedem opusul a ceea ce ar trebui: o inimă nesupusă, o minte răzlețită, o viață fără ascultare. Astfel, evreii sunt pentru noi ca o oglindă în care ne putem vedea propria noastră prostie, îndărătnicie, nerecunoștință și răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Ba chiar suntem mai vinovați decât ei, pentru că ascultăm atât de slab glasul lui Dumnezeu. Poporul de atunci ar fi trebuit să se plece cu totul înaintea lui Dumnezeu și să-I fie slujitor credincios, pentru că îi izbăvise din robia Egiptului. Dar cu noi, ce este? Nu ne-a izbăvit Dumnezeu dintr-o robie mai grea? Nu de un împărat pământesc, ci din lanțurile păcatului și ale diavolului. Ne-a smuls din prăpastia morții, ne-a scos din temnițele iadului. Și nu ne-a făgăduit doar o țară pământească, ci ne-a deschis cerul însuși, prin Domnul nostru Iisus Hristos, Care a intrat acolo înaintea noastră, luând în stăpânire moștenirea cea veșnică, ca noi să știm sigur că locul și odihna noastră sunt pregătite acolo. Așadar, dacă Dumnezeu ne-a legat de El cu o dragoste așa de adâncă, oare nerecunoștința noastră nu este îndoita, ba chiar însutit mai rușinoasă decât a poporului de altădată? Mai mult, de vreme ce Dumnezeu a binevoit să-Și continue lucrarea de învățător, străduindu-Se să învețe un popor atât de îndărătnic și răzvrătit, trebuie să fim încredințați că tot așa Se poartă și cu noi astăzi. Da, și este cu adevărat nevoie ca El să facă astfel (precum am spus deja) — altfel ce s-ar alege de noi? Dar dacă vedem că Dumnezeu este atât de milostiv încât nu obosește să ne învețe, chiar dacă n-am folosit nimic nici în prima zi, nici în primul an de auzire, atunci să știm că această răbdare zilnică a Lui față de noi este pe cât se poate de necesară. Și e un lucru vrednic de cugetat. Căci firea omului e veșnic „cu urechea mâncărime”, dorind tot ce e nou. Iar dacă li se predică oamenilor mereu aceeași învățătură dumnezeiască, devin nerăbdători și se plictisesc repede. Li se pare că ajunge să li se vorbească o dată sau de două ori despre ea, și nu iau seama la faptul că uită cele pe care ar fi trebuit să le fi păstrat bine în minte. De aceea, ca să nu ne istovim de predica Evangheliei, să ne aducem aminte că avem nevoie ca Dumnezeu să ne reamintească mereu lucrurile pe care ni le-a arătat deja — pentru că mintea noastră e slabă și uită repede cele ce țin de El. Așadar, ori de câte ori ni se spune că este un singur Dumnezeu, în care trăim, și că El nu este doar Făcătorul nostru, ci și Tatăl nostru, Cel care ne-a înfiat ca fii ai Săi și ne-a legat de El cu o legătură și mai puternică prin faptul că ne-a răscumpărat cu sângele Fiului Său — ori de câte ori ni se aduc acestea aminte, chiar dacă le-am mai auzit, să nu zicem cu dispreț: „Eh, astea le știm de mult!” Dimpotrivă, să intrăm fiecare în sine și să se cerceteze, să vadă dacă cele auzite mai înainte s-au așezat cu adevărat în inimă. Să facem această socoteală cu noi înșine. Și de ce? Fiindcă dacă ne-am aduce bine aminte că suntem lăsați în lume ca să-L slăvim pe Dumnezeu, am fi cu mult mai hotărâți să ne facem datoria față de El. Dacă am cugeta cu adevărat la iubirea părintească pe care ne-o arată, chemându-ne „fii”, dacă ne-am gândi cât de scump L-a costat pe Domnul nostru Iisus Hristos să ne scape de moartea veșnică — n-am fi noi dornici să ne dăm cu totul lui Dumnezeu? N-ar trebui să-I aducem o cu totul altă cinstire decât o facem? Așadar, ori de câte ori suntem nesupuşi și lăsați în voia poftelor și plăcerilor lumești, să fim siguri că e pentru că n-am ascultat bine glasul lui Dumnezeu, când ne-a vorbit, și n-am luat seama la îndemnurile Lui. De aceea, e bine să fim mereu aduși cu mintea la cele ce am auzit, ca Dumnezeu să vină din nou și să ne spună: „O, oameni ticăloși, ce faceți? V-am învățat o dată — învățătura din cuvântul Meu ar fi trebuit să vă pătrundă adânc. Și totuși, sunteți tot ca niște prunci nepricepuți.” Aceasta este, zic eu, ceea ce se cuvine să facem: ca să aflăm bunăvoința lui Dumnezeu în Cuvântul Său și să fim hrăniți prin el, așa cum ne hrănim cu pâinea cea de toate zilele. Să fim încredințați că rânduiala aceasta, prin care suntem predicați toată viața, iar urechile noastre sunt bătute neîncetat cu aceleași lucruri — pe care poate trebuia să le înțelegem într-o lună-două — nu este nicidecum zadarnică. Și încă: dacă nu facem așa, dacă nu ne supunem auzirii lui Dumnezeu și nu ne lăsăm învățați de El în toate zilele vieții noastre, să ne temem, ca nu cumva să vină asupra noastră judecata pe care a rostit-o odinioară asupra poporului Israel prin proorocul Isaia. Acolo zice că Legea va fi pentru ei ca o carte închisă și pecetluită, încât, de va fi dată unui om învățat, el va zice: „Slovele nu se văd, e un sigiliu pe ea, nu pot pricepe ce este înlăuntru.” Iar de va fi dată unui om neștiutor, va răspunde: „Eu nu știu carte, n-am fost la școală, nu pot citi.” Iată cum Dumnezeu pedepsește pe cei ce stăruie în nesimțirea lor și nu vor nicicum să se plece sub stăpânirea Sa. Adevărat este că Dumnezeu îndură pentru o vreme, și că, deși suntem vrednici să fim tăiați din casa Lui, să fim lipsiți de adevăr, dați în mâna Satanei, ca să fim orbiți de minciuni și otrăviți cu amăgirile lui, totuși Dumnezeu, din milă, ne mai caută și ne mai cheamă. Dar dacă stăruim în a respinge buna învățătură, și rămânem la fel de lipsiți de rod la sfârșitul anului cum eram la început, atunci acea amenințare se va împlini asupra noastră: vom lua Sfânta Scriptură în mâini, ni se va predica Evanghelia, și totuși n-o vom înțelege, fie cât de ascuțită ne-ar fi mintea. Când cel simplu va zice: „Eu nu știu ce înseamnă acestea,” și cel învățat le va citi, tot ca o scrisoare închisă și pecetluită i se va părea. De aceea să ne temem de o astfel de osândă, și ca lumina noastră să nu se prefacă în întuneric, să prețuim harul pe care Dumnezeu ni-l oferă astăzi — ca să folosim cum se cuvine vorbirea Sa necontenită cu noi. Este adevărat că cele spuse aici au fost rostite întâi pentru poporul Israel, și ar fi putut să le fie de folos în vremea lor. Dar ele sunt valabile și pentru noi astăzi, fiind o comoară obștească pe care Dumnezeu vrea să o împărtășească și cu noi. Căci, după cum vom vedea, Legea nu a fost dată doar ca o regulă pentru viața bună, ci a fost întemeiată pe legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu Avraam și urmașii săi. Și în virtutea acelui legământ, am devenit și noi moștenitori ai Împărăției cerești, cum spune Sfântul Pavel. Dacă dorim mântuirea, trebuie să ne întoarcem la făgăduința făcută părintele nostru Avraam. Și ca să fim parte din casa lui Dumnezeu și membri ai lui Hristos, trebuie să fim din neamul duhovnicesc al lui Avraam. Așadar, vedem că această învățătură nu s-a stins la venirea Fiului lui Dumnezeu, ci continuă să lucreze și astăzi pentru noi, și va lucra până la sfârșitul lumii. Căci este o zidire întemeiată pe legământul cel veșnic, din care — precum dintr-un izvor adevărat — țâșnește mântuirea noastră, după cum s-a spus. Așadar, să înțelegem bine că ori de câte ori Dumnezeu vorbește către evrei, același cuvânt se adresează și nouă; și trebuie să-l primim astfel încât să ne dăm seama că Dumnezeu Și-a revărsat harul peste întreaga lume prin venirea singurului Său Fiu și a zidit noua Ierusalim cerească, cu scopul ca toți să fim uniți într-o singură frățietate sfântă, chemându-L pe Dumnezeu Tată cu o singură gură. Fiind așa, trebuie să înțelegem că este cu dreptate ca noi să ne dăruim cu totul lui Dumnezeu, ca El să ne cârmuiască, să aibă stăpânire asupra noastră, și, așa cum S-a dat El pe Sine nouă, noi să-I fim cu totul ai Lui — să-I oferim ascultarea cuvenită unor copii față de părintele lor. Și dacă suntem leneși și nepăsători în aceasta, să fim cel puțin mișcați de îndemnurile cuprinse în această carte. Dacă Dumnezeu ne cheamă cu atâta stăruință, să nu ne astupăm urechile, ci să ne trezim, și fiecare dintre noi să-l mustre pe fratele său. Ba mai mult — dacă am fi înțelepți, n-am aștepta să fim treziți de Dumnezeu cu asprime, ci l-am preîntâmpina în pocăință. Totuși, dacă nu ne rușinăm de păcatele noastre, când Dumnezeu începe să ne pedepsească cu amenințările Sale și ne înfruntă pentru fărădelegile noastre, suntem cu atât mai de vină. Iată, deci, ce trebuie să luăm aminte în linii mari asupra acestei cărți. Acum să ne întoarcem la textul rostit mai devreme: „Iată cuvintele pe care Moise le-a spus poporului în pustie, în câmpia de dincolo de Iordan, de la Horeb până la locurile amintite înainte.” Aici trebuie să remarcăm că Dumnezeu dorea să mustre poporul pentru că nu păzise Legea — Lege care nu doar le fusese predicată, ci și scrisă cu mâna lui Dumnezeu, asemenea unui contract solemn între două părți. Dumnezeu Însuși a binevoit să scrie cele Zece Porunci pe două table, ca să le fie ținute mai ușor în memorie. Deși învățătura era clară și Dumnezeu avusese grijă s-o păzească de uitare, poporul nu o primise cu seriozitate. De aceea, acum îi mustră direct — cum s-ar spune astăzi către noi: „Iată, Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos v-a fost predicată cu putere și slavă — și v-a fost lăsată și în scris. Ați auzit-o de multă vreme, și totuși tot aceeași Evanghelie o aveți acum în Cărți.” Prin urmare, suntem fără scuză dacă nu știm ce spune Dumnezeu. Și de s-ar rosti un astfel de cuvânt către noi, n-ar fi altceva decât o rușinare a prostiei noastre. Mai mult: dacă s-ar spune că, deși am fost botezați în Numele Fiului lui Dumnezeu când eram copii, totuși nici azi nu-L cunoaștem, și deși am ajuns la vârsta matură, suntem tot niște neștiutori în cele dumnezeiești, și abia de putem spune ce este Evanghelia, sau, mai grav, n-am gustat-o deloc cu adevărat — atunci o asemenea prezentare a Evangheliei, cum că ne-a fost dată din belșug și în multe chipuri, ar fi o adevărată învinuire împotriva noastră. Tot astfel, Moise, pentru a da mărturie înaintea poporului că s-a arătat prea nerecunoscător față de Dumnezeu, spune în chip limpede următoarele… „Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am rostit și predicat din timp în timp,” zice Moise, „nu pentru o zi sau două, ci încă de la darea Legii pe muntele Horeb. Și pentru că v-ați arătat atât de răzvrătiți și împotrivitori, n-am încetat să vă aduc aminte necontenit de cele pe care le-ați auzit mai înainte.” Să învățăm de aici să ne trezim și noi mai cu râvnă. Căci dacă vedem că a fost voia lui Dumnezeu, ca dintru începutul lumii adevărul Său să fie păstrat în scris printre oameni, și că El n-a încetat să-l scoată la lumină de fiecare dată când oamenii au căutat să-l îngroape prin răutate — să recunoaștem cât de minunată este bunătatea Sa în aceasta, și să fim mișcați să primim cele ce ni se vor vesti. Ia aminte la acest prim punct. Dar, ca să fim și mai bine pregătiți, să luăm seama la ceea ce adaugă Moise: „după toate câte i-a poruncit Dumnezeu.” Prin această introducere, Moise arată că n-a spus nimic de la sine, nici n-a căutat să supună poporul unor năluciri de-ale lui, sau unor închipuiri născute din rațiunea lui firească. Dimpotrivă, a ascultat simplu de Dumnezeu, ca un sol credincios și devotat, fără să se abată nici la dreapta, nici la stânga. Iar dacă Moise, care a avut o mărturie atât de înaltă — încât n-a mai ridicat Dumnezeu niciun profet asemenea lui — dacă Moise, care este prințul tuturor profeților, cel mai mare sub Legea veche (după Iisus Hristos), spune totuși că n-a rostit nimic de capul lui, atunci ce vor face ceilalți? Pot ei să se pună alături cu Moise? Nicidecum. Dar chiar de-ar fi ridicați la aceeași vrednicie, nu trebuie să meargă mai departe decât atât: să rostească doar ceea ce Dumnezeu le poruncește. Prin urmare, să învățăm de aici că toate tradițiile omenești sunt alungate și respinse. Iar din aceasta se vede limpede că Papa a stricat și a corupt întreaga rânduială a Bisericii, luând asupra sa dregătoria de legiuitor, născocind legi după placul lui, punând jug pe gâtul oamenilor, croind noi articole de credință, și silind pe oameni să-i primească închipuirile ca pe Sfânta Scriptură. Oare nu e aceasta o răsturnare cu totul a rânduielii dumnezeiești? Ba da. Căci Dumnezeu nu a voit niciodată ca oamenii să aibă o asemenea libertate și putere în Biserica Sa, încât să introducă născociri omenești — ci El singur să fie auzit și ascultat. Ține minte acest al doilea punct. Dar este încă mai mult: nu doar că Moise a grăit potrivit poruncii primite, ci „după toate câte i-a poruncit Domnul.” Așadar, el n-a amestecat nimic din ce ar fi crezut el că e bun, n-a ales după gândul său, ci a urmat voia lui Dumnezeu punct cu punct, până la deplinătate. Vezi deci câtă curăție și simplitate a inimii era în Moise: nu doar că a transmis ceea ce primise de la Dumnezeu, ci a păzit această rânduială cu stăruință, n-a ieșit din hotarele sale, și nu s-a apucat să zică: „asta mi se pare bun” sau „despre asta eu cred așa... ” Nu. În toate, el s-a călăuzit numai după însărcinarea sa, rostind doar ce auzise pe Dumnezeu grăind. Reține și acest al doilea punct. Aici suntem, așadar, învățați să primim învățătura cuprinsă în această carte nu ca venind de la un om muritor. Când ne vorbește, Moise mărturisește că el însuși nu este dascălul nostru, deși ne repetă lecția — ci Cel ce trebuie să fie învățătorul nostru este Dumnezeu și Duhul Său cel Sfânt, chiar Domnul nostru Iisus Hristos, în mâna Căruia a fost dată Legea, după cum spune și Sfântul Pavel. Căci El a fost păstorul Bisericii din toate vremurile. Așadar, să înțelegem că trebuie să primim cu reverență și luare-aminte lucrurile ce ne-au fost date prin mâna lui Moise. Nu socotind că ar fi fost vreo născocire omenească, ci recunoscând că Dumnezeu l-a trimis și l-a rânduit ca unealtă a Sa, așa încât, când primim vreun cuvânt rostit de Moise, să fim siguri că Dumnezeu însuși ne călăuzește prin adevărul Său curat, iar credința noastră nu se sprijină pe oameni sau făpturi muritoare, ci pe Dumnezeul cel viu, Care este atât autorul, cât și temeiul ei. După ce spune aceasta, Moise adaugă că a rostit toate acestea în al patruzecilea an, luna a unsprezecea, în prima zi a lunii. Cu alte cuvinte, atunci când poporul se apropia de țara făgăduinței și era gata să intre în ea, el a repetat Legea lui Dumnezeu, a făcut o cuprindere a ei, și a reamintit toate îndemnurile și avertismentele pe care le rostise până atunci. Nu că Moise ar fi tăcut de la Horeb încoace — căci, așa cum am spus, n-a încetat să îndemne poporul cu stăruință, văzând cât sunt de împotriviți și cu grumazul înțepenit, greu de înmuiat. Dar, în cele din urmă, văzând că se apropia de sfârșitul vieții, și că își isprăvise alergarea, fiind pe punctul de a ieși din această lume (după cum vom vedea la finalul cărții), a făcut o recapitulare a tuturor învățăturilor pe care le dăduse vreme de patruzeci de ani — cu scopul de a le întări și pecetlui în popor, astfel încât urmașii lor să se zidească din acestea după moartea sa, iar folosul lor să ajungă până la noi, astăzi, prin învățăturile cuprinse aici. Totuși, vedem că poporul ar fi trebuit de mult până atunci să fi fost supus cu adevărat, și să fi primit cu mai multă smerenie lucrarea lui Dumnezeu. Căci patruzeci de ani sunt timp îndestul pentru ca inima unui om să se plece spre bine, dacă e vreodată cu putință. Când vedem un om ținut în frâu vreme de patruzeci de ani, și totuși nu vrea să asculte nici sfat, nici mustrare, atunci e ori ceasul îndreptării, ori nu mai e nicio nădejde, și se cade să se cerceteze și să se trezească, dacă mai este timp. Dumnezeu, așadar, văzând că poporul Lui era așa de sălbatic, le-a dat timp, i-a purtat cu îngăduință vreme de patruzeci de ani, tocmai pentru îndărătnicia lor, cum vom vedea mai departe. Dar ce avem de reținut acum este acest lucru: Moise a vorbit acum către popor fiindcă se apropia de plecarea sa, iar Dumnezeu se pregătea să-l ia din lume. Totodată, era și vremea unei reînnoiri a poporului: căci celor care, cu ani în urmă, refuzaseră să intre în țara Canaan, li se spusese: „Trupurile voastre vor putrezi în pustie; nu sunteți vrednici de moștenirea pe care Dumnezeu a făgăduit-o robului Său Avraam.” Așadar, vedem că atunci când poporul a fost, într-un fel, reînnoit după patruzeci de ani, atunci Moise le-a propovăduit din nou Legea, și le-a vorbit potrivit poruncii lui Dumnezeu. Acum, și noi trebuie să luăm această pildă pentru învățătura noastră. Adică, ori de câte ori ne-am arătat nepăsători și n-am sporit în școala lui Dumnezeu — rămânând niște „măgăruși” greoi sau doar ciugulind din învățătură, fără ca ea să aducă viață în noi — dacă Dumnezeu, prin trecerea vremii, ne smerește și ne pregătește să-L ascultăm cu mai multă luare-aminte, să ne cercetăm și să ne folosim de această ocazie. Să nu ne arătăm neîndreptabili. Căci, ce vom câștiga la urmă dacă rămânem nesupuşi și dârji, de nu ne mai poate frânge Dumnezeu? Nu ne va aduce aceasta rușine și osândă? Așadar, atât în adunarea Bisericii cât și fiecare în parte, să luăm aminte la acest avertisment. Dacă până acum n-am primit cum se cuvine învățătura care ne-a fost predicată de multă vreme, să cugetăm că Dumnezeu tot nu ne leapădă, ci ne arată atâta milă, încât încă ne caută. Scopul Lui este să ne tragă la El. De aceea, să ne pregătim — să nu ne împotrivim, ci să ne smerim, și să lăsăm ca învățătura să pătrundă în mintea și inima noastră. Așa, dar, se cuvine să ne purtăm. Și dacă Dumnezeu ne cercetează și ne trimite vreo încercare — ca să ne smerească și să mai risipească din nerecunoștința și obrăznicia noastră — să ne trezim și să ne întoarcem la El. Și după ce facem aceasta în chip obștesc, să o facem și fiecare în parte. Dacă cineva a rătăcit și nu L-a cunoscut cu adevărat pe Dumnezeu, nici nu s-a supus vreodată pe deplin învățăturii sănătoase, și apoi este cercetat de Dumnezeu prin boală, lipsă sau alt necaz — să se cerceteze și să zică: „Vai mie, Evanghelia mi-a fost predicată, dar cum am primit-o până acum? Nu L-am cunoscut cu adevărat pe Dumnezeu. Chiar dacă m-am numit al Lui, nu m-a atins în inimă. Ce-i de făcut acum? Dacă este voia Lui să fiu ucenicul Său, atunci e drept să mă dau cu totul Lui și să-L cinstesc ca pe Învățătorul meu și Stăpânul meu cel adevărat.” Aceasta este învățătura pe care o primim din textul acesta: că atunci când vedem cu câtă dragoste ne caută Domnul, cum se străduiește să biruiască împotrivirea noastră, dojenindu-ne păcatele și strângându-ne înapoi la Sine ca să ne îndrepte — să nu lovim cu călcâiul în pinteni, cum se zice, ci mai curând să ne supunem cu blândețe, și să ne lăsăm călăuziți, dorind să sporim tot mai mult în cuvântul Său. Să ne plecăm, așadar, cu smerenie înaintea bunului nostru Dumnezeu, mărturisind nenumăratele greșeli pe care nu încetăm să le săvârșim zilnic împotriva măreției Sale; rugându-L să binevoiască în fiecare zi să le șteargă prin îndurarea Sa slobodă și, totodată, să ne aducă înapoi la El, lucrând în noi prin Duhul Său cel Sfânt, astfel încât conștiințele noastre să fie omorâte treptat, zi de zi, până ce ne vom fi curățit cu totul de toate stricăciunile firii noastre, pentru a fi îmbrăcați din nou cu dreptatea Lui. Și astfel să zicem cu toții: Atotputernice Dumnezeule, Tată ceresc…Prima predica pe capitolul 1 din cartea Deuteronomul Miercuri 20 martie 1555. Când Dumnezeu a dat Legea Sa pe muntele Horeb, după ce scosese poporul din robia Egiptului, El a arătat cu ce scop se îndurase de ei: anume, ca să fie slăvit prin această lucrare, țintă către care trebuie să se îndrepte toate darurile și harurile pe care ni le dăruiește. Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, vorbind despre mântuirea desăvârșită împlinită prin Domnul nostru Iisus Hristos, a spus că Dumnezeu ne-a izbăvit din mâna dușmanilor noștri tocmai ca să-i slujim în sfințenie și dreptate toată viața. Aceasta este o învățătură care străbate întreaga Scriptură. Tot pentru acest scop zice și profetul Isaia că Dumnezeu a creat un popor ca să vestească lauda Sa. Așadar, dacă Legea a fost dată pentru ca poporul să înțeleagă de ce a fost eliberat din Egipt, era cu drept ca ei să se supună lui Dumnezeu, Cel care Se dovedise un Răscumpărător așa de puternic. Totuși, poporul a fost împietrit și n-a putut, în inima lui, să asculte cu blândețe și supunere cuvintele rostite în Numele lui Dumnezeu. Și totuși trebuiau s-o facă, fiindcă primiseră un har atât de mare și de neprețuit. Dumnezeu își arătase brațul Său cel puternic în izbăvirea lor, iar aceasta trebuia să-i facă să spună: „Iată, Dumnezeul nostru S-a preamărit în chip minunat față de noi; am avut parte de o prezență a slavei Lui aproape văzută — dacă cerurile s-ar fi deschis și L-am fi văzut cu ochii noștri, tot n am fi avut mai multă siguranță că El ne călăuzește!” De vreme ce Dumnezeu S-a coborât așa spre ei și le-a arătat atâta bunătate, nu era drept ca ei să-I aparțină cu totul? Dacă El i-a răscumpărat cu mâna Sa puternică, nu trebuiau să fie ai Lui, moștenirea Lui? Dacă ar fi avut un dram de înțelepciune, s-ar fi supus cu smerenie, primind cuvântul rostit prin Moise. Și oare ce autoritate avea Legea, fiind însoțită de atâtea minuni? Căci Dumnezeu nu doar l-a chemat pe Moise, ci l-a urcat pe munte, l-a despărțit de oameni, ca atunci când aducea Legea, poporul să-l primească nu ca pe un om, ci ca pe un înger. Moise a stat acolo 40 de zile fără să mănânce sau să bea, ca să arate că era ridicat mai presus de fire, în slava lui Dumnezeu. Și la coborâre, fața lui strălucea ca soarele — de aceea trebuia să-și acopere chipul. Această strălucire era tocmai pentru a confirma că Legea nu era născocită de mintea omului, ci venea de la Dumnezeu. Pe deasupra, muntele era cuprins de tunete, fulgere și trâmbițe, tot pământul părea că se va prăbuși; nu era nici vale, nici înălțime care să nu tremure când Dumnezeu Și-a rostit glasul. Așadar, dacă Legea a fost vestită cu atâta măreție și solemnitate, nu erau ei mai împietriți decât niște pietre, dacă n-au ascultat cuvântul lui Dumnezeu? Și totuși, Legea a fost disprețuită, și chiar când Dumnezeu îl pregătea pe Moise, ei s au grăbit să-și facă un vițel de aur, căzând în idolatrie chiar în ceasul în care Dumnezeu voia să le vorbească. Chiar și după ce Legea a fost dată, poporul a tremurat și s-a înfricoșat: „Dacă Dumnezeu ne mai vorbește, murim!” ziceau ei. S-au depărtat de munte, cum li se poruncise. S-ar părea că aveau teamă sfântă — dar mai târziu s-a vădit că era doar fățărnicie. Le lipsise o inimă atinsă cu adevărat, și n-au primit cuvântul ca să se înrădăcineze în ei. Pe scurt, atunci când Dumnezeu Și-a rostit întâia oară Legea, ea abia dacă a fost ascultată, și poporul nu era dispus să se supună, așa cum se cuvenea. Așadar, Dumnezeu a trebuit să revină iar la lucrarea Sa, chiar dacă poporul nu merita ca El să-l mai folosească pe Moise în slujba aceea. Căci nu era oare drept ca, după ce Îl disprețuiseră în așa chip pe Dumnezeul cel viu, să fie lăsați de atunci fără nici o rază de adevăr? Să fie dați pe mâna diavolului? Să li se ia vederea duhovnicească cu totul? Să moară de foame, lipsiți de hrana cea vie a sufletului? Să fie otrăviți de toate rătăcirile și înșelăciunile Satanei? De fapt, poporul ar fi meritat o astfel de soartă. Dar Dumnezeu nu S-a uitat la ce meritau acești oameni nenorociți, ci Și-a acoperit păcatele lor cu bunătatea Lui nemărginită. A continuat să-i învețe, chiar și după ce se dovediseră nesupuşi și răzvrătiți — da, cu o încăpățânare nemăsurată, de părea că nu mai e nici o cale de a-i întoarce spre bine. Și totuși, Dumnezeu S-a milostivit, încercând din nou dacă nu cumva se vor lăsa aduși înapoi. De aceea, Moise n-a făcut doar să proclame Legea la Horeb, ci a adăugat și îndemnuri fierbinți, văzând cât de nestatornic și ușuratic era poporul. S-a silit din toate puterile să i întoarcă la Dumnezeu. Mai mult, Dumnezeu a voit ca la urmă să se facă o repetare a Legii și ca ea să fie întărită din nou — așa cum este cuprins în această carte. De aceea poartă numele de Deuteronom, adică „Legea a doua oară grăită”. Nu pentru că Dumnezeu ar fi adus ceva nou, ci ca să mustre poporul pentru purtarea lui rușinoasă și să le arate cât de prost au păzit învățătura. E ca atunci când copiii nu progresează deloc la școală, ci rămân niște măgăruși greoi, cu toate că trece anul și ei nu dau înainte nici cu un pas. Sunt nevoiți să se întoarcă la „abecedarul” lor. Și de ce? Pentru că, deși și-au auzit învățătorul, au rămas la fel de neștiutori — n-au învățat nimic, ci stau mereu în același loc, fără să crească. Tot așa, Domnul le înfruntă poporul Israel pentru nesimțirea lor, când le repetă Legea a doua oară. Ca și cum le-ar spune: „Sunteți niște ucenici foarte greoi. V-am deprins îndeajuns cu Legea Mea. Cele Zece Porunci cuprind desăvârșirea deplină a înțelepciunii. Și totuși, n-a fost destul — fiindcă ori n-aveți urechi deloc, ori le aveți prea lungi, căci nici până acum n-a pătruns nimic în inimile voastre. Adevărul e că nici n-ați ascultat ce v-am spus. Așa că trebuie iarăși să vă întorc la prima lecție, la abecedar. Trebuie să vă deschid din nou Legea și să vă mestec hrana ca pentru prunci, ca să o puteți digera.” „Iar pentru că sunteți atât de greoi și nepăsători, trebuie să vă împung, să vă stârnesc mai puternic, ca prin trezirea aceasta să se îndrepte împietrirea inimii voastre.” Vedem, așadar, care este temelia acestei Cărți: anume că, deși Dumnezeu dăduse deja Legea poporului Israel și o întărise cu toate cele cuvenite, El, din pricina împietririi și răzvrătirii lor, S-a învrednicit să le dea o tâlcuire mai largă a Legii decât cea scrisă până atunci de Moise. Și nu doar că le-a descoperit sensul ei mai în profunzime, dar i-a și îndemnat cu tărie să o păzească mai bine decât făcuseră mai înainte, mustrându-i pentru nesupunerea și obrăznicia cu care se dovediseră nevrednici să primească învățătura Făcătorului și Răscumpărătorului lor. Toate aceste lucruri pe care le vedem la poporul acesta — ni se cuvin și nouă. Și, vai, de-am semăna mai puțin cu evreii în aceste privințe... Dar dacă ei s-au arătat vreodată împietriți și nesupuşi, cu cât mai vinovați suntem noi astăzi? Fiindcă Domnul ne-a vorbit nu doar o dată, ci de nenumărate ori. Dacă Legea a fost întărită în mâna lui Moise, oare Evanghelia n-a fost și mai puternic confirmată în vremurile noastre? Dacă atunci s-a cutremurat pământul, dacă s-au auzit tunete și trâmbițe și au fulgerat cerurile, Evanghelia a clătinat și cerul, și pământul, cum spune profetul Agheu și cum amintește Apostolul în Epistola către Evrei. Îl auzim și pe Sfântul Pavel, în a doua Epistolă către Corinteni, capitolul 3: Mesajul vieții și al mântuirii cuprins în Evanghelie trebuie preamărit cu atât mai mult decât Legea, care era de sine moartă și nu putea da viață. Așadar, dacă Dumnezeu Și-a arătat o slavă atât de mare în Evanghelie, și dacă această veste ni s-a propovăduit nu o dată și gata, ci zi de zi, în urechile noastre — să ne întrebăm dacă suntem ucenici buni. Păstrăm oare în minte cele ce ne-au fost spuse? Îl cinstim oare pe Dumnezeu prin ascultarea noastră? Suntem noi cu adevărat legați de El? Vai, nu se vede nicidecum aceasta. Căci chiar dacă Dumnezeu nu încetează a ne deschide inima Lui prin Cuvânt, noi suntem zăvorâți, și nu-L lăsăm să intre. Dimpotrivă, alergăm încoace și încolo, trăind în deșertăciune, și suntem atât de departe de a fi atinși de învățătură, încât nici nu ne străduim s-o cuprindem ori s-o păzim. Mai degrabă vedem opusul a ceea ce ar trebui: o inimă nesupusă, o minte răzlețită, o viață fără ascultare. Astfel, evreii sunt pentru noi ca o oglindă în care ne putem vedea propria noastră prostie, îndărătnicie, nerecunoștință și răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Ba chiar suntem mai vinovați decât ei, pentru că ascultăm atât de slab glasul lui Dumnezeu. Poporul de atunci ar fi trebuit să se plece cu totul înaintea lui Dumnezeu și să-I fie slujitor credincios, pentru că îi izbăvise din robia Egiptului. Dar cu noi, ce este? Nu ne-a izbăvit Dumnezeu dintr-o robie mai grea? Nu de un împărat pământesc, ci din lanțurile păcatului și ale diavolului. Ne-a smuls din prăpastia morții, ne-a scos din temnițele iadului. Și nu ne-a făgăduit doar o țară pământească, ci ne-a deschis cerul însuși, prin Domnul nostru Iisus Hristos, Care a intrat acolo înaintea noastră, luând în stăpânire moștenirea cea veșnică, ca noi să știm sigur că locul și odihna noastră sunt pregătite acolo. Așadar, dacă Dumnezeu ne-a legat de El cu o dragoste așa de adâncă, oare nerecunoștința noastră nu este îndoita, ba chiar însutit mai rușinoasă decât a poporului de altădată? Mai mult, de vreme ce Dumnezeu a binevoit să-Și continue lucrarea de învățător, străduindu-Se să învețe un popor atât de îndărătnic și răzvrătit, trebuie să fim încredințați că tot așa Se poartă și cu noi astăzi. Da, și este cu adevărat nevoie ca El să facă astfel (precum am spus deja) — altfel ce s-ar alege de noi? Dar dacă vedem că Dumnezeu este atât de milostiv încât nu obosește să ne învețe, chiar dacă n-am folosit nimic nici în prima zi, nici în primul an de auzire, atunci să știm că această răbdare zilnică a Lui față de noi este pe cât se poate de necesară. Și e un lucru vrednic de cugetat. Căci firea omului e veșnic „cu urechea mâncărime”, dorind tot ce e nou. Iar dacă li se predică oamenilor mereu aceeași învățătură dumnezeiască, devin nerăbdători și se plictisesc repede. Li se pare că ajunge să li se vorbească o dată sau de două ori despre ea, și nu iau seama la faptul că uită cele pe care ar fi trebuit să le fi păstrat bine în minte. De aceea, ca să nu ne istovim de predica Evangheliei, să ne aducem aminte că avem nevoie ca Dumnezeu să ne reamintească mereu lucrurile pe care ni le-a arătat deja — pentru că mintea noastră e slabă și uită repede cele ce țin de El. Așadar, ori de câte ori ni se spune că este un singur Dumnezeu, în care trăim, și că El nu este doar Făcătorul nostru, ci și Tatăl nostru, Cel care ne-a înfiat ca fii ai Săi și ne-a legat de El cu o legătură și mai puternică prin faptul că ne-a răscumpărat cu sângele Fiului Său — ori de câte ori ni se aduc acestea aminte, chiar dacă le-am mai auzit, să nu zicem cu dispreț: „Eh, astea le știm de mult!” Dimpotrivă, să intrăm fiecare în sine și să se cerceteze, să vadă dacă cele auzite mai înainte s-au așezat cu adevărat în inimă. Să facem această socoteală cu noi înșine. Și de ce? Fiindcă dacă ne-am aduce bine aminte că suntem lăsați în lume ca să-L slăvim pe Dumnezeu, am fi cu mult mai hotărâți să ne facem datoria față de El. Dacă am cugeta cu adevărat la iubirea părintească pe care ne-o arată, chemându-ne „fii”, dacă ne-am gândi cât de scump L-a costat pe Domnul nostru Iisus Hristos să ne scape de moartea veșnică — n-am fi noi dornici să ne dăm cu totul lui Dumnezeu? N-ar trebui să-I aducem o cu totul altă cinstire decât o facem? Așadar, ori de câte ori suntem nesupuşi și lăsați în voia poftelor și plăcerilor lumești, să fim siguri că e pentru că n-am ascultat bine glasul lui Dumnezeu, când ne-a vorbit, și n-am luat seama la îndemnurile Lui. De aceea, e bine să fim mereu aduși cu mintea la cele ce am auzit, ca Dumnezeu să vină din nou și să ne spună: „O, oameni ticăloși, ce faceți? V-am învățat o dată — învățătura din cuvântul Meu ar fi trebuit să vă pătrundă adânc. Și totuși, sunteți tot ca niște prunci nepricepuți.” Aceasta este, zic eu, ceea ce se cuvine să facem: ca să aflăm bunăvoința lui Dumnezeu în Cuvântul Său și să fim hrăniți prin el, așa cum ne hrănim cu pâinea cea de toate zilele. Să fim încredințați că rânduiala aceasta, prin care suntem predicați toată viața, iar urechile noastre sunt bătute neîncetat cu aceleași lucruri — pe care poate trebuia să le înțelegem într-o lună-două — nu este nicidecum zadarnică. Și încă: dacă nu facem așa, dacă nu ne supunem auzirii lui Dumnezeu și nu ne lăsăm învățați de El în toate zilele vieții noastre, să ne temem, ca nu cumva să vină asupra noastră judecata pe care a rostit-o odinioară asupra poporului Israel prin proorocul Isaia. Acolo zice că Legea va fi pentru ei ca o carte închisă și pecetluită, încât, de va fi dată unui om învățat, el va zice: „Slovele nu se văd, e un sigiliu pe ea, nu pot pricepe ce este înlăuntru.” Iar de va fi dată unui om neștiutor, va răspunde: „Eu nu știu carte, n-am fost la școală, nu pot citi.” Iată cum Dumnezeu pedepsește pe cei ce stăruie în nesimțirea lor și nu vor nicicum să se plece sub stăpânirea Sa. Adevărat este că Dumnezeu îndură pentru o vreme, și că, deși suntem vrednici să fim tăiați din casa Lui, să fim lipsiți de adevăr, dați în mâna Satanei, ca să fim orbiți de minciuni și otrăviți cu amăgirile lui, totuși Dumnezeu, din milă, ne mai caută și ne mai cheamă. Dar dacă stăruim în a respinge buna învățătură, și rămânem la fel de lipsiți de rod la sfârșitul anului cum eram la început, atunci acea amenințare se va împlini asupra noastră: vom lua Sfânta Scriptură în mâini, ni se va predica Evanghelia, și totuși n-o vom înțelege, fie cât de ascuțită ne-ar fi mintea. Când cel simplu va zice: „Eu nu știu ce înseamnă acestea,” și cel învățat le va citi, tot ca o scrisoare închisă și pecetluită i se va părea. De aceea să ne temem de o astfel de osândă, și ca lumina noastră să nu se prefacă în întuneric, să prețuim harul pe care Dumnezeu ni-l oferă astăzi — ca să folosim cum se cuvine vorbirea Sa necontenită cu noi. Este adevărat că cele spuse aici au fost rostite întâi pentru poporul Israel, și ar fi putut să le fie de folos în vremea lor. Dar ele sunt valabile și pentru noi astăzi, fiind o comoară obștească pe care Dumnezeu vrea să o împărtășească și cu noi. Căci, după cum vom vedea, Legea nu a fost dată doar ca o regulă pentru viața bună, ci a fost întemeiată pe legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu Avraam și urmașii săi. Și în virtutea acelui legământ, am devenit și noi moștenitori ai Împărăției cerești, cum spune Sfântul Pavel. Dacă dorim mântuirea, trebuie să ne întoarcem la făgăduința făcută părintele nostru Avraam. Și ca să fim parte din casa lui Dumnezeu și membri ai lui Hristos, trebuie să fim din neamul duhovnicesc al lui Avraam. Așadar, vedem că această învățătură nu s-a stins la venirea Fiului lui Dumnezeu, ci continuă să lucreze și astăzi pentru noi, și va lucra până la sfârșitul lumii. Căci este o zidire întemeiată pe legământul cel veșnic, din care — precum dintr-un izvor adevărat — țâșnește mântuirea noastră, după cum s-a spus. Așadar, să înțelegem bine că ori de câte ori Dumnezeu vorbește către evrei, același cuvânt se adresează și nouă; și trebuie să-l primim astfel încât să ne dăm seama că Dumnezeu Și-a revărsat harul peste întreaga lume prin venirea singurului Său Fiu și a zidit noua Ierusalim cerească, cu scopul ca toți să fim uniți într-o singură frățietate sfântă, chemându-L pe Dumnezeu Tată cu o singură gură. Fiind așa, trebuie să înțelegem că este cu dreptate ca noi să ne dăruim cu totul lui Dumnezeu, ca El să ne cârmuiască, să aibă stăpânire asupra noastră, și, așa cum S-a dat El pe Sine nouă, noi să-I fim cu totul ai Lui — să-I oferim ascultarea cuvenită unor copii față de părintele lor. Și dacă suntem leneși și nepăsători în aceasta, să fim cel puțin mișcați de îndemnurile cuprinse în această carte. Dacă Dumnezeu ne cheamă cu atâta stăruință, să nu ne astupăm urechile, ci să ne trezim, și fiecare dintre noi să-l mustre pe fratele său. Ba mai mult — dacă am fi înțelepți, n-am aștepta să fim treziți de Dumnezeu cu asprime, ci l-am preîntâmpina în pocăință. Totuși, dacă nu ne rușinăm de păcatele noastre, când Dumnezeu începe să ne pedepsească cu amenințările Sale și ne înfruntă pentru fărădelegile noastre, suntem cu atât mai de vină. Iată, deci, ce trebuie să luăm aminte în linii mari asupra acestei cărți. Acum să ne întoarcem la textul rostit mai devreme: „Iată cuvintele pe care Moise le-a spus poporului în pustie, în câmpia de dincolo de Iordan, de la Horeb până la locurile amintite înainte.” Aici trebuie să remarcăm că Dumnezeu dorea să mustre poporul pentru că nu păzise Legea — Lege care nu doar le fusese predicată, ci și scrisă cu mâna lui Dumnezeu, asemenea unui contract solemn între două părți. Dumnezeu Însuși a binevoit să scrie cele Zece Porunci pe două table, ca să le fie ținute mai ușor în memorie. Deși învățătura era clară și Dumnezeu avusese grijă s-o păzească de uitare, poporul nu o primise cu seriozitate. De aceea, acum îi mustră direct — cum s-ar spune astăzi către noi: „Iată, Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos v-a fost predicată cu putere și slavă — și v-a fost lăsată și în scris. Ați auzit-o de multă vreme, și totuși tot aceeași Evanghelie o aveți acum în Cărți.” Prin urmare, suntem fără scuză dacă nu știm ce spune Dumnezeu. Și de s-ar rosti un astfel de cuvânt către noi, n-ar fi altceva decât o rușinare a prostiei noastre. Mai mult: dacă s-ar spune că, deși am fost botezați în Numele Fiului lui Dumnezeu când eram copii, totuși nici azi nu-L cunoaștem, și deși am ajuns la vârsta matură, suntem tot niște neștiutori în cele dumnezeiești, și abia de putem spune ce este Evanghelia, sau, mai grav, n-am gustat-o deloc cu adevărat — atunci o asemenea prezentare a Evangheliei, cum că ne-a fost dată din belșug și în multe chipuri, ar fi o adevărată învinuire împotriva noastră. Tot astfel, Moise, pentru a da mărturie înaintea poporului că s-a arătat prea nerecunoscător față de Dumnezeu, spune în chip limpede următoarele… „Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am rostit și predicat din timp în timp,” zice Moise, „nu pentru o zi sau două, ci încă de la darea Legii pe muntele Horeb. Și pentru că v-ați arătat atât de răzvrătiți și împotrivitori, n-am încetat să vă aduc aminte necontenit de cele pe care le-ați auzit mai înainte.” Să învățăm de aici să ne trezim și noi mai cu râvnă. Căci dacă vedem că a fost voia lui Dumnezeu, ca dintru începutul lumii adevărul Său să fie păstrat în scris printre oameni, și că El n-a încetat să-l scoată la lumină de fiecare dată când oamenii au căutat să-l îngroape prin răutate — să recunoaștem cât de minunată este bunătatea Sa în aceasta, și să fim mișcați să primim cele ce ni se vor vesti. Ia aminte la acest prim punct. Dar, ca să fim și mai bine pregătiți, să luăm seama la ceea ce adaugă Moise: „după toate câte i-a poruncit Dumnezeu.” Prin această introducere, Moise arată că n-a spus nimic de la sine, nici n-a căutat să supună poporul unor năluciri de-ale lui, sau unor închipuiri născute din rațiunea lui firească. Dimpotrivă, a ascultat simplu de Dumnezeu, ca un sol credincios și devotat, fără să se abată nici la dreapta, nici la stânga. Iar dacă Moise, care a avut o mărturie atât de înaltă — încât n-a mai ridicat Dumnezeu niciun profet asemenea lui — dacă Moise, care este prințul tuturor profeților, cel mai mare sub Legea veche (după Iisus Hristos), spune totuși că n-a rostit nimic de capul lui, atunci ce vor face ceilalți? Pot ei să se pună alături cu Moise? Nicidecum. Dar chiar de-ar fi ridicați la aceeași vrednicie, nu trebuie să meargă mai departe decât atât: să rostească doar ceea ce Dumnezeu le poruncește. Prin urmare, să învățăm de aici că toate tradițiile omenești sunt alungate și respinse. Iar din aceasta se vede limpede că Papa a stricat și a corupt întreaga rânduială a Bisericii, luând asupra sa dregătoria de legiuitor, născocind legi după placul lui, punând jug pe gâtul oamenilor, croind noi articole de credință, și silind pe oameni să-i primească închipuirile ca pe Sfânta Scriptură. Oare nu e aceasta o răsturnare cu totul a rânduielii dumnezeiești? Ba da. Căci Dumnezeu nu a voit niciodată ca oamenii să aibă o asemenea libertate și putere în Biserica Sa, încât să introducă născociri omenești — ci El singur să fie auzit și ascultat. Ține minte acest al doilea punct. Dar este încă mai mult: nu doar că Moise a grăit potrivit poruncii primite, ci „după toate câte i-a poruncit Domnul.” Așadar, el n-a amestecat nimic din ce ar fi crezut el că e bun, n-a ales după gândul său, ci a urmat voia lui Dumnezeu punct cu punct, până la deplinătate. Vezi deci câtă curăție și simplitate a inimii era în Moise: nu doar că a transmis ceea ce primise de la Dumnezeu, ci a păzit această rânduială cu stăruință, n-a ieșit din hotarele sale, și nu s-a apucat să zică: „asta mi se pare bun” sau „despre asta eu cred așa... ” Nu. În toate, el s-a călăuzit numai după însărcinarea sa, rostind doar ce auzise pe Dumnezeu grăind. Reține și acest al doilea punct. Aici suntem, așadar, învățați să primim învățătura cuprinsă în această carte nu ca venind de la un om muritor. Când ne vorbește, Moise mărturisește că el însuși nu este dascălul nostru, deși ne repetă lecția — ci Cel ce trebuie să fie învățătorul nostru este Dumnezeu și Duhul Său cel Sfânt, chiar Domnul nostru Iisus Hristos, în mâna Căruia a fost dată Legea, după cum spune și Sfântul Pavel. Căci El a fost păstorul Bisericii din toate vremurile. Așadar, să înțelegem că trebuie să primim cu reverență și luare-aminte lucrurile ce ne-au fost date prin mâna lui Moise. Nu socotind că ar fi fost vreo născocire omenească, ci recunoscând că Dumnezeu l-a trimis și l-a rânduit ca unealtă a Sa, așa încât, când primim vreun cuvânt rostit de Moise, să fim siguri că Dumnezeu însuși ne călăuzește prin adevărul Său curat, iar credința noastră nu se sprijină pe oameni sau făpturi muritoare, ci pe Dumnezeul cel viu, Care este atât autorul, cât și temeiul ei. După ce spune aceasta, Moise adaugă că a rostit toate acestea în al patruzecilea an, luna a unsprezecea, în prima zi a lunii. Cu alte cuvinte, atunci când poporul se apropia de țara făgăduinței și era gata să intre în ea, el a repetat Legea lui Dumnezeu, a făcut o cuprindere a ei, și a reamintit toate îndemnurile și avertismentele pe care le rostise până atunci. Nu că Moise ar fi tăcut de la Horeb încoace — căci, așa cum am spus, n-a încetat să îndemne poporul cu stăruință, văzând cât sunt de împotriviți și cu grumazul înțepenit, greu de înmuiat. Dar, în cele din urmă, văzând că se apropia de sfârșitul vieții, și că își isprăvise alergarea, fiind pe punctul de a ieși din această lume (după cum vom vedea la finalul cărții), a făcut o recapitulare a tuturor învățăturilor pe care le dăduse vreme de patruzeci de ani — cu scopul de a le întări și pecetlui în popor, astfel încât urmașii lor să se zidească din acestea după moartea sa, iar folosul lor să ajungă până la noi, astăzi, prin învățăturile cuprinse aici. Totuși, vedem că poporul ar fi trebuit de mult până atunci să fi fost supus cu adevărat, și să fi primit cu mai multă smerenie lucrarea lui Dumnezeu. Căci patruzeci de ani sunt timp îndestul pentru ca inima unui om să se plece spre bine, dacă e vreodată cu putință. Când vedem un om ținut în frâu vreme de patruzeci de ani, și totuși nu vrea să asculte nici sfat, nici mustrare, atunci e ori ceasul îndreptării, ori nu mai e nicio nădejde, și se cade să se cerceteze și să se trezească, dacă mai este timp. Dumnezeu, așadar, văzând că poporul Lui era așa de sălbatic, le-a dat timp, i-a purtat cu îngăduință vreme de patruzeci de ani, tocmai pentru îndărătnicia lor, cum vom vedea mai departe. Dar ce avem de reținut acum este acest lucru: Moise a vorbit acum către popor fiindcă se apropia de plecarea sa, iar Dumnezeu se pregătea să-l ia din lume. Totodată, era și vremea unei reînnoiri a poporului: căci celor care, cu ani în urmă, refuzaseră să intre în țara Canaan, li se spusese: „Trupurile voastre vor putrezi în pustie; nu sunteți vrednici de moștenirea pe care Dumnezeu a făgăduit-o robului Său Avraam.” Așadar, vedem că atunci când poporul a fost, într-un fel, reînnoit după patruzeci de ani, atunci Moise le-a propovăduit din nou Legea, și le-a vorbit potrivit poruncii lui Dumnezeu. Acum, și noi trebuie să luăm această pildă pentru învățătura noastră. Adică, ori de câte ori ne-am arătat nepăsători și n-am sporit în școala lui Dumnezeu — rămânând niște „măgăruși” greoi sau doar ciugulind din învățătură, fără ca ea să aducă viață în noi — dacă Dumnezeu, prin trecerea vremii, ne smerește și ne pregătește să-L ascultăm cu mai multă luare-aminte, să ne cercetăm și să ne folosim de această ocazie. Să nu ne arătăm neîndreptabili. Căci, ce vom câștiga la urmă dacă rămânem nesupuşi și dârji, de nu ne mai poate frânge Dumnezeu? Nu ne va aduce aceasta rușine și osândă? Așadar, atât în adunarea Bisericii cât și fiecare în parte, să luăm aminte la acest avertisment. Dacă până acum n-am primit cum se cuvine învățătura care ne-a fost predicată de multă vreme, să cugetăm că Dumnezeu tot nu ne leapădă, ci ne arată atâta milă, încât încă ne caută. Scopul Lui este să ne tragă la El. De aceea, să ne pregătim — să nu ne împotrivim, ci să ne smerim, și să lăsăm ca învățătura să pătrundă în mintea și inima noastră. Așa, dar, se cuvine să ne purtăm. Și dacă Dumnezeu ne cercetează și ne trimite vreo încercare — ca să ne smerească și să mai risipească din nerecunoștința și obrăznicia noastră — să ne trezim și să ne întoarcem la El. Și după ce facem aceasta în chip obștesc, să o facem și fiecare în parte. Dacă cineva a rătăcit și nu L-a cunoscut cu adevărat pe Dumnezeu, nici nu s-a supus vreodată pe deplin învățăturii sănătoase, și apoi este cercetat de Dumnezeu prin boală, lipsă sau alt necaz — să se cerceteze și să zică: „Vai mie, Evanghelia mi-a fost predicată, dar cum am primit-o până acum? Nu L-am cunoscut cu adevărat pe Dumnezeu. Chiar dacă m-am numit al Lui, nu m-a atins în inimă. Ce-i de făcut acum? Dacă este voia Lui să fiu ucenicul Său, atunci e drept să mă dau cu totul Lui și să-L cinstesc ca pe Învățătorul meu și Stăpânul meu cel adevărat.” Aceasta este învățătura pe care o primim din textul acesta: că atunci când vedem cu câtă dragoste ne caută Domnul, cum se străduiește să biruiască împotrivirea noastră, dojenindu-ne păcatele și strângându-ne înapoi la Sine ca să ne îndrepte — să nu lovim cu călcâiul în pinteni, cum se zice, ci mai curând să ne supunem cu blândețe, și să ne lăsăm călăuziți, dorind să sporim tot mai mult în cuvântul Său. Să ne plecăm, așadar, cu smerenie înaintea bunului nostru Dumnezeu, mărturisind nenumăratele greșeli pe care nu încetăm să le săvârșim zilnic împotriva măreției Sale; rugându-L să binevoiască în fiecare zi să le șteargă prin îndurarea Sa slobodă și, totodată, să ne aducă înapoi la El, lucrând în noi prin Duhul Său cel Sfânt, astfel încât conștiințele noastre să fie omorâte treptat, zi de zi, până ce ne vom fi curățit cu totul de toate stricăciunile firii noastre, pentru a fi îmbrăcați din nou cu dreptatea Lui. Și astfel să zicem cu toții: Atotputernice Dumnezeule, Tată ceresc…Prima predica pe capitolul 1 din cartea Deuteronomul Miercuri 20 martie 1555. Când Dumnezeu a dat Legea Sa pe muntele Horeb, după ce scosese poporul din robia Egiptului, El a arătat cu ce scop se îndurase de ei: anume, ca să fie slăvit prin această lucrare, țintă către care trebuie să se îndrepte toate darurile și harurile pe care ni le dăruiește. Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, vorbind despre mântuirea desăvârșită împlinită prin Domnul nostru Iisus Hristos, a spus că Dumnezeu ne-a izbăvit din mâna dușmanilor noștri tocmai ca să-i slujim în sfințenie și dreptate toată viața. Aceasta este o învățătură care străbate întreaga Scriptură. Tot pentru acest scop zice și profetul Isaia că Dumnezeu a creat un popor ca să vestească lauda Sa. Așadar, dacă Legea a fost dată pentru ca poporul să înțeleagă de ce a fost eliberat din Egipt, era cu drept ca ei să se supună lui Dumnezeu, Cel care Se dovedise un Răscumpărător așa de puternic. Totuși, poporul a fost împietrit și n-a putut, în inima lui, să asculte cu blândețe și supunere cuvintele rostite în Numele lui Dumnezeu. Și totuși trebuiau s-o facă, fiindcă primiseră un har atât de mare și de neprețuit. Dumnezeu își arătase brațul Său cel puternic în izbăvirea lor, iar aceasta trebuia să-i facă să spună: „Iată, Dumnezeul nostru S-a preamărit în chip minunat față de noi; am avut parte de o prezență a slavei Lui aproape văzută — dacă cerurile s-ar fi deschis și L-am fi văzut cu ochii noștri, tot n am fi avut mai multă siguranță că El ne călăuzește!” De vreme ce Dumnezeu S-a coborât așa spre ei și le-a arătat atâta bunătate, nu era drept ca ei să-I aparțină cu totul? Dacă El i-a răscumpărat cu mâna Sa puternică, nu trebuiau să fie ai Lui, moștenirea Lui? Dacă ar fi avut un dram de înțelepciune, s-ar fi supus cu smerenie, primind cuvântul rostit prin Moise. Și oare ce autoritate avea Legea, fiind însoțită de atâtea minuni? Căci Dumnezeu nu doar l-a chemat pe Moise, ci l-a urcat pe munte, l-a despărțit de oameni, ca atunci când aducea Legea, poporul să-l primească nu ca pe un om, ci ca pe un înger. Moise a stat acolo 40 de zile fără să mănânce sau să bea, ca să arate că era ridicat mai presus de fire, în slava lui Dumnezeu. Și la coborâre, fața lui strălucea ca soarele — de aceea trebuia să-și acopere chipul. Această strălucire era tocmai pentru a confirma că Legea nu era născocită de mintea omului, ci venea de la Dumnezeu. Pe deasupra, muntele era cuprins de tunete, fulgere și trâmbițe, tot pământul părea că se va prăbuși; nu era nici vale, nici înălțime care să nu tremure când Dumnezeu Și-a rostit glasul. Așadar, dacă Legea a fost vestită cu atâta măreție și solemnitate, nu erau ei mai împietriți decât niște pietre, dacă n-au ascultat cuvântul lui Dumnezeu? Și totuși, Legea a fost disprețuită, și chiar când Dumnezeu îl pregătea pe Moise, ei s au grăbit să-și facă un vițel de aur, căzând în idolatrie chiar în ceasul în care Dumnezeu voia să le vorbească. Chiar și după ce Legea a fost dată, poporul a tremurat și s-a înfricoșat: „Dacă Dumnezeu ne mai vorbește, murim!” ziceau ei. S-au depărtat de munte, cum li se poruncise. S-ar părea că aveau teamă sfântă — dar mai târziu s-a vădit că era doar fățărnicie. Le lipsise o inimă atinsă cu adevărat, și n-au primit cuvântul ca să se înrădăcineze în ei. Pe scurt, atunci când Dumnezeu Și-a rostit întâia oară Legea, ea abia dacă a fost ascultată, și poporul nu era dispus să se supună, așa cum se cuvenea. Așadar, Dumnezeu a trebuit să revină iar la lucrarea Sa, chiar dacă poporul nu merita ca El să-l mai folosească pe Moise în slujba aceea. Căci nu era oare drept ca, după ce Îl disprețuiseră în așa chip pe Dumnezeul cel viu, să fie lăsați de atunci fără nici o rază de adevăr? Să fie dați pe mâna diavolului? Să li se ia vederea duhovnicească cu totul? Să moară de foame, lipsiți de hrana cea vie a sufletului? Să fie otrăviți de toate rătăcirile și înșelăciunile Satanei? De fapt, poporul ar fi meritat o astfel de soartă. Dar Dumnezeu nu S-a uitat la ce meritau acești oameni nenorociți, ci Și-a acoperit păcatele lor cu bunătatea Lui nemărginită. A continuat să-i învețe, chiar și după ce se dovediseră nesupuşi și răzvrătiți — da, cu o încăpățânare nemăsurată, de părea că nu mai e nici o cale de a-i întoarce spre bine. Și totuși, Dumnezeu S-a milostivit, încercând din nou dacă nu cumva se vor lăsa aduși înapoi. De aceea, Moise n-a făcut doar să proclame Legea la Horeb, ci a adăugat și îndemnuri fierbinți, văzând cât de nestatornic și ușuratic era poporul. S-a silit din toate puterile să i întoarcă la Dumnezeu. Mai mult, Dumnezeu a voit ca la urmă să se facă o repetare a Legii și ca ea să fie întărită din nou — așa cum este cuprins în această carte. De aceea poartă numele de Deuteronom, adică „Legea a doua oară grăită”. Nu pentru că Dumnezeu ar fi adus ceva nou, ci ca să mustre poporul pentru purtarea lui rușinoasă și să le arate cât de prost au păzit învățătura. E ca atunci când copiii nu progresează deloc la școală, ci rămân niște măgăruși greoi, cu toate că trece anul și ei nu dau înainte nici cu un pas. Sunt nevoiți să se întoarcă la „abecedarul” lor. Și de ce? Pentru că, deși și-au auzit învățătorul, au rămas la fel de neștiutori — n-au învățat nimic, ci stau mereu în același loc, fără să crească. Tot așa, Domnul le înfruntă poporul Israel pentru nesimțirea lor, când le repetă Legea a doua oară. Ca și cum le-ar spune: „Sunteți niște ucenici foarte greoi. V-am deprins îndeajuns cu Legea Mea. Cele Zece Porunci cuprind desăvârșirea deplină a înțelepciunii. Și totuși, n-a fost destul — fiindcă ori n-aveți urechi deloc, ori le aveți prea lungi, căci nici până acum n-a pătruns nimic în inimile voastre. Adevărul e că nici n-ați ascultat ce v-am spus. Așa că trebuie iarăși să vă întorc la prima lecție, la abecedar. Trebuie să vă deschid din nou Legea și să vă mestec hrana ca pentru prunci, ca să o puteți digera.” „Iar pentru că sunteți atât de greoi și nepăsători, trebuie să vă împung, să vă stârnesc mai puternic, ca prin trezirea aceasta să se îndrepte împietrirea inimii voastre.” Vedem, așadar, care este temelia acestei Cărți: anume că, deși Dumnezeu dăduse deja Legea poporului Israel și o întărise cu toate cele cuvenite, El, din pricina împietririi și răzvrătirii lor, S-a învrednicit să le dea o tâlcuire mai largă a Legii decât cea scrisă până atunci de Moise. Și nu doar că le-a descoperit sensul ei mai în profunzime, dar i-a și îndemnat cu tărie să o păzească mai bine decât făcuseră mai înainte, mustrându-i pentru nesupunerea și obrăznicia cu care se dovediseră nevrednici să primească învățătura Făcătorului și Răscumpărătorului lor. Toate aceste lucruri pe care le vedem la poporul acesta — ni se cuvin și nouă. Și, vai, de-am semăna mai puțin cu evreii în aceste privințe... Dar dacă ei s-au arătat vreodată împietriți și nesupuşi, cu cât mai vinovați suntem noi astăzi? Fiindcă Domnul ne-a vorbit nu doar o dată, ci de nenumărate ori. Dacă Legea a fost întărită în mâna lui Moise, oare Evanghelia n-a fost și mai puternic confirmată în vremurile noastre? Dacă atunci s-a cutremurat pământul, dacă s-au auzit tunete și trâmbițe și au fulgerat cerurile, Evanghelia a clătinat și cerul, și pământul, cum spune profetul Agheu și cum amintește Apostolul în Epistola către Evrei. Îl auzim și pe Sfântul Pavel, în a doua Epistolă către Corinteni, capitolul 3: Mesajul vieții și al mântuirii cuprins în Evanghelie trebuie preamărit cu atât mai mult decât Legea, care era de sine moartă și nu putea da viață. Așadar, dacă Dumnezeu Și-a arătat o slavă atât de mare în Evanghelie, și dacă această veste ni s-a propovăduit nu o dată și gata, ci zi de zi, în urechile noastre — să ne întrebăm dacă suntem ucenici buni. Păstrăm oare în minte cele ce ne-au fost spuse? Îl cinstim oare pe Dumnezeu prin ascultarea noastră? Suntem noi cu adevărat legați de El? Vai, nu se vede nicidecum aceasta. Căci chiar dacă Dumnezeu nu încetează a ne deschide inima Lui prin Cuvânt, noi suntem zăvorâți, și nu-L lăsăm să intre. Dimpotrivă, alergăm încoace și încolo, trăind în deșertăciune, și suntem atât de departe de a fi atinși de învățătură, încât nici nu ne străduim s-o cuprindem ori s-o păzim. Mai degrabă vedem opusul a ceea ce ar trebui: o inimă nesupusă, o minte răzlețită, o viață fără ascultare. Astfel, evreii sunt pentru noi ca o oglindă în care ne putem vedea propria noastră prostie, îndărătnicie, nerecunoștință și răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Ba chiar suntem mai vinovați decât ei, pentru că ascultăm atât de slab glasul lui Dumnezeu. Poporul de atunci ar fi trebuit să se plece cu totul înaintea lui Dumnezeu și să-I fie slujitor credincios, pentru că îi izbăvise din robia Egiptului. Dar cu noi, ce este? Nu ne-a izbăvit Dumnezeu dintr-o robie mai grea? Nu de un împărat pământesc, ci din lanțurile păcatului și ale diavolului. Ne-a smuls din prăpastia morții, ne-a scos din temnițele iadului. Și nu ne-a făgăduit doar o țară pământească, ci ne-a deschis cerul însuși, prin Domnul nostru Iisus Hristos, Care a intrat acolo înaintea noastră, luând în stăpânire moștenirea cea veșnică, ca noi să știm sigur că locul și odihna noastră sunt pregătite acolo. Așadar, dacă Dumnezeu ne-a legat de El cu o dragoste așa de adâncă, oare nerecunoștința noastră nu este îndoita, ba chiar însutit mai rușinoasă decât a poporului de altădată? Mai mult, de vreme ce Dumnezeu a binevoit să-Și continue lucrarea de învățător, străduindu-Se să învețe un popor atât de îndărătnic și răzvrătit, trebuie să fim încredințați că tot așa Se poartă și cu noi astăzi. Da, și este cu adevărat nevoie ca El să facă astfel (precum am spus deja) — altfel ce s-ar alege de noi? Dar dacă vedem că Dumnezeu este atât de milostiv încât nu obosește să ne învețe, chiar dacă n-am folosit nimic nici în prima zi, nici în primul an de auzire, atunci să știm că această răbdare zilnică a Lui față de noi este pe cât se poate de necesară. Și e un lucru vrednic de cugetat. Căci firea omului e veșnic „cu urechea mâncărime”, dorind tot ce e nou. Iar dacă li se predică oamenilor mereu aceeași învățătură dumnezeiască, devin nerăbdători și se plictisesc repede. Li se pare că ajunge să li se vorbească o dată sau de două ori despre ea, și nu iau seama la faptul că uită cele pe care ar fi trebuit să le fi păstrat bine în minte. De aceea, ca să nu ne istovim de predica Evangheliei, să ne aducem aminte că avem nevoie ca Dumnezeu să ne reamintească mereu lucrurile pe care ni le-a arătat deja — pentru că mintea noastră e slabă și uită repede cele ce țin de El. Așadar, ori de câte ori ni se spune că este un singur Dumnezeu, în care trăim, și că El nu este doar Făcătorul nostru, ci și Tatăl nostru, Cel care ne-a înfiat ca fii ai Săi și ne-a legat de El cu o legătură și mai puternică prin faptul că ne-a răscumpărat cu sângele Fiului Său — ori de câte ori ni se aduc acestea aminte, chiar dacă le-am mai auzit, să nu zicem cu dispreț: „Eh, astea le știm de mult!” Dimpotrivă, să intrăm fiecare în sine și să se cerceteze, să vadă dacă cele auzite mai înainte s-au așezat cu adevărat în inimă. Să facem această socoteală cu noi înșine. Și de ce? Fiindcă dacă ne-am aduce bine aminte că suntem lăsați în lume ca să-L slăvim pe Dumnezeu, am fi cu mult mai hotărâți să ne facem datoria față de El. Dacă am cugeta cu adevărat la iubirea părintească pe care ne-o arată, chemându-ne „fii”, dacă ne-am gândi cât de scump L-a costat pe Domnul nostru Iisus Hristos să ne scape de moartea veșnică — n-am fi noi dornici să ne dăm cu totul lui Dumnezeu? N-ar trebui să-I aducem o cu totul altă cinstire decât o facem? Așadar, ori de câte ori suntem nesupuşi și lăsați în voia poftelor și plăcerilor lumești, să fim siguri că e pentru că n-am ascultat bine glasul lui Dumnezeu, când ne-a vorbit, și n-am luat seama la îndemnurile Lui. De aceea, e bine să fim mereu aduși cu mintea la cele ce am auzit, ca Dumnezeu să vină din nou și să ne spună: „O, oameni ticăloși, ce faceți? V-am învățat o dată — învățătura din cuvântul Meu ar fi trebuit să vă pătrundă adânc. Și totuși, sunteți tot ca niște prunci nepricepuți.” Aceasta este, zic eu, ceea ce se cuvine să facem: ca să aflăm bunăvoința lui Dumnezeu în Cuvântul Său și să fim hrăniți prin el, așa cum ne hrănim cu pâinea cea de toate zilele. Să fim încredințați că rânduiala aceasta, prin care suntem predicați toată viața, iar urechile noastre sunt bătute neîncetat cu aceleași lucruri — pe care poate trebuia să le înțelegem într-o lună-două — nu este nicidecum zadarnică. Și încă: dacă nu facem așa, dacă nu ne supunem auzirii lui Dumnezeu și nu ne lăsăm învățați de El în toate zilele vieții noastre, să ne temem, ca nu cumva să vină asupra noastră judecata pe care a rostit-o odinioară asupra poporului Israel prin proorocul Isaia. Acolo zice că Legea va fi pentru ei ca o carte închisă și pecetluită, încât, de va fi dată unui om învățat, el va zice: „Slovele nu se văd, e un sigiliu pe ea, nu pot pricepe ce este înlăuntru.” Iar de va fi dată unui om neștiutor, va răspunde: „Eu nu știu carte, n-am fost la școală, nu pot citi.” Iată cum Dumnezeu pedepsește pe cei ce stăruie în nesimțirea lor și nu vor nicicum să se plece sub stăpânirea Sa. Adevărat este că Dumnezeu îndură pentru o vreme, și că, deși suntem vrednici să fim tăiați din casa Lui, să fim lipsiți de adevăr, dați în mâna Satanei, ca să fim orbiți de minciuni și otrăviți cu amăgirile lui, totuși Dumnezeu, din milă, ne mai caută și ne mai cheamă. Dar dacă stăruim în a respinge buna învățătură, și rămânem la fel de lipsiți de rod la sfârșitul anului cum eram la început, atunci acea amenințare se va împlini asupra noastră: vom lua Sfânta Scriptură în mâini, ni se va predica Evanghelia, și totuși n-o vom înțelege, fie cât de ascuțită ne-ar fi mintea. Când cel simplu va zice: „Eu nu știu ce înseamnă acestea,” și cel învățat le va citi, tot ca o scrisoare închisă și pecetluită i se va părea. De aceea să ne temem de o astfel de osândă, și ca lumina noastră să nu se prefacă în întuneric, să prețuim harul pe care Dumnezeu ni-l oferă astăzi — ca să folosim cum se cuvine vorbirea Sa necontenită cu noi. Este adevărat că cele spuse aici au fost rostite întâi pentru poporul Israel, și ar fi putut să le fie de folos în vremea lor. Dar ele sunt valabile și pentru noi astăzi, fiind o comoară obștească pe care Dumnezeu vrea să o împărtășească și cu noi. Căci, după cum vom vedea, Legea nu a fost dată doar ca o regulă pentru viața bună, ci a fost întemeiată pe legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu Avraam și urmașii săi. Și în virtutea acelui legământ, am devenit și noi moștenitori ai Împărăției cerești, cum spune Sfântul Pavel. Dacă dorim mântuirea, trebuie să ne întoarcem la făgăduința făcută părintele nostru Avraam. Și ca să fim parte din casa lui Dumnezeu și membri ai lui Hristos, trebuie să fim din neamul duhovnicesc al lui Avraam. Așadar, vedem că această învățătură nu s-a stins la venirea Fiului lui Dumnezeu, ci continuă să lucreze și astăzi pentru noi, și va lucra până la sfârșitul lumii. Căci este o zidire întemeiată pe legământul cel veșnic, din care — precum dintr-un izvor adevărat — țâșnește mântuirea noastră, după cum s-a spus. Așadar, să înțelegem bine că ori de câte ori Dumnezeu vorbește către evrei, același cuvânt se adresează și nouă; și trebuie să-l primim astfel încât să ne dăm seama că Dumnezeu Și-a revărsat harul peste întreaga lume prin venirea singurului Său Fiu și a zidit noua Ierusalim cerească, cu scopul ca toți să fim uniți într-o singură frățietate sfântă, chemându-L pe Dumnezeu Tată cu o singură gură. Fiind așa, trebuie să înțelegem că este cu dreptate ca noi să ne dăruim cu totul lui Dumnezeu, ca El să ne cârmuiască, să aibă stăpânire asupra noastră, și, așa cum S-a dat El pe Sine nouă, noi să-I fim cu totul ai Lui — să-I oferim ascultarea cuvenită unor copii față de părintele lor. Și dacă suntem leneși și nepăsători în aceasta, să fim cel puțin mișcați de îndemnurile cuprinse în această carte. Dacă Dumnezeu ne cheamă cu atâta stăruință, să nu ne astupăm urechile, ci să ne trezim, și fiecare dintre noi să-l mustre pe fratele său. Ba mai mult — dacă am fi înțelepți, n-am aștepta să fim treziți de Dumnezeu cu asprime, ci l-am preîntâmpina în pocăință. Totuși, dacă nu ne rușinăm de păcatele noastre, când Dumnezeu începe să ne pedepsească cu amenințările Sale și ne înfruntă pentru fărădelegile noastre, suntem cu atât mai de vină. Iată, deci, ce trebuie să luăm aminte în linii mari asupra acestei cărți. Acum să ne întoarcem la textul rostit mai devreme: „Iată cuvintele pe care Moise le-a spus poporului în pustie, în câmpia de dincolo de Iordan, de la Horeb până la locurile amintite înainte.” Aici trebuie să remarcăm că Dumnezeu dorea să mustre poporul pentru că nu păzise Legea — Lege care nu doar le fusese predicată, ci și scrisă cu mâna lui Dumnezeu, asemenea unui contract solemn între două părți. Dumnezeu Însuși a binevoit să scrie cele Zece Porunci pe două table, ca să le fie ținute mai ușor în memorie. Deși învățătura era clară și Dumnezeu avusese grijă s-o păzească de uitare, poporul nu o primise cu seriozitate. De aceea, acum îi mustră direct — cum s-ar spune astăzi către noi: „Iată, Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos v-a fost predicată cu putere și slavă — și v-a fost lăsată și în scris. Ați auzit-o de multă vreme, și totuși tot aceeași Evanghelie o aveți acum în Cărți.” Prin urmare, suntem fără scuză dacă nu știm ce spune Dumnezeu. Și de s-ar rosti un astfel de cuvânt către noi, n-ar fi altceva decât o rușinare a prostiei noastre. Mai mult: dacă s-ar spune că, deși am fost botezați în Numele Fiului lui Dumnezeu când eram copii, totuși nici azi nu-L cunoaștem, și deși am ajuns la vârsta matură, suntem tot niște neștiutori în cele dumnezeiești, și abia de putem spune ce este Evanghelia, sau, mai grav, n-am gustat-o deloc cu adevărat — atunci o asemenea prezentare a Evangheliei, cum că ne-a fost dată din belșug și în multe chipuri, ar fi o adevărată învinuire împotriva noastră. Tot astfel, Moise, pentru a da mărturie înaintea poporului că s-a arătat prea nerecunoscător față de Dumnezeu, spune în chip limpede următoarele… „Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am rostit și predicat din timp în timp,” zice Moise, „nu pentru o zi sau două, ci încă de la darea Legii pe muntele Horeb. Și pentru că v-ați arătat atât de răzvrătiți și împotrivitori, n-am încetat să vă aduc aminte necontenit de cele pe care le-ați auzit mai înainte.” Să învățăm de aici să ne trezim și noi mai cu râvnă. Căci dacă vedem că a fost voia lui Dumnezeu, ca dintru începutul lumii adevărul Său să fie păstrat în scris printre oameni, și că El n-a încetat să-l scoată la lumină de fiecare dată când oamenii au căutat să-l îngroape prin răutate — să recunoaștem cât de minunată este bunătatea Sa în aceasta, și să fim mișcați să primim cele ce ni se vor vesti. Ia aminte la acest prim punct. Dar, ca să fim și mai bine pregătiți, să luăm seama la ceea ce adaugă Moise: „după toate câte i-a poruncit Dumnezeu.” Prin această introducere, Moise arată că n-a spus nimic de la sine, nici n-a căutat să supună poporul unor năluciri de-ale lui, sau unor închipuiri născute din rațiunea lui firească. Dimpotrivă, a ascultat simplu de Dumnezeu, ca un sol credincios și devotat, fără să se abată nici la dreapta, nici la stânga. Iar dacă Moise, care a avut o mărturie atât de înaltă — încât n-a mai ridicat Dumnezeu niciun profet asemenea lui — dacă Moise, care este prințul tuturor profeților, cel mai mare sub Legea veche (după Iisus Hristos), spune totuși că n-a rostit nimic de capul lui, atunci ce vor face ceilalți? Pot ei să se pună alături cu Moise? Nicidecum. Dar chiar de-ar fi ridicați la aceeași vrednicie, nu trebuie să meargă mai departe decât atât: să rostească doar ceea ce Dumnezeu le poruncește. Prin urmare, să învățăm de aici că toate tradițiile omenești sunt alungate și respinse. Iar din aceasta se vede limpede că Papa a stricat și a corupt întreaga rânduială a Bisericii, luând asupra sa dregătoria de legiuitor, născocind legi după placul lui, punând jug pe gâtul oamenilor, croind noi articole de credință, și silind pe oameni să-i primească închipuirile ca pe Sfânta Scriptură. Oare nu e aceasta o răsturnare cu totul a rânduielii dumnezeiești? Ba da. Căci Dumnezeu nu a voit niciodată ca oamenii să aibă o asemenea libertate și putere în Biserica Sa, încât să introducă născociri omenești — ci El singur să fie auzit și ascultat. Ține minte acest al doilea punct. Dar este încă mai mult: nu doar că Moise a grăit potrivit poruncii primite, ci „după toate câte i-a poruncit Domnul.” Așadar, el n-a amestecat nimic din ce ar fi crezut el că e bun, n-a ales după gândul său, ci a urmat voia lui Dumnezeu punct cu punct, până la deplinătate. Vezi deci câtă curăție și simplitate a inimii era în Moise: nu doar că a transmis ceea ce primise de la Dumnezeu, ci a păzit această rânduială cu stăruință, n-a ieșit din hotarele sale, și nu s-a apucat să zică: „asta mi se pare bun” sau „despre asta eu cred așa... ” Nu. În toate, el s-a călăuzit numai după însărcinarea sa, rostind doar ce auzise pe Dumnezeu grăind. Reține și acest al doilea punct. Aici suntem, așadar, învățați să primim învățătura cuprinsă în această carte nu ca venind de la un om muritor. Când ne vorbește, Moise mărturisește că el însuși nu este dascălul nostru, deși ne repetă lecția — ci Cel ce trebuie să fie învățătorul nostru este Dumnezeu și Duhul Său cel Sfânt, chiar Domnul nostru Iisus Hristos, în mâna Căruia a fost dată Legea, după cum spune și Sfântul Pavel. Căci El a fost păstorul Bisericii din toate vremurile. Așadar, să înțelegem că trebuie să primim cu reverență și luare-aminte lucrurile ce ne-au fost date prin mâna lui Moise. Nu socotind că ar fi fost vreo născocire omenească, ci recunoscând că Dumnezeu l-a trimis și l-a rânduit ca unealtă a Sa, așa încât, când primim vreun cuvânt rostit de Moise, să fim siguri că Dumnezeu însuși ne călăuzește prin adevărul Său curat, iar credința noastră nu se sprijină pe oameni sau făpturi muritoare, ci pe Dumnezeul cel viu, Care este atât autorul, cât și temeiul ei. După ce spune aceasta, Moise adaugă că a rostit toate acestea în al patruzecilea an, luna a unsprezecea, în prima zi a lunii. Cu alte cuvinte, atunci când poporul se apropia de țara făgăduinței și era gata să intre în ea, el a repetat Legea lui Dumnezeu, a făcut o cuprindere a ei, și a reamintit toate îndemnurile și avertismentele pe care le rostise până atunci. Nu că Moise ar fi tăcut de la Horeb încoace — căci, așa cum am spus, n-a încetat să îndemne poporul cu stăruință, văzând cât sunt de împotriviți și cu grumazul înțepenit, greu de înmuiat. Dar, în cele din urmă, văzând că se apropia de sfârșitul vieții, și că își isprăvise alergarea, fiind pe punctul de a ieși din această lume (după cum vom vedea la finalul cărții), a făcut o recapitulare a tuturor învățăturilor pe care le dăduse vreme de patruzeci de ani — cu scopul de a le întări și pecetlui în popor, astfel încât urmașii lor să se zidească din acestea după moartea sa, iar folosul lor să ajungă până la noi, astăzi, prin învățăturile cuprinse aici. Totuși, vedem că poporul ar fi trebuit de mult până atunci să fi fost supus cu adevărat, și să fi primit cu mai multă smerenie lucrarea lui Dumnezeu. Căci patruzeci de ani sunt timp îndestul pentru ca inima unui om să se plece spre bine, dacă e vreodată cu putință. Când vedem un om ținut în frâu vreme de patruzeci de ani, și totuși nu vrea să asculte nici sfat, nici mustrare, atunci e ori ceasul îndreptării, ori nu mai e nicio nădejde, și se cade să se cerceteze și să se trezească, dacă mai este timp. Dumnezeu, așadar, văzând că poporul Lui era așa de sălbatic, le-a dat timp, i-a purtat cu îngăduință vreme de patruzeci de ani, tocmai pentru îndărătnicia lor, cum vom vedea mai departe. Dar ce avem de reținut acum este acest lucru: Moise a vorbit acum către popor fiindcă se apropia de plecarea sa, iar Dumnezeu se pregătea să-l ia din lume. Totodată, era și vremea unei reînnoiri a poporului: căci celor care, cu ani în urmă, refuzaseră să intre în țara Canaan, li se spusese: „Trupurile voastre vor putrezi în pustie; nu sunteți vrednici de moștenirea pe care Dumnezeu a făgăduit-o robului Său Avraam.” Așadar, vedem că atunci când poporul a fost, într-un fel, reînnoit după patruzeci de ani, atunci Moise le-a propovăduit din nou Legea, și le-a vorbit potrivit poruncii lui Dumnezeu. Acum, și noi trebuie să luăm această pildă pentru învățătura noastră. Adică, ori de câte ori ne-am arătat nepăsători și n-am sporit în școala lui Dumnezeu — rămânând niște „măgăruși” greoi sau doar ciugulind din învățătură, fără ca ea să aducă viață în noi — dacă Dumnezeu, prin trecerea vremii, ne smerește și ne pregătește să-L ascultăm cu mai multă luare-aminte, să ne cercetăm și să ne folosim de această ocazie. Să nu ne arătăm neîndreptabili. Căci, ce vom câștiga la urmă dacă rămânem nesupuşi și dârji, de nu ne mai poate frânge Dumnezeu? Nu ne va aduce aceasta rușine și osândă? Așadar, atât în adunarea Bisericii cât și fiecare în parte, să luăm aminte la acest avertisment. Dacă până acum n-am primit cum se cuvine învățătura care ne-a fost predicată de multă vreme, să cugetăm că Dumnezeu tot nu ne leapădă, ci ne arată atâta milă, încât încă ne caută. Scopul Lui este să ne tragă la El. De aceea, să ne pregătim — să nu ne împotrivim, ci să ne smerim, și să lăsăm ca învățătura să pătrundă în mintea și inima noastră. Așa, dar, se cuvine să ne purtăm. Și dacă Dumnezeu ne cercetează și ne trimite vreo încercare — ca să ne smerească și să mai risipească din nerecunoștința și obrăznicia noastră — să ne trezim și să ne întoarcem la El. Și după ce facem aceasta în chip obștesc, să o facem și fiecare în parte. Dacă cineva a rătăcit și nu L-a cunoscut cu adevărat pe Dumnezeu, nici nu s-a supus vreodată pe deplin învățăturii sănătoase, și apoi este cercetat de Dumnezeu prin boală, lipsă sau alt necaz — să se cerceteze și să zică: „Vai mie, Evanghelia mi-a fost predicată, dar cum am primit-o până acum? Nu L-am cunoscut cu adevărat pe Dumnezeu. Chiar dacă m-am numit al Lui, nu m-a atins în inimă. Ce-i de făcut acum? Dacă este voia Lui să fiu ucenicul Său, atunci e drept să mă dau cu totul Lui și să-L cinstesc ca pe Învățătorul meu și Stăpânul meu cel adevărat.” Aceasta este învățătura pe care o primim din textul acesta: că atunci când vedem cu câtă dragoste ne caută Domnul, cum se străduiește să biruiască împotrivirea noastră, dojenindu-ne păcatele și strângându-ne înapoi la Sine ca să ne îndrepte — să nu lovim cu călcâiul în pinteni, cum se zice, ci mai curând să ne supunem cu blândețe, și să ne lăsăm călăuziți, dorind să sporim tot mai mult în cuvântul Său. Să ne plecăm, așadar, cu smerenie înaintea bunului nostru Dumnezeu, mărturisind nenumăratele greșeli pe care nu încetăm să le săvârșim zilnic împotriva măreției Sale; rugându-L să binevoiască în fiecare zi să le șteargă prin îndurarea Sa slobodă și, totodată, să ne aducă înapoi la El, lucrând în noi prin Duhul Său cel Sfânt, astfel încât conștiințele noastre să fie omorâte treptat, zi de zi, până ce ne vom fi curățit cu totul de toate stricăciunile firii noastre, pentru a fi îmbrăcați din nou cu dreptatea Lui. Și astfel să zicem cu toții: Atotputernice Dumnezeule, Tată ceresc…