Predici 1938
Autor: Dumitru Cornilescu  |  Album: fara album  |  Tematica: Diverse
Resursa adaugata de Nita_48 in 17/04/2022
    12345678910 0/10 X

 

 

                                          Sub Cruce

Prefață

Traducerile de față (din limba germană) acoperă un gol, în ceea ce se știe despre viaţa şi activitatea lui Dumitru Cornilescu, traducătorul Bibliei în limba romană modernă, înțeleasă de tot poporul, de la păstorii din munți, până la teologii erudiți, cu doctorate şi şcoli înalte. Sunt puţini care s-au încumetat la asemenea lucrare, care şi-au înțeles menirea, de a aduce Cuvântul divin, de sus, la noi, pământenii, cei de jos, ca şi noi, iubiții Domnului, să căpătam viaţa adevărată, care merge în veşnicie.

Perioada scrierilor, 1930-1950, este puțin cunoscută, căci Dumitru Cornilescu, smerit şi modest, nu a dorit să-şi afirme reputația, pe meleagurile străine, dar şi acasă, astfel ca, predicile lui au rămas ascunse în arhiva Casei de tratament şi a Școlii de diaconițe din Ländli, cantonul elvețian Zug. Timp de 2 decenii, Dumitru Cornilescu a funcționat, la început ca păstor, apoi în 1934 a fost numit director, până în 1951, când s-a pensionat şi s-a mutat la Montreux, pe malul lacului Leman, lângă Geneva. În acest timp minunat, Dumitru Cornilescu, predica în fiecare duminică şi edita textul în revista Unter dem Kreuz-Sub cruce.

 

Cartea de faţă cuprinde 51 de predici din anul 1938. Manuscrisul copiat a fost adus de Petru Ioan, admirator al lui Dumitru Cornilescu, care a vizitat Ländli şi a cerut să vadă predicile din arhivă. Acolo erau peste 1000 de texte, pe această întinsa perioadă.

Două din bătrânele care i-au dat textele aveau 92 şi 102 ani şi-şi aminteau cu nostalgie şi recunoștință de fostul lor părinte spiritual şi au spus: vă dau copii pentru 2 ani (1938-1939); când le terminați, veniți să luați şi altele! Ce comori zac încă în arhiva ascunsă în umbra Alpilor şi bătută de briza lacului din apropiere! Cine se mai duce să culeagă din picurii de miere, din fagurii care nu se termină niciodată? Cine mai trăiește acolo, care să-şi mai aducă aminte de păstorirea şi figura blândă a celui, care a răspândit în jur mireasma Domnului? Fiecare pagină începea cu titlul editurii (Sub cruce); era o publicație săptămânală, pentru adâncirea vieții de credință, numele pastorului D. Cornilescu, prețul revistei era 1.50 Fr. /trimestru, urma adresa şi telefonul. Numărul predicii şi data arătau că ediția 1938 era în al 4 le-a an, deci autorul şi-a început activitatea ca editor şi director în anul 1934, fapt constatat şi în biografia Viaţa şi lucrarea lui Dumitru Cornilescu, scrisă de Alexandru Măianu în anul 1981. Era înainte de război şi traducătorul Bibliei suferea de boala nemiloasă-tuberculoza, care i-a cuprins brațul drept. După munca istovitoare de traducere a Bibliei (1916-1920) de la Stancesti, la conacul Prințesei Callimachi, după 4 traduceri scrise cu mâna, printre dicționare şi ceasloave vechi şi Biblii în multe limbi, cocoșat pe brânci, acest Luther al românilor, a căpătat o slăbiciune la brațul drept, care i-a amorţit şi nu mai putea să-l folosească normal. Iată ce scria el către SBB-Societatea biblică britanică- în 1931, când a ajuns la Ländli:

Știți că am fost susținut de prințesa Callimachi din București. A fost foarte amabilă cu mine dar în urmă cu 18 luni și-a pierdut toți banii și astfel am pierdut orice sprijin din partea ei, deoarece nu a mai putut să mă sprijine în niciun fel. După cum vă puteți da seama a fost o mare lovitură pentru mine, dar Domnul m-a ajutat până aici deși sunt într-o țară străină, fără permis din partea Guvernului elvețian de a muncii în vreun fel, ca să-mi câștig existența. Cu șapte luni în urmă m-am îmbolnăvit la un braț. S-a întâmplat să fie chiar cel drept. Doctorii nu au putut descoperi cauza. Am dureri mari. Se bănuiește că am tuberculoză în os și la încheietura unde sunt durerile și trebuie să stau într-un sanatoriu, unde trebuie făcut ceva, dar mi s-a spus că va dura până când situația se vă îmbunătății. Findca nu pot lucra decât cu mâna stângă și la mașina de scris și că mi-ați spus cândva, că societatea îmi poate da o mașină de scris, în caz că am nevoie, mă întreb dacă o să facă acum. După cum știți, nu am lucrat niciodată pentru bani, dar acum sunt într-o nevoie reală și aș fi recunoscător pentru orice ajutor. Îmi pare rău că trebuie să vă deranjez, dar sunt sigur că mă veți înțelege în această nevoie, care este foarte mare.

 (Dumitru Cornilescu, 17 Aprile 1931) (preluat din publicația Cornilescu, din culisele publicării celei mai citite traduceri a Sfintei Scripturi, Emanuel Conțac, editura Logos, Cluj, 2014, p. 363)

După ce primeşte cadoul mult visat, maşina de scris, Dumitru Cornilescu se înviorează şi scrie Revista, Sub Cruce, cu mâna stânga, pe care o prezentăm pentru prima dată cititorilor români. Așa se nasc nestematele, care zac în arhiva elvețiană.

Din culegeri de meditații şi predici, Dumitru Cornilescu editează şi singura carte de 100 pagini, Ce-mi mai lipsește, tradusă de Emil Constantinescu, din limba germană, şi publicată de Editura Stephanus, în anul 1992. Iată ce cuvinte de apreciere avea în prefață, marele teolog german, Ernst Modersohn, care i-a fost prieten:

Aceste predici ne pun înainte Evanghelia curată, o veste bună pentru sufletele amărâte și apăsate, așa că cei întristați și cei apăsați pot fi învioraţi dar și cei care sunt nepăsători sunt treziți prin Cuvântul lui Dumnezeu, iar cei șovăielnici sunt întăriți, căci cititorul acestor predici se simte, pe de-o parte pus personal înaintea lui Dumnezeu, care pătrunde adânc în inima omenească, iar pe de altă parte este poftit să ia din plinătatea harului care este în Domnul Isus. (E. Modersohn, probabil în perioada 1938-1948)

Ce cuvinte, mai minunate, pot eu să mai adaug, la aceste gânduri? Toate paginile sunt încărcate cu puterea harului divin şi arată mereu şi mereu, spre chipul Domnului, care Şi-a dat viaţa la Calvar, ne-a răscumpărat cu prețul vieții Lui, de Fiu de Dumnezeu, a înviat, ne-a iertat păcatele, pe care le-a luat asupra Sa, ne-a mântuit, şi ne așteaptă să fim şi noi, aleșii Lui, în slavă, pe norii cerului, care va veni curând! Frumusețea limbajului şi simplitatea sa sunt remarcabile, câteva gânduri, unele personale, încep pagina, ca introducere, sau Cuvântul săptămânii. Citatele sunt din admirații autorului, majoritatea teologi germani şi elvețieni, printre ei Stockmayer, Luther, Hudson Taylor, Spurgeon, sau Augustin. Din Iulie (nr. 30), până în Noiembrie (nr. 44), sunt meditații asupra jertfelor şi legătura lor cu Noul Testament şi cu noi, credincioșii de azi; sunt gânduri adânci, cu implicații în viaţa reală şi exemple pentru noi, care beneficiem acum de Jertja Supremă, Domnul Isus, care S-a dat pe Sine pentru noi. Cine putea mai bine să vorbească despre jertfe, decât Dumitru Cornilescu, care a tradus pentru noi, românii, şi scrierile CHM (Ch. Mackintosh), cele 5 cărți ale lui Moise, pe care şi părinții mei le aveau, acum 100 de ani? Cine decât același Dumitru Cornilescu, care a tradus şi Călătoria Creștinului, de John Bunyan, apoi Biblia de 4 ori, aplecat în chilia singuratică, apoi a 5 a oară în 1931, în Elveția, Biblia literală, de familie, exactă, după textele originale? Câte milioane de suflete de români, de-ai noștri, au primit Cuvântul viu, în inima lor, în decurs de 100 de ani, şi L-au urmat pe Domnul, în veşnicie? Când citim Biblia, în limba noastră dulce şi melodioasă, şi sorbim din frumusețea şi picăturile de aur din Cuvânt, să ne amintim şi de jertfă depusă de acela, care s-a ostenit până la epuizare, pentru traducerea textului divin.

Închei cu aduceri aminte de locurile minunate din cantoanele elvețiene, unde am locuit şi eu 2 ani, după 1990, unde am vizitat-o pe prietena familiei Cornilescu, doamna Anneliese Buff, din Speicher, St. Gallen, aproape de locul unde a locuit Dumitru Cornilescu. Am avut adresa ei de la fratele mai mic al familiei Cornilescu, Iulian, care n-a mai avut ocazia să-şi vadă fratele mai mare, plecat în exil în 1923. De ce? Se întreabă toți, care-au auzit despre el? Martirul creștinilor chinezi, Watchmann Nee, simbolul credinței în Domnul, la fel, a fost luat şi adus la tăcere; după 20 de ani, în lanțuri pentru cauza credinței, s-a stins în închisoare... de ce? Așa îngăduie Domnul, vom înțelege odată şi de ce, Dumitru Cornilescu, începătorul Reformei în Biserica Ortodoxă (alături de Teodor Popescu), nu a mai venit niciodată în țara sa natală... Anexez o scrisoare pe o hârtie galbenă de vreme, scrisă tremurând, după ce fratele său preaiubit Gheorghe Cornilescu, a trecut la Domnul în anul 1967.

 

Textul scrisorii:

Dragă Fany,

 Plecarea lui Gheorghe la Domnul m-a zguduit nespus de mult. Eu așteptam ca voi să-mi scrieți de moartea lui. Am auzit de la alții și așteptam o știre de la voi cu zugrăvirea împrejurărilor în care s-a dus Gheorghe. Plecarea lui este o pierdere de nespus pentru mine. El era singurul om în care aveam încredere nemărginită. Noi eram așa de legați împreună, cum nu se poate spune. Păcat că n-am putut să ne scriem. De asta nici nu v-am scris, ca să nu vă fac greutăți; știu că te-a cutremurat plecarea lui, dar ce putem face? Acum Domnul a voit așa și noi ne supunem voiei Lui sfinte. Singura noastră mângâiere este că ne vom întâlni cu el la Domnul. El a biruit și acum este fericit la Mântuitorul lui și al nostru. Noi să mergem pe calea pe care ne duce Domnul, cu toate greutățile și luptele ei și cu toată pierderea și golul pe care ni l-a lăsat plecarea lui Gheorghe. Ne doare pierderea lui, dar nu suntem fără nădejde. Să ne punem toată încrederea în Domnul Isus. El este tăria noastră și cu El vom birui și noi. Eu vă doresc la toți mângâierea Mântuitorului nostru, care ne-a făgăduit că va fi cu noi până la sfârșitul lumii. Curând El va veni și atunci totul va fi minunat. Până atunci curaj privind la El și așteptându-L cu drag. Cu multă dragoste și salutări  la toți.

D. Cornilescu     

Se vede din scrisul cu lacrimi, ca tăcerea şi probabil faptul de a nu reveni niciodată în țară, au fost motivate, de dorința, de a nu aduce greutăți familiei, rămase sub stăpânirea unui guvern comunist, cu agenți securiști, dar şi cu prelați ortodocși, gata oricând să trădeze cauza dreptei slujiri; ei erau pregătiți să-l aducă la tăcere, pe acela, care-a început reforma în țara noastră ortodoxă, dar şi a cărui traducere se citea şi se răspândea mai mult şi mai rapid decât versiunile oficiale.

 

Pavy Beloiu, Statele Unite, Mai 2020

 

 

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

 

Nr. 1 (2 ianuarie 1938)

 

Iată, Eu trimit un înger înaintea ta, ca să te ocrotească pe drum şi să te ducă în locul pe care l-am pregătit.

Exod 23.20

 

 

Prin bucurie, asta e soluţia.

Prin toate suferințele, prin cruce, primejdie și chin.

Prin mărăcini, care ne zgârie și sfâşie

Și prin mici încercări de jale.

Hristos în voi

 

Coloseni 1.27: ... cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între Neamuri, şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei.

 

În acest verset este vorba de o taină dumnezeiască, pe care noi oamenii nu o putem cuprinde cu înţelegerea noastră. Dumnezeu a trebuit să ne facă cunoscute aceste lucruri, să ni le descopere şi să ni le lămurească. În ce constă bogăţia slavei despre care este vorba aici? „Hristos în voi, nădejdea slavei” Aceste cuvinte cuprind o taină minunată.

Când Domnul Isus era încă pe pămâmt, au venit la El doi oameni. Ei erau atât de încântaţi de persoana Mântuitorului şi atât de entuziasmaţi de cuvintele Lui, încât L-au întrebat: „Doamne, unde locuieşti?” Domnul Isus le-a răspuns foarte simplu: ” Veniţi şi vedeţi!” El i-a condus apoi într-un loc, unde era o colibă, nu departe de Lacul Ghenezaret şi le-a arătat unde locuia.

Cu o altă ocazie au vizitat pe Domnul Isus alţi doi oameni, care, de asemenea, auziseră despre El şi I-au spus: „Doamne vrem să Te urmăm şi să rămânem cu Tine!” Domnul Isus a răspuns: Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde a-şi pleca capul! Desigur răspunsul Lui era învăluit de mister.

Dacă noi am întreba astăzi pe Domnul Isus: Doamne, unde locuieşti? , am fi cu siguranţă miraţi de răspunsul ciudat, plin de mister, pe care l-am primi de la El. Domnul ar răspunde:

Eu locuiesc acum în inimile acelor oameni, care cred în Mine, care Mi-au predat Mie viaţa lor şi care mă urmează pe Mine. Aici avem aşadar această taină minunată: Hristos în voi, în mine, în tine!

În ce constă această taină „Hristos în voi”?

Domnul Isus este cu trupul Său slăvit, sus la Tatăl în glorie. Prin Duhul Sfânt, El locuieşte însă în fiecare credincios, în mine şi în tine. El este în mine, nu pentru că sunt bun şi încerc să trăiesc în aşa fel ca să Îi fiu pe plac. Nici chiar pentru că mă străduiesc să Îl recunosc şi să Îi fac voia, sau pentru că vreau să rămân pe urmele paşilor Lui, pentru a-L sluji. Nici pe motivul dragostei mele şi ascultării mele de Domnul Isus Hristos, nu locuieşte El în mine, ci numai pentru faptul că L-am primit în inima mea prin credinţă.

Se poate ca El să fi intrat în viaţa mea, atât de neobservat şi atât de uşor, încât nu sunt în stare nici măcar să spun care este ziua şi ora când s-a petrecut acest lucru. Dar nu aceasta este hotărâtor. Poate a fost chiar invers, să ştiu cu claritate că Domnul Isus a intrat în viaţa mea instantaneu, într-un timp sau o împrejurare pe care o pot reda, cum a fost de exemplu cazul apostolului Pavel. Dar nici aceasta nu se potrivește. Lucrul principal este că Mântuitorul a intrat în inima mea şi acum locuieşte aici.

Deseori oamenii gândesc: cerul, este un loc bun, un loc potrivit unde să locuiască Domnul Isus. Dar este de neînţeles şi totuşi atât de minunat, ca Lui să Îi placă să locuiască în sărmanele noastre inimi omeneşti, gândindu-ne că din veşnicie locuinţa Lui a fost la Tatăl în slava cerească. Sfânta Scriptură spune: Domnul locuieşte cu cei care au un duh zdrobit şi o inimă smerită. Domnul Isus are plăcerea să locuiască într-o inimă păcătoasă omenească, decât la Tatăl în slava. Nu este minunat?

Unde locuieşte de fapt Domnul Isus în om?

Unii susţin că s-ar putea stabili exact acest loc în corpul omenesc. Dar El nu locuieşte în trupul nostru material, în care se derulează procesul vieţii noastre fizice. Domnul Isus nu locuieşte nici în sufletul omului, acolo unde gândim, unde apar simţurile noastre şi unde se află înclinaţiile noastre; şi nici în duhul omului, unde se iau deciziile. Domnul Isus locuieşte în spatele împrejurărilor, care cuprind viaţa trupului, a sufletului şi a duhului omului.

El locuieşte în noi, în adâncul fiinţei noastre prin Duhul Sfânt. Noi oamenii şi chiar noi, copiii lui Dumnezeu, ducem adesea o viaţă mult prea superficială. De aceea Îl căutăm pe Domnul Hristos în lucrurile văzute, în simţuri, în lucruri palpabile. Fiinţa noastră se mişcă în spaţiul material, preocupările noastre se limitează la hrană, somn şi odihnă. Dar aici nu Îl găsim pe Domnul Isus. Nici chiar pe linia strădaniilor intelectuale, acolo unde studiem, citim şi ne instruim. Trebuie să Îl căutăm mult mai adânc, în cel mai ascuns colţ al vieţii noastre.

Acum mulţi vor întreba: Da, dar cum pot eu şti că Domnul Isus locuieşte în mine dacă nu am nici o dovadă palpabilă a prezenţei Lui în mine? Răspunsul este foarte simplu: Putem sesiza prezenţa Domnului Isus locuind în noi, doar prin credinţă.

Greşeala pe care o facem ca şi credincioşi este ordinea în care punem trei elemente. Ca oameni punem aceste trei elemente în ordinea: sentimente, credinţă, realitate. Pentru a rezolva problema în cauză în mod corect, ca şi copii ai lui Dumnezeu ordinea trebuie să fie: realitate, credinţă, sentimente.

 Dumnezeu vine totdeauna la noi cu realităţi, apoi El ne invită ca să credem aceste realităţi. Şi la urmă trăim câteva sentimente legate de aceastea. Aşa este cu Domnul Isus în viaţa noastră!

Dumnezeu spune: Acesta este Domnul Isus, care a murit pentru voi, pentru păcatele tale, astfel că mântuirea ta este o realitate împlinită. Aceasta este realitatea, cu care Dumnezeu vine la noi oamenii. Totul este pregătit, Isus este aici şi acolo, El a făcut totul pentru noi.

 

D. Cornilescu

 

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

 

Nr. 2 (9 ianuarie 1938)

 

Cuvântul săptămânii: Slujba cea mai mare cere cea mai mare jertfă, dar primeşte cea mai mare binecuvântare.

Hudson Taylor

 

Locuieşte Hristos în inima ta?

 

... aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă... (Efeseni 3,17)

 

            Eu nu întreb dacă simţi sau realizezi fizic acest lucru. Întreb numai: Locuieşte El în tine? Ai luat tu acest fapt prin credinţă că fiind realizat de Dumnezeu pentru tine personal?

Dacă m-ar întreba pe mine cineva, dacă simt că Hristos locuieşte în mine, aş răspunde foarte sincer: Nu, eu nu simt absolut nimic ca să-mi confirme această prezenţă, dar eu cred, că Domnul Isus este în mine, pentru că o spune Scriptura. Şi când asupra vieţii mele se năpustesc încercări, ispite şi furtuni, când greutăţi mari mă împresoară, când totul în jur îmi aduce teamă, când nu pot vedea ieşirea din astfel de situaţii, când nici nu mai aud glasul lui Dumnezeu, cred totuşi că Domnul Isus este prezent în mine. Cred că Domnul Isus este prezent, chiar şi când nu simt absolut nimic. Rugăciunea pe care I-o adresez este: Doamne Isuse eu nu sunt vrednic ca Tu să locuieşti în mine, şi nici nu aş putea să cred, dacă nu mi-ar spune Cuvântul Tău acest lucru. Ştiu că Tu eşti în adâncul ascuns al fiinţei mele, Te rog acum: arată-Te puţin să Te văd, ia-mă cu totul în mâna Ta! Ajută-mi ca să mă pot stăpânii şi să mă pot învinge prin credinţă!

În viaţa Caterinei de Siena găsim o întâmplare unică. Odată s-a retras pentru trei zile în linişte şi voia să petreacă acest timp numai cu Domnul, gândind că astfel Dumnezeu o va umple pe deplin cu bucuria prezenţei Lui. Ea se ruga stăruitor cu căldură pentru acest lucru. Dar s-a petrecut ceva ciudat. În locul prezenţei lui Dumnezeu, au năvălit asupra ei o puternică legiune de duhuri rele. În inima ei totul a devenit în acel moment confuz şi întunecos. După aceste trei zile, s-a făcut din nou lumină în inima ei, şi a început din nou să simtă prezenţa lui Dumnezeu. A simţit cum Dumnezeu îi vorbeşte din nou. Atunci şi-a vărsat inima înaintea lui Dumnezeu şi I-a spus: ! Ah, Doamne unde ai fost în aceste trei zile, de ce nu Te-am mai putut vedea, ai văzut doar cât am fost de tulburată, când simţeam prezenţa acelor duhuri rele? Dumnezeu i-a răspuns: Eu am fost în inima ta. Ea a spus atunci: Ah Doamne, eu ştiu că Tu eşti Adevărul, Tu spui adevărul şi nu poţi minţi. Mă plec cu umilinţă înaintea cuvintelor Tale. Dar pot întreba cum a fost cu putinţă ca Tu să locuieşti în mine şi să fiu atacată atât de înverşunat de acei demoni? Cum s-a putut ca să-mi dispară bucuria şi să mă simt atât de îngrozită, şi atât de descurajată, dacă Tu locuieşti în mine?  Domnul I-a răspuns: Vezi tu, pentru că Eu eram acolo, a venit asupra ta răul, atât de puternic, ai fost conștientă de această stare, astfel că, tu n-ai mai putut suporta, şi a fost pentru tine așa de dureros.

Așa ne înşeală şi pe noi astfel de sentimente! Noi putem simţi prezenţa Domnului Isus în noi, numai prin credinţă adevărată. În acest fapt stă minunata taină a slavei.

            Cu toţii am privit cândva o floare. Cât de minunate sunt de exemplu culorile unei orhidee! Rădăcinile acestei flori se înfig adânc în pământ; ele sunt de fapt acelea care extrag seva şi îngrijesc o astfel de splendoare! Floarea primeşte culoarea ei numai prin sucul produs de rădăcină. Sau, când privim o rază obişnuită de lumină! Nu putem spune că e ceva deosebit. Dar dacă această rază de lumină se frânge, ca exemplu curcubeul, atunci se descompune ea în 7 culori, într-o frumusețe încântătoare. Puterea care este la adâncime, colorează viața, ca să se vadă la suprafața.

Așa este şi în viaţa creştină! Dacă Domnul Isus locuieşte în inimile noastre, deşi nu este palpabil, vizibil pentru noi, El dă o strălucire deosebită fiinţei noastre. Slava Lui, care este ascunsă în noi va oglindi în vieţile noastre şi aceasta, indeferent de situaţiile de bucurie, sau situaţiile dificile prin care trecem zi de zi.

Când Domnul Isus a trăit pe acest pământ, spunea că Tatăl locuieşte în El. Care era rezultatul acestei locuiri? O viaţă frumoasă plină de putere, o viaţă de o frumuseţe unică. În tot ce făcea Domnul Isus strălucea slava Lui cerească. Tot ceeace gândea, vorbea sau făcea, venea din acest izvor ascuns. Aşa trebuie să fie şi în vieţile noastre, când Domnul Isus locuieşte în adâncul ascuns al vieţii noastre. Atunci gândurile, cuvintele şi faptele noastre sunt influenţate şi colorate armonios de slava Domnului Isus, care locuieşte în noi. Slava Lui personală va fi vizibilă în vieţile noastre sărmane. Aceasta este de fapt taina: Hristos în noi!

D. Cornilescu

 

Ne gândim la slujire

 

Noi trebuie mereu să ne întrebăm şi să cugetăm răspunsul lui Dumnezeu, despre înţelesul şi natura slujirii, cum Isus ne-o încredințează nouă: Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, căci El a dat pe singurul Său Fiu, astfel ca, oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică. (Ioan 3.16)

 

 

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

Nr. 3 (16 ianuarie 1938)

 

Cuvântul săptămânii: Când este vorba de Dumnezeu nu există lucruri mici.

Hudson Taylor

 

Bogăţiile lui Hristos

 

Efeseni 3,8: ... să vestesc bogăţiile lui Hristos...

 

Domnul Isus care locuieşte în noi, are plinătatea inexprimabilă a Tatălui. Cât de preţios este să ştim, că din momentul în care Domnul Isus locuieşte în noi, toate aceste comori ne aparţin!

Să ne imaginăm că un om sărac, are un prieten intim, care este atât de bogat încât deţine milioane. Acest prieten vine într-o zi cu toate bogăţiile lui la cel sărac şi locuieşte împreună cu el toată viaţa. Omul sărac rămâne sărac. Dar prin faptul că cel bogat locuieşte cu el, acesta devine părtaş la bunurile prietenului său. Prin prezenţa milionarului cu toate bogăţiile lui în casa celui sărac, acesta din urmă devine un om bogat.

La fel experimentăm şi noi în viaţa creştină. În noi înşine, în natura noastră suntem şi rămânem slabi şi săraci. Dar prin primirea Domnului Isus în fiinţa noastră, deci prin locuirea Lui în noi, devenim din punct de vedere spiritual milionari, deţinători ai bogăţiilor nemăsurate, ale Celui care locuieşte în noi. Domnul Isus locuieşte în noi prin Duhul Său cel Sfânt şi ne deschide toate comorile Sale.

Printre aceste bogaţii se găseşte, de exemplu, darul răbdării.

Viaţa cotidiană nu este nici simplă şi nici uşoară. Trăim în această lume împreună cu oameni care ne chinuiesc şi ne fac viaţa grea. Relaţiile în familie, problemele în serviciul nostru ne pot istovi. Devenim deseori atât de obosiţi, încât ajungem cum se spune, cu nervii la pământ. Avem nevoie de răbdare, pentru a nu fi doborâţi. De unde să luăm această răbdare de nebiruit? Domnul Isus din noi, El care locuieşte în fiinţa noastră, este un izvor inepuizabil de răbdare. Prin credinţa nestrămutată, că Domnul Isus locuieşte în noi şi că nu ne va lăsa, putem deveni tot mai răbdători şi vom putea ajunge oameni, care nu vom mai rosti nici un cuvânt nepotrivit, nici chiar împotriva unui om, care se comportă deosebit de rău cu noi. Vom deveni capabili să nu mai murmurăm şi vom fi totdeauna de acord cu ceea ce ne dă Dumnezeu. Vom fi capabili să nu mai avem gânduri rele şi să le exprimăm.

 Vom învăţa că totdeauna şi peste tot să fim în slujba Domnului Isus, şi permanent să facem ce a făcut El, când a trecut prin situaţii asemănătoare.

Suntem deja astfel de oameni? Putem noi într-adevăr, să ne conducem viața cu asemenea răbdare? Nu, noi nu putem face nimic prin puterea noastră, şi Dumnezeu nici nu ne cere așa ceva.

El cunoaşte violența predispoziției temperamentului nostru. El ştie că nu suntem în stare prin noi înşine să rămânem totdeauna liniştiţi. De aceea El, Dumnezeu Tatăl, ne-a dat pe Fiul Său, pe Domnul Isus, ca Acesta să locuiască în noi. Şi Domnul Isus are o aşa mare bogăţie de răbdare în noi, încât noi, cei în care locuieşte El, prin credinţă, să fim cu adevărat oameni răbdători.

Un om impulsiv prin temperamentil lui, s-a încurcat o dată într-o discuţie violentă. Când şi-a dat seama, că şi-a pierdut controlul, devenind vulcanic, a strigat: Doamne Isuse, Tu Mielul lui Dumnezeu, linişteşte-mă! Eu aş  fi spus altfel. Şi m-aş ruga cam așa: Doamne Isuse, revarsă peste mine izvorul dulce al apei Tale, în marea sărată a ființei mele, ca să pătrundă şi să mă înalțe! Ajută-mă, când sunt violent şi când sunt stăpânit de furie, ajută-mă să mă pot stăpâni! O, Miel al lui Dumnezeu, linişteşte-mă Tu! Apoi, vom experimenta că, Domnul Isus este prezent, ascuns totuşi, dar El va intra cu răbdarea Lui în viaţa noastră, dând la iveală bogăţia inepuizabilă a răbdării Lui.

Prin locuirea în noi a Domnului Isus, avem însă şi alte comori: de exemplu bogăţii de putere. Există oameni care sunt dotaţi cu forţe fizice de invidiat, care pot face fapte nemaiauzite. Aceștia ar putea fi de invidiat. Dar Dumnezeu ne-a pregătit, prin locuirea în noi a Fiului Său, bogăţii de putere mult mai mari. Domnul Isus în noi, aceasta ne dă puterea, care ne ajută să rămânem curaţi într-o lume murdară din cauza păcatului. Eu însumi, cu propria putere, nu aş putea să reuşesc, dar cu Domnul Isus, care locuieşte în mine, se poate. Dacă am sesiza acest lucru, nu am mai spune: Nu pot! Ci, convingerea noastră fermă, ar fi: Eu nu pot, dar Domnul Isus, care locuieşte în mine, poate! Domnul Isus în noi, este izvorul ascuns al puterii. În părtăşie cu El, noi devenim oameni, care putem totul, pentru că El este biruitorul. Noi trebuie să stăm legați de El şi El va face totul.

Eu nu pot nimic, dar El poate totul!

 

D. Cornilescu

 

 

Răsplata răbdării

 

Bogat cu tot felul de fapte bune.

  Promisiunea: în toate lucrurile, suficient, nu înseamnă, așa cum li s-ar părea unora, că suntem inactivi în sânul lui Dumnezeu și în inima Lui și avem suficient comfort, pe deplin. Dumnezeu este Cel Veșnic, ca Păstrător și Creator, Ioan 5.17 și, de asemenea, Fiul a trebuit să lucreze, atâta timp cât este ziuă (Ioan 9.4), astfel...

 

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

 

Nr. 4 (23 ianuarie 1938)

 

Cuvântul săptămânii: Eu știu, că Răscumpărătorul meu trăieşte.

Iov 19.25

 

Bogățiile lui Hristos – bogățiile noastre

 

Efeseni 3,8: ... să vestesc neamurilor bogățiile nepătrunse ale lui Hristos.

 

Din versetul din Efeseni rezultă că locuind în noi, Domnul Isus constituie un izvor nesecat de bogății. Ce să facem acum, pentru că ele să devină eficiente în viața noastră? Răspunsul este foarte simplu.

1. Trebuie să ne rezervăm în fiecare zi puțin timp și să spunem: Doamne Isuse, Tu ești aici, Tu locuiești în adâncul ființei mele. Dorim să căutam liniștea, pe parcursul acestei zile și mereu! Procedând așa, eu, copil sărman al unui Dumnezeu, voi deveni locul, în care Domnul Isus locuiește, Templul Lui.

2. Urmează să învățăm, cu o sârguință sfântă, să decidem şi să evităm în mod practic, tot ceea ce nu este în armonie cu voia lui Dumnezeu. În acest fel vom realiza că nu mai putem face, tot ceea ce, în trecut consideram că erau lucruri normale. Și aceasta pentru că am devenit conștienți de faptul că, Domnul Isus este prezent cu adevărat în noi.

3. Trebuie să exersăm să urâm eul nostru, pe noi înșine. Acestea sunt cuvinte care sună dur. Cum adică să mă urăsc pe mine însumi? Da, și aceasta include întreaga mea viață personală, fie partea bună, fie partea rea a caracterului meu. Trebuie să spunem cu hotărâre: Nu! sentimentelor, gândurilor sau înclinațiilor, care izvorăsc din trăirea noastră personală, așadar din firea noastră, iar pe de altă parte, trebuie să spunem cu hotărâre: Da! Domnului Isus, care locuiește în noi.

4. Trebuie să ne deprindem să săpăm puțin mai adânc, depășind astfel superficialitatea vieții noastre creștine. Trebuie să mergem atât de adânc, astfel ca, Domnul Isus să penetreze şi să pătrundă tot mai deplin în ființa noastră.

Am citit despre un sclav din Africa de Sud, care a fost eliberat din sclavie. El a descoperit printr-o împrejurare oarecare un teren, pe care se bănuia că ar exista o mină de cupru. A început să sape. A săpat, zi de zi, săptămână de săptămână, sperând să scoată la lumină această comoară. Dar cu toată sârguința lui, cu toată răbdarea și strădania lui, nu ajungea la un rezultat concret. După un timp, a ajuns la capătul puterilor sale, iar pentru că era sărac, şi neavând suficientă mâncare, a flămânzit. Dar în momentul în care își punea în gând să abandoneze, a descoperit altă mină de cupru și cu un zel ieșit din comun, a continuat să sape mai departe. Şi-a adunat ultimele puteri şi îi era clar, ori va muri de foame, ori va ajunge cât de curând un milionar. El a săpat şi a muncit mereu, fără oprire şi la urmă a izbutit să ajungă, dintr-un muritor de foame, un milionar.

Noi cum suntem? Suntem deja morți de foame, sau hămesiți? Să nu ne pierdem curajul!

Domnul Isus este în noi şi prin El, noi avem plinătatea slavei Sale. Dacă noi apucăm şi înțelegem în adevăr această taină, putem lua bogăție după bogăție din Domnul Isus, care este în noi, astfel ca să avem destul pentru toate necazurile din viața noastră.

 

D. Cornilescu

 

Răsplata Harului

 

Condiția

 De ce, în viețile noastre, noi nu suntem gata să primim, ceea ce Dumnezeu poate face și ce vrea să ne dea? După Scriptură, există un singur răspuns: mândria noastră nemărginită, neînduplecarea, vanitatea și egoismul; Dumnezeu se împotrivește celor mândri, dar El dă har celor umili. (1 Petru 55). Sau după Iov 22.29: Pentru cei care se umilesc El îi aude; și pe cel care își pleacă ochii, El îi va ajuta, sau Iacov 4.10: Smeriți-vă înaintea lui Dumnezeu și El vă va ridica.

            Am primit o scrisoare anul trecut spunând: Faptul că eu sunt atât de nerăbdător, atât de furios și amar și am atât de puțină victorie în viața mea, faptul că harul a fost capabil să transforme viața mea atât de puțin, este doar pentru că, eu sunt atât de mândru și arogant. Fie ca Domnul să mă ajute să fiu smerit.

Aceasta este calea: Doamne, smereşte-mă! Astfel psalmistul spune: dacă mă umilești, mă faci mare. (Psalmul 18:36).

 Mulțumesc că m-ai umilit și m-ai ajutat. (Psalmul 118.21). Îmi place că m-ai umilit. Psalmul (119.71); Dumnezeu însuși trebuie să ne umilească și să ne netezească înălțimile din viața noastră. Dar când face aceasta, ne zbârlim şi ne împotrivim. Nu atât de mult că El o face, dar cum El o face. Putem să cântăm și să ne rugăm dimineața: Doamne, pleacă-mă, la fel cum Tu îndoi grânele de aur, în briza dimineții și să implori: Doamne, pleacă-mă și fă-mă umil.

 

 

 

Când sunt fericit?

 

Nu sunt niciodată mai liniștit, niciodată mai curat, mai nobil, mai vesel, mai mulțumit cu mine însumi și cu toate, niciodată existența mea mai sigură, niciodată nemuritor, mai umil, mai răbdător în suferință, niciodată mai modest, niciodată mai nobil, niciodată mai darnic, niciodată mai uman, sau mai sfânt, decât atunci când mă conectez, în duhul meu, la simplitatea credinței, şi astfel pot lăuda pe Dumnezeu.

 

 

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

 

Nr . 5 (30 ianuarie 1938)

 

Cuvântul săptămânii: „Trăiesc eu zi de zi, fiind conștient, că fiecare moment al vieții mele este un plus sau un minus pentru formarea caracterului meu etern?”

D. Cornilescu

 

 

Ce cere Domnul Dumnezeu de la noi?

Iosua 1.1-8

 

Căile lui Dumnezeu cu noi sunt foarte diferite. Dar un lucru rămâne valabil pentru toți şi anume, faptul că Dumnezeu dorește cu tot dinadinsul, să ne atragă spre El, pe fiecare dintre noi, având un singur scop, acela de a ne folosi în slujba Lui.

Ce cere așadar Dumnezeu dela aceia, care-L urmează pe El, ca să-I slujească?

În cartea Iosua ni se arată acest lucru foarte clar. Este important în primul rând, să acceptăm ceea ce dorește El să facem. Când Dumnezeu cheamă pe un om și îi spune: Te vreau pentru slujba mea! potrivit este un singur răspuns: Da Doamne, iată-mă, sunt pregătit.

Iosua era un tânăr, căruia Dumnezeu i-a dat o lucrare deosebită, iar lucrarea, la care El l-a chemat era mare și dificilă. El urma să ducă pe poporul Israel în țara promisă. Cu siguranță lui Iosua îi era teamă, această lucrare îl copleșea şi el nu știa cum să ducă la îndeplinire această lucrare. În versetul 2 al capitolului 1, Domnul Dumnezeu, vine la el și îi spune foarte simplu: Scoală-te și mergi... !

Când avem ca și Iosua, siguranța că Dumnezeu ne dă o lucrare, trebuie întotdeauna să ascultăm în smerenie și să pornim la drum. Convinși fiind că lucrarea este din partea Lui, nu este normal să ne punem întrebări privind complexitatea lucrării pe care El ne-o dă. Nu trebuie nici să acționăm în mod firesc, făcând tot felul de calcule, de planuri, căutând să estimăm cu mintea calea ce o vom străbate. Ne cheamă Domnul! Ce avem în primul rând de făcut este să urmăm chemarea fără a contesta.

Apoi, este necesar, să ne legăm și să ne ținem cu bucurie și încredere de promisiunile pe care Dumnezeu ni le face.

Dacă am spus lui Dumnezeu un „da”, rostit cu hotărâre, El va răspunde prin împlinirea promisiunilor Lui minunate. Aceasta a experimentat Iosua. Dumnezeu îi spune în versetele de la 3 la 6: Orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru, vi-l dau, cum am spus lui Moise. Ţinutul vostru se va întinde de la pustie şi Liban până la râul cel mare, râul Eufrat, toată ţara Hetiţilor, şi până la marea cea mare, spre apusul soarelui. Nimeni nu va putea să stea împotriva ta, cât vei trăi. Eu voi fi cu tine, cum am fost cu Moise; nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi. Întăreşte-te şi îmbărbătează-te, căci tu vei da în stăpânire poporului acestuia ţara pe care am jurat părinţilor lor că le-o voi da.

 Realizăm noi, că la „da-ul” nostru rostit cu hotărâre înaintea lui Dumnezeu, El reacționează rostind promisiunile Sale de har și binecuvântare? El Își ține Cuvântul. El este și va fi de partea noastră prin toate situațiile, dacă avem credință în El. Apoi, pot veni dificultățile! Noi dorim să ne sprijinim pe promisiunile Sale, chiar în situații dificile.

Vom trăi minuni văzând cum El conduce totul spre bine. Nimic nu trebuie să ne chinuie, căci Domnul spune foarte clar: ... nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi... În versetele 6 și 7 ne este arătată o altă condiție pe care trebuie să o îndeplinim, pentru a putea fi de folos în slujba Domnului. Numai cine este ascultător pas cu pas, este capabil să lucreze pentru Dumnezeu: Întăreşte-te şi îmbărbătează-te, căci tu vei da în stăpânire poporului acestuia ţara pe care am jurat părinţilor lor că le-o voi da.

Dumnezeu va împlini în viața noastră promisiunile Lui, numai atunci când Îi suntem pe deplin ascultători, indiferent de situația prin care El îngăduie să trecem. Numai mergând cu exactitate pe drumul indicat de El, vom fi mulțumiți și fericiți în slujba Sa. Aceasta este de asemenea o condiție preliminară, ca El să ne dăruiască reușita în toate lucrurile pe care le avem de făcut. În versetul 8 se spune: Cartea aceasta a legii, să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi şi noapte, căutând să faci tot ce este scris în ea; căci atunci vei izbândi în toate lucrările tale, şi atunci vei lucra cu înţelepciune. Este așadar o altă condiție pentru slujba lui Dumnezeu și anume de a pune Cuvântul Său ca temelie a vieții noastre. Puterea, răbdarea, pacea de care avem nevoie, în fiecare zi, pentru a îndeplini toate sarcinile pe care ni le dă Domnul, le găsim numai în Sfânta Scriptură. Strângând în inimile noastre Cuvântul lui Dumnezeu și cugetând la El, omul nostru lăuntric se va întări permanent. Ah, ce bine ar fi dacă am renunța la toate șovăielile şi am spune Da, la chemarea Domnului! Iar dacă vom fi făcut deja aceasta, urmează să ne ținem strâns legați de El, rămânâd astfel, credincioși Lui, în întreaga noastră viață!

Dacă ne vom încrede în promisiunile Lui, fiind astfel ascultători numai de El, pe toate căile pe care ne conduce, Harul Său ne va face tot mai folositori pentru slujba la care ne-a chemat. Iar Cuvântul Său, care va mișca în permanență sufletele noastre, ne va face capabili să adeverim în vremuri ca acestea, prin viața pe care o vom trăi, existența unui creștinism plin de putere. Atunci vom putea și noi experimenta, ceea ce confirmă Iosua în capitolul 21 versetul 45: Din toate vorbele bune pe care le spusese Domnul casei lui Israel, niciuna n-a rămas neîmplinită: toate s-au împlinit.

 

D. Cornilescu

 

În cazul în care există umilință, există, de asemenea, lumină. Căci cei curajoși știu adevărul, că Dumnezeu este în toate lucrurile și că toate creaturile nu sunt la întâmplare. Și din moment ce el merge în lumina acestui mare adevăr, el se gândește numai la Dumnezeu, vorbește doar despre Dumnezeu, nu vrea decât pe Dumnezeu, acționează doar pentru Dumnezeu. Dar, o cât de rară este această cunoaștere, care formează numai oameni cu adevărat smeriți! Orbirea și ignoranța omului, îl preocupa întotdeauna numai cu el însuși, sau cu alte creaturi, ca și cum acestea ar fi lucruri importante; dar Dumnezeu este în mintea lui, la fel de puțin, ca şi cum El nu ar fi.

 

Johann von Bernieres–Louvigni

 

 

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

 

Nr. 6 (6 februarie 1938)

 

Cuvântul săptămânii: Unde mâna omului este prea scurtă, acolo mâna Domnului este destul de lungă.

 

Răscumpărați vremea!

 

 

Un proverb folosit adesea de oamenii acestei lumi spune: Timpul înseamnă bani. Și trebuie să recunoaștem, că în esență această afirmație dezvăluie un adevăr profund. Timpul aparține bunurilor, valorilor prețioase ale acestei lumi; totuși este ireversibil şi irecuperabil.

Apostolul Pavel cunoștea această valoare mare a timpului și avea clară noțiunea valorificării acestuia. Iar faptul aceasta nu îl lăsa indiferent, dimpotrivă aceasta a devenit o sarcină obligatorie în slujba lui pentru Împărăţia lui Dumnezeu.

            Evangheliile ne-au lăsat dovezi scrise, care confirmă pe deplin acest lucru; în ele se adeverește o imagine clară a seriozității şi sârguinței, pe care le-a avut Domnul Isus. Așa cum se spunea despre El, se scula dimineața foarte devreme pentru a se ruga. Apoi în ciuda arșiței soarelui oriental, El predica oamenilor Evanghelia, vindeca bolnavi şi mângâia pe cei necăjiți. Iar la capătul unei astfel de zile, pline de efort, atunci când ar fi trebuit să aibă liniște pentru a se odihni, se spune despre El: Şi mulți oameni veneau la El și El îi ajută pe toți. Timpul era prețios pentru Domnul Isus!

Felul și maniera în care Domnul Isus valorifica timpul, a fost în mod vădit un model mobilizator în viața apostolului Pavel. Numai pe baza acestui mod eficient de folosire a timpului, pe care apostolul și-l însușea, a putut el să spună: Trei ani la rând, n-am  încetat noaptea şi ziua să vă îndemn cu lacrimi, pe fiecare dintre voi. De o astfel de dăruire nelimitată era capabil numai un om, care cunoștea valoarea timpului. Iar Apostolul Pavel a fost unul din aceștia.

Cum stau lucrurile, din acest punct de vedere cu noi? Ce facem noi cu timpul nostru? Aceiași oameni, care pe de o parte, rostesc sloganul: Timpul este bani, se manifestă în viața practică atât de superficial și ignoră atât de mult această valoare. Și nu numai la cei din lume se întâlnește acest lucru. La fel şi noi, copiii lui Dumnezeu, ne comportam adesea similar şi nu apreciem noțiunea de timp la adevărata ei valoare.

Ce mulți oameni irosesc timpul! Sunt printre noi mulți care nu discern esența vieții și de aceea risipesc anii lor cu lucruri de nimic. Fără să își dea seama, ei cască gura în timpul zilei și nu observă cum timpul lor, ceas după ceas, se scurge în râul timpului, irosit în zadar.

Alții irosesc timpul. Nu au nicio idee despre viața reală şi își risipesc anii cu nimicuri fără valoare.

Şi mai sunt alții, care nu găsesc ceva mai bun, decât să-şi alunge timpul. Nu știu cu ce să înceapă. Da, ei se tem de monotonia şi plictiseala zilei şi de aceea doresc să se ocupe cu tot felul de plăceri de suprafața şi distracții păcătoase. Exită o altă categorie de oameni: cei care omoară timpul. Plini de amărăciune ei luptă împotriva timpului, ca și cum acesta ar fi un vrăjmaș aprig, care trebuie omorât, sau de a cărei putere trebuie să te aperi. Fără scop în viața şi plictisiți, aceștia rătăcesc mereu şi la urmă își omoară timpul. Și astfel, în iresponsabilitatea lor, oamenii se duc împreună cu timpul. Apostolul Pavel, care prețuia atât de mult timpul, spune la un moment dat: Răscumpărați vremea! Este deci important, pentru fiecare din noi, să ne punem în mod temeinic și cu luciditate întrebarea: De ce trebuie să răscumpăr vremea?

Răspunsul la această întrebare poate fi diferit. Dar foarte important este faptul: timpul este atât de valoros, pentu că este hotărâtor pentru eternitate. Așa cum trăim şi creștem acum, așa vom fi în veșnicie. Caracterul meu creștin se formează aici pe pământ, în viața pe care o trăiesc. Fiecare zi, indiferent dacă ea îmi aduce bucurie sau durere, trebuie să o privesc din această perspectivă. Dacă am gândi astfel, cât de diferit am vedea felul în care ne petrecem timpul! Vrem totuși să învățăm, ca să fim bucuroși pentru fiecare ocazie care ni se oferă, ca să lucrăm la sufletul nostru. Fiecare zi va avea destule posibilități, la care noi să exersăm să ne deschidem inima larg pentru Domnul Isus, ca El să biruiască şi să ia ființă în noi. Maturizarea caracterului nostru creștin se realizează numai în timpul pe care îl trăim aici. Orice oră care trece, care nu ajută la creșterea noastră interioară, este pierdută pentru totdeauna. Ceea ce nu am dobândit în această viața, nu mai putem avea în veşnicie. Viața este un minut în care se imprimă veșnicia. Să nu uităm acest fapt așa de important! Astfel vom deveni oameni, care vom răscumpăra timpul vieții noastre, care are o orientare veșnica, fiind intenționați spre educația şi creșterea noastră interioară.

D. Cornilescu

 

Oh, ce preţios şi nobil este de a avea cuvântul lui Dumnezeu în fața ta! Prin aceasta poți fi sigur, vesel și încrezător tot timpul; se vede că ai absolută dreptate. Altul care nu are cuvântul lui Dumnezeu, cade în disperare; căci îi lipsește glasul ceresc și mângâierea și urmează deșertăciunea inimii sale, ceea ce îl conduce spre disperare.

                                                                                                                                  Martin Luther

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

 

Nr. 7 (13 februarie 1938)

 

Cuvântul săptămânii: Cea mai grea artă, dar și cea mai binecuvântata, pe care noi oamenii o avem de învățat pe pământ, este să devenim mici în ochii noștri.

Bodelschwingh

 

Efectul Evangheliei

Faptele Apostolilor 19.29-31

 

Pe străzile Efesului se stârnise o zarvă cumplită. Dimitrie și colaboratorii lui organizaseră o revoltă împotriva lui Pavel și a creștinilor din adunarea locală. Urlând şi plini de furie, oamenii năvăleau de-a valma în piețele cetății și cu cât se adunau mai mulți, cu atât zarva se amplifica. Doi din colaboratorii lui Pavel, Gaiu și Aristarh fuseseră deja prinși și târâți spre teatru, unde urma să li se însceneze un proces de judecată. Pavel, care era încă în afara oricărui pericol, văzând masele de oameni cuprinse de fanatism, îndreptându-se pline de furie spre arenă teatrului, nu s-a putut abține. El realiza că împotriva lui se iscase această revoltă și acum nu voia să se ascundă ca un laș. Hotărât, s-a îndreptat către piață, în grabă. El știa despre ce este vorba și era conștient de pericolul de moarte, la care se expunea, despre care va scrie mai târziu în a doua epistolă adresată credincioșilor din Corint. El își pusese încrederea în Domnul, care putea să îl ajute; era însă hotărât, să își dea cu bucurie viața, dacă este necesar.

Atât de curajos îl face Evanghelia pe omul credincios, că el nu pregetă să își riște viața pentru Dumnezeu. Este o mare încurajare pentru noi! Cât de adesea, dificultățile zilnice se năpustesc asupra noastră, devenind munți de nestrăbătut, descurajându-ne atât de mult încât ne vedem complet epuizați. Iar pe deasupra, fiind oameni cuprinși de slăbiciune, oameni cu nervi limitați, suntem oricând în pericol, ca la cel mai mic necaz, ce se ivește în viața noastră, să cedăm, să fim trântiți la pământ. Și cât de des chiar noi, ca și copii ai lui Dumnezeu, ajungem în asemenea stări, pentru că nu am privit permanent la Mântuitorul nostru, care este mai mare decât orice.

Când Domnul Isus ne-a iertat păcatele, a fost numai o jumătate din mântuire; El merge cu noi împreuna şi intră în necazurile noastre, indiferent de ce natură sunt. El poartă împreună cu noi sarcinile și nimic nu este prea greu pentru El, așa cum spune psalmistul biruitor: Cu Dumnezeul meu pot sări peste un zid, deci chiar și peste zidul dificultăților. Să nu cădem în greșeala nechibzuită, de a considera, că necazul prin care trecem, este prea mare ca să poată fi învins. O credincioasă a venit o dată la un predicator și i s-a plâns spunând: Temperamentul meu este atât de complicat, iar starea mea este complet fără nădejde, nu are nici un sens să lupt mai departe. Când predicatorul încerca să-i explice, că și pentru situația ei a venit pe pământ Mântuitorul, ea a obiectat, considerând cazul ei, ca unul special. Atunci predicatorul i-a spus, că pentru cazuri speciale avem un Mântuitor special. Ea a încercat din nou să se explice, spunând că ea are un caz deosebit de special. Predicatorul i-a spus că pentru cazuri deosebit de speciale, ne vine în ajutor un Mântuitor deosebit de special. Atunci femeia a spus că ea are un caz cu totul aparte care este cu totul deosebit. Predicatorul i-a spus că pentru cazuri cu totul deosebite, avem de partea noastră un Mântuitor care este de partea noastră şi care este cu totul deosebit. Oricât de dificilă și de înfricoșătoare ar fi situația prin care trecem, nu trebuie să uităm nici un moment că, Domnul Isus este Cel, care o preia și că rezolvă totul spre binele nostru.

Revenind la text, vedem că Pavel se afla într-o situație deosebit de dificilă. El se încredea însă în Dumnezeu și nu se temea. Este interesant să urmărim și să vedem cum s-au desfășurat lucrurile mai departe cu privire la situația lui Pavel. Pe când apostolul se îndrepta spre acel loc de judecată, au venit la el ucenicii și prietenii lui și i-au spus că acesta nu ar fi drumul lui, că nu era necesar ca el să intre singur în acel pericol; apoi, dacă Adunarea creștinilor l-ar pierde, ar fi o mare pierdere pentru cauza lui Dumnezeu. Acești oameni, care într-un fel păreau că îl descurajau pe Pavel, erau întorși de curând la Dumnezeu și erau noi în credință. Ei nu se temeau de fapt de oameni, ci ei își exprimau în mod sincer părerea lor.

Evanghelia te face atât de liber, că îndrăzneşti să spui adevărul în faţa oricui, chiar şi unor mari personalităţi. Deseori considerăm că nu se cade să spunem orice unui om învăţat, sau unei doamne distinse, mai exact există această rezervă de a întreba pe oamenii mari, de exemplu, dacă sunt sau nu sunt întorşi la Dumnezeu. Dar din întâmplarea noastră învățam contrariul. Să nu avem teamă de oameni! Chiar şi oamenii speciali şi educați, au aceiaşi inimă, o inimă tristă, un suflet care este nemântuit, care îi face de fapt să fie nefericiţi. Şi să fim convinşi că vor rămâne în această stare, dacă nu îşi vor preda viaţa în totul Domnului Isus. Cât de necesar este, ca timpul nostru să fie folosit pentru a spune celor din jurul nostru despre Domnul Isus Mântuitorul, pentru ca şi aceştia să-L găsească.

Creştinii din Efes erau întorşi la Dumnezeu prin Pavel şi iată ce părtăşie minunată apare între ei. Fraţii au venit cu hotărâre la el şi l-au avertizat spunându-i: Nu, frate Pavel, nu procedezi corect. Să nu faci acest lucru, este o greșeală din partea ta. Este ceva prețios în această părtăşie creștină! Ei nu vorbesc în spate, ci spun cu curaj adevărul în faţă omului. Să avem şi noi acelaş fel de gândire şi să învingem laşitatea. Să spunem despre fericirea din inimile noastre celorlalţi şi să-i atenționăm, când ei merg pe drumul de rătăcire şi pierzare.

La rândul lui, apostolul Pavel are o atitudine creştinească potrivită. Au venit fraţi trimişi de cel ce era în fruntea adunării fraţilor din Asia. El îi cerea să-şi schimbe atitudinea. El, marele apostol Pavel, recunoaşte că a lucrat greşit sau este pe un drum greşit. Atât de mult smereşte Evanghelia pe omul, care se supune şi-i ascultă mesajul. A pierdut oare Pavel, din prestigiu şi autoritate? A devenit el mai mic în faţa celorlalți? Nicidecum! Dimpotrivă, prietenii lui l-au cunoscut mai bine cu această ocazie; Pavel era un om al lui Dumnezeu, care se lasă de bună voie condus de Dumnezeu.

 Aceasta este atitudinea normală a oricărui adevărat creştin! Să învăţăm şi noi să nu ne opunem, atunci când un om credincios ne atenţionează, că facem o faptă nepotrivită. Să fim mulțumitori pentru orice corecție, din care primim ajutor şi din care creşte părtăşia noastră cu alții.

Câți copii ai lui Dumnezeu, dând înapoi înlăuntrul lor, au eşuat pentru că nu s-au lăsat convinşi, ba chiar au fost împotrivitori şi sfidători la sfaturile celor din jur.

 Să ne aşezăm în poziţia de oameni smeriţi. Acesta este drumul pe care se află binecuvântarea; când mândria noastră firească ne face să credem că devenim mai neînsemnați şi că ne pierdem prestigiul, atunci trebuie ca noi să nu credem. Fiecare din noi este în pericol să îndepărtăm călăuzirea Duhului Sfânt. De aceea să fim recunoscători pentru ajutorul de îndreptare şi sfătuire, din partea altora, și vom constata că și acesta este un har de la Dumnezeu!

D. Cornilescu

 

Decizie sfântă

 

Doamne, deschide-ne ochii,

Să prețuim valorile interioare.

Du-ne înapoi la luarea deciziilor,

Care conduc la sursa puterii noastre în viața de credință.

Înapoi la întreaga Evanghelie,

Lasă-ne în cuvântul scump,

Acest cuvânt, deși controversat sanctuar,

Pe nimeni nu a dus la pierzare.

Întregul adevăr trebuie să fie,

Prin care noi trecem peste bariere.

Întregul adevăr nealterat și pur,

Și la a cărui biruința nu am cerut ajutor.

O folosire deplină pentru mântuirea deplină,

Într-o lepădare completă de sine,

În care noi înșine ne vom șlefui,

Numai noi vom duce la victorie prin luptă.

Calea îngustă

 

 Matei 7.12-14

 

            A fost în timpul unei vizite la o familie de muncitori. Conversația a ajuns asupra lucrurilor interioare. Doamna era pe deplin de acord, că era necesar să se întoarcă la Domnul. Ea a fost, de asemenea bolnavă și ar fi trebuit, probabil, să moară în curând. Era timpul să-şi pună viața în ordine. Și de aceea s-a decis să devină un creștin adevărat și să se alăture grupării de Cercetători serioși ai Bibliei. Ce a fost, că ei doar...

 

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

 

 

Nr. 8 (20 februarie1938)

 

Cuvântul săptămânii: Numai Dumnezeu este nădejdea mea, nu am nevoie de altceva.

Hudson Taylor

 

Cum primesc plinătatea?

 

Psalmul 36,6 - 9:

Dreptatea Ta este ca munţii lui Dumnezeu, şi judecăţile Tale sunt ca adâncul cel mare. Doamne, Tu sprijini pe oameni şi pe dobitoace! Cât de scumpă este bunătatea Ta, Dumnezeule! La umbra aripilor Tale găsesc fiii oamenilor adăpost. Se satură de belşugul Casei Tale, şi-i adăpi din şuvoiul desfătărilor Tale. Căci la Tine este izvorul vieţii; prin lumina Ta vedem lumina.

 

Dumnezeu deține plinătatea tuturor darurilor bune. El pune la dispoziție această bogăție nouă oamenilor, astfel ca noi să venim s-o luăm. Cine a învățat acesta, că este necesar s-o ia de la Dumnezeu, va fi în orice situație din viață un om fericit. În Dumnezeu găsim totul deplin, tot ceea ce inima noastră și-ar putea dori. Toți acei care iau din plinătatea lui și Har după Har, trec pe pământ ca și copii ai lui Dumnezeu împliniți, fericiți, bucuroși și mulțumiți pe deplin.

Cum putem culege, deci cum putem beneficia de această plinătate a lui Dumnezeu?

În primul rând, printr-o predare completă a vieții noastre Domnului Isus. Mulți dau viața lor Mântuitorului, numai pe sfert, pe jumătate sau trei sferturi.

Atâta timp cât mai rămâne din ființa noastră ceva nepredat Domnului Isus, nu vor înceta lipsurile, problemele și necazurile în viața noastră. O inimă împărțită, deci o inimă care este deschisă doar jumătate lui Dumnezeu, dar care mai tânjește după bunurile oferite de lume, nu va fi niciodată binecuvântată pe deplin, deci nu va beneficia din plin de bunătatea Harului lui Dumnezeu.

Cât de real este ceea ce exprimă o strofă de cântare, în acest sens: cine se predă pe jumătate Domnului, acela va duce o viața de jale.

Predarea parțială e motivul pentru care apar tot felul de înfrângeri în lupta noastră cu păcatul. Aceasta e cauza, pentru care vom rămâne totdeauna fără putere în fața ispitelor ce apar în inimile noastre, vom fi fără apărare în fașa atacurilor vrăjmașului – iată la ce va conduce faptul de a nu a fi predați complet Domnului Isus.

 Va urma starea de sărăcie spirituală, de cădere a copiilor lui Dumnezeu. El dorește în întregime inima noastră. El nu se mulțumește niciodată cu o predare împărțită. Să nu ne înșelăm în această privință, spunând că ar fi suficient, dacă am da lui Dumnezeu numai câteva din teritoriile ființei noastre! Autoînșelarea înseamnă căderea noastră și lucrul acesta e o realitate întâlnită la tot pasul. După o predare în totalitate, este necesară o încredere deplină în Domnul Isus. Cine s-a predat odată, se expune în continuare pericolului de a nu avea o încredere deplină în El şi astfel să piardă plinătatea deplină a Harului lui Dumnezeu.

Numai cine se leapădă total, de ceea ce este şi ce are, va deveni capabil să scoată din bogățiile Sale. Iar pentru a putea să facă acest lucru, va trebui să cunoască așa cum se cuvine pe Dumnezeu. În viața cotidiană lucrurile sunt asemănătoare. Nu poți avea încredere în orice persoană, ci numai în aceea pe care o cunoști foarte bine.

Cu cât cunoști mai mult pe Domnul Isus, cu cât ești mai aproape de El, cu atât El îți va aduce mai multă fericire, bucurie, mai multă pace în inimă.

David în acest Psalm, scoate la iveală această relație de inimă pe care o are cu Domnul. De aceea el poate spune cu toată convingerea: Cât de scumpă este bunătatea Ta, Dumnezeule! ... Bunătatea Ta ajunge până la cer! Mai poți întârzia, amânând să îți predai viața ta păcătoasă, viața plină de slăbiciuni, în totalitate Domnului Isus? El vrea să o umple cu Harul Său!

Ce ne ține să ne predăm deplin Mântuitorului? Mai avem încă teamă, de ce s-ar putea întâmpla cu noi? Nu prea ne place să recunoaștem aceasta. Dar trebuie să realizăm, că în realitate acesta este adevărul.

Psalmistul continuă spunând: Credincioșia Ta ajunge până la nori, o, Doamne... Credincioșia lui Dumnezeu este veritabilă, este desăvârșită, în comparație cu credincioșia omului. Credincioșia lui Dumnezeu, rămâne neschimbată, chiar atunci când noi alunecăm pe căi rătăcite, sau cădem în păcat.

Ce binecuvântat este cel ce are încredere în călăuzirea lui Dumnezeu! Și aceasta numai predându-I viața în întregime. Dacă am făcut deja acest lucru și dacă din partea noastră apare o ruptură sau o întrerupere a părtășiei noastre cu El, să știm cu siguranță că El rămâne credincios.

Cine se abandonează dreptății lui Dumnezeu, a găsit secretul unei vieți de plinătate. Oamenii în relațiile dintre ei sunt adesea părtinitori, Domnul însă nu a făcut, nu face și nu va face vreodată nedreptate. Bunătatea și dreptatea Lui este atât de mare, încât nu trebuie să ne temem niciodată de El. Dacă noi credem aceasta din toată inima, Dumnezeu va turna din plin bunătatea Harului Său în viața noastră. Iată motivul pentru care trebuie să punem capăt unei predări pe jumătate, a lipsei de încredere, a îndoielii privind dreptatea lui Dumnezeu!

Cine se deschide doar pe jumătate față de Domnul, va experimenta doar o jumătate din ajutorul şi din binecuvântările Lui.

Să devenim creștini întregi, ce aparțin pe deplin Mântuitorului nostru! Atunci vom putea să spunem precum psalmistul: Cât de scumpă este bunătatea Ta, Dumnezeule! La umbra aripilor Tale găsesc fiii oamenilor adăpost. Numai în Domnul Isus găsim un asemenea refugiu, un adăpost unde suntem cu adevărat în siguranță! Noi găsim în Dumnezeu un loc sigur de adăpost, unde nimic nu ne mai poate vătăma. Pot veni pericole, pot fi încercări sau ispite, dar nu ne vom mai teme, pentru că suntem sub protecția aripilor Lui. Chiar dacă vin încercări şi ispite, nu trebuie să ne fie teamă; la umbra aripilor Sale găsim adăpost. Poate veni, ce va fi să vină. Nimic nu ne poate smulge din acest adăpost. Este adăpostul părtășiei de inimă cu Domnul Isus! Nu este aceasta o viața minunată de plinătate şi mulțumire totală?

Atât de mult dăruiește Dumnezeu, acelora, care zi de zi, își încredințează viața Domnului Isus, pentru ca El să guverneze în ea. Avem noi oare să mai umblăm în sărăcia și lipsa noastră de putere? Depinde așadar, în acest sens, doar de noi. Să îndrăznim! Să facem acest pas spre Mântuitorul! Nu vom regreta niciodată, dacă vom preda în întregime conducerea vieții noastre în mâna Lui. Numai cine aparține complet Domnului Isus, este pe deplin fericit și este în starea plinătății Lui și poate lua de la El, Har după Har.

 

D. Cornilescu

 

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

 

Nr. 9 (27 februarie1938)

 

Cuvântul săptămânii: Toți oamenii laudă răbdarea, dar foarte puțini o practică.

C. H. Spurgeon

 

Iubit până la capăt

 

Ioan 13,1: ... Isus, ca Cel care ştia că I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl şi fiindcă iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt.

(până la capăt, sau “până la extrem” traducerea Zürich.)

 

Se spune, că noi ne-ar trebui întreaga viață ca să înțelegem sensul cuvintelor considerate cuvinte mari. Mergând pe firul acestei afirmații, vom ajunge la o realitate demnă de consemnat și anume că, unele din aceste cuvinte sunt într-adevăr semnificative pentru viața noastră și aceasta devine mai clar pentru fiecare din noi, cu cât înaintăm în vârstă. Alții ajung la o înțelegere superficială, căci încearcă să înțeleagă cu mintea şi rațiunea.

Unul dintre marile cuvinte, care pe parcursul întregii noastre vieți, îl avem de învățat este: până la ultimul, până la extrem, până la capăt.

Ca locuitori ai pământului, am progresat mult. Suntem acum posesorii multor lucruri, avem o experiență și o cunoaștere a lucrurilor mai mare decât cei ce au locuit pe pământ înainte de noi. Nu este greu să remarcăm progresul, de exemplu în domeniul geografiei. Au fost descoperite țări noi, cu obiceiurile popoarelor care le locuiesc.

 Avem astfel la îndemână informații privind limba acestor oameni, imagini de felul cum trăiesc ei în aceste teritorii, cândva necunoscute de noi. Oamenii de știință, respectiv astronomii, se orientează acum asupra cercetării soarelui, a lunii și stelelor, spre a determina mărimea, depărtarea, puterea de iluminare a constelațiilor, ajungând să dețină informații, care întregesc patrimoniul cunoașterii. Abordând o astfel de temă, trebuie să spunem în adevăr, că în acest domeniu, ca și în multe altele, oamenii au făcut progrese mari. Ce vor oare să mai descopere ei, în continuare? Unii gândesc deja: oare ar mai fi ceva de descoperit?

Cine a pătruns însă taina acestei expresii mici, cu care ne-am propus să ne ocupăm, această expresie poate nebăgată în seamă de mulți: până la sfârșit? Acela își va pune cu siguranță întrebarea legitimă: A găsit oare cineva adevăratul sens al acestor cuvinte?

Luați din timpul pe care îl aveți și cugetați la aceste gânduri, priviți la adâncimea lor, pătrundeți în profunzime sensul acestei expresii: până la sfârșit.

Adevăratul sens al acestei expresii nu poate fi corect argumentat, decât, aplecându-vă cu sinceritate și privind ceea ce spune în acest sens Sfânta Scriptură. Numai atunci putem să înțelegem corect ce semnifică acest cuvânt și ce aplicație are el în viața noastră creștină.

Recunoaștem aici măsura pasiunii în iubire şi a dragostei lui Dumnezeu. I-a iubit până la capăt, înseamnă până la sfârșitul vremurilor; este o dragoste, am putea spune, infinită în timp, pe care El a arătat-o și o arată față de noi... ne-a iubit la extrem... până la ultimul punct... și unde este acest punct? Acest punct nu există, pentru că dragostea lui Dumnezeu este nelimitată. Nu se poate spune, că dragostea s-a sfârșit, pentru ca barieră şi treapta posibilului s-a depășit deja.

            Nici un om nu poate susține că este atât de departe de Dumnezeu, încât dragostea Lui să nu îl poată ajunge, deci nu poate să ajungă până la el, deci să nu îl cuprindă și pe el. Nimeni nu este căzut atât de adânc, încât dragostea lui Dumnezeu să nu poată să îl scoată din abisul căderii lui. Strofa unei poezii spune:

 Nu, este imposibil, Tu, adăpost de nădejde,

Mai degrabă cade cerul, decât să se schimbe Cuvântul Tău.

            Dragostea lui Dumnezeu, nu are limite. Chiar și dragostea omenească realizează lucruri de necrezut. În viața noastră pe pământ, dragostea este cea mai puternică și cea mai minunată pasiune a inimii omenești. Dacă de exemplu, un om iubește știința și se avântă cu toată energia lui în cercetarea unui fenomen, vom rămâne uimiți, de ceea ce este omul în stare să realizeze. Zi şi noapte lucrează pentru a aduce la lumină lucruri ce păreau imposibile. Căci, în el arde o dragoste pentru știință, care îi dă putere să facă lucruri greu de conceput.

 Ne putem gândi apoi la un om, care iubește banii; cât efort depune el spre a se îmbogăți. Dacă este vorba să apară un izvor de câștig, omul acesta este în stare să trăiască o viață dură şi să renunțe la multe. Pasiunea inimii lui îl va împinge spre acest țel, de a primi bani, iar toate celelalte împrejurări le va subordona acestui scop.

 Același țel îl putem vedea la un om care își iubește cu adevărat patria. El este pregătit să jertfească totul, să își dea chiar viața pentru această cauză şi să treacă împreuna cu prietenii săi prin situații dificile. În general, oamenii țin la viața lor. Totuși, dacă pasiunea pentru o anumită cauză îi impulsionează, ei sunt în stare să-şi dea viața.

 Același lucru îl putem remarca vorbind despre un om, care iubește pe altul. El este pregătit, pentru acela, să renunțe chiar și la avantajele sau poziția lui bună, numai pentru că în el arde această dragoste. Să ne gândim la un exemplu din ultimul timp, pe care regele Angliei l-a arătat lumii întregi. El a renunțat la tot, de dragul unei pasiuni, care i-a ars inima, față de cineva drag. Ca şi aceste pasiuni, care se exprimă în exterior, este dragostea lui Dumnezeu. Gândind la acest lucru, făcând efortul de a ne imagina, vom pricepe poate, dar foarte puțin. Numai prin credință vom realiza, că Dumnezeu ne-a iubit și a dat totul pentru noi. A dat pentru noi tot ce se putea da. Pasiunea inimii Lui constă în aceea, că El a vrut să atragă la El și să salveze pe oamenii pierduți. Numai Dumnezeu poate iubi deplin și până la capăt. Este minunat să vedem, la ce obligații conduce dragostea lui Dumnezeu.

Să ne uităm și aici în Sfânta Scriptură, să cunoaștem mai bine pe Domnul Isus și să ne orientăm după Viața Lui. Să privim în Cuvânt pe ucenici; ei erau oameni ca toți ceilalți. Nu erau vrednici de a fi iubiți de Domnul Isus. Câte probleme au făcut ei Domnului Isus! Cât de adesea ei nu L-au înțeles, și nu au vrut de fapt să Îl înțeleagă și au făcut sau au gândit altfel decât dorea El! Cum au fugit ei din grădina Ghetsimani, atunci când El a fost prins. I-au întors de fapt spatele, în cele mai grele momente ale Lui.

Nici unul nu a fost la înălțimea dragostei Lui infinite! Și totuși El i-a iubit mai departe, i-a iubit până la capăt. Dacă față de dragostea noastră omenească, s-ar ridica problema sacrificiului, cu siguranță s-ar putea spune: este suficient, ajunge, căci şi dragostea are și ea limitele ei!

 Cu totul altfel este dragostea Domnului Isus. Dragostea Lui a mers mai departe. Cu cât ucenicii se purtau mai necorespunzător cu El, cu atât dragostea Lui față de ei se mărea. Aceasta este Dragostea Dumnezeiască, dragoste până la capăt.

O întâmplare, care s-a petrecut pe un vapor, ce se afla în largul mării, ar putea să explice practic aceasta. Câțiva copii se jucau pe puntea acestui vapor. Era o zi senină, minunată. Doi dintre ei s-au separat de grup și au început următorul dialog: vezi tu orizontul, cât de frumos este? Un copil mai mic a prins acest cuvânt și a întrebat: Ce este orizontul? Copilul mai mare a încercat să explice celui mic și a spus: Vezi tu linia aceea fină de acolo, unde se unește cerul cu apa mării? Acela este orizontul. Dar ști ceva... cu cât înaintăm în acea direcție, orizontul se îndepărtează. Putem să mergem oricât de mult, nu vom ajunge niciodată la orizont.

Cu ochii noștrii omenești vedem deseori, o limită și ne gândim la acel punct, la acel moment, la acea împrejurare, în care dragostea lui Dumnezeu ar înceta. Mergând însă și înaintând în călătoria pe pământ, vom constata că dragostea Lui față de noi nu are sfârșit. Mereu și mereu ea există și merge mai departe. Așa cum este imposibil ca cerul da se atingă de apă, tot așa este imposibil ca dragostea lui Dumnezeu să se sfârșească. Ce mângâiere este pentru noi credincioșii să știm cât ne iubește Dumnezeu. Noi putem fi greşiţi în toate privințele, sau să cădem în păcate grele şi să întoarcem spatele lui Dumnezeu, şi dragostea lui Dumnezeu tot ne va cuprinde.

 Nu a existat și nu există nici un om pe pământ care să nu fie obiectul dragostei lui Dumnezeu. Cum ar trebui să lucreze acest mesaj la unii oameni, care sunt indiferenţi şi neîncrezători. Când ei aud: Dumnezeu totuși mă iubește, ei nu trebuie să se îndoiescă, chiar dacă se cred cei mai căzuți şi răi oameni, pe care ei i-au cunoscut, sau au auzit despre ei. Poate li se pare ceva imposibil, ca Dumnezeu să iubească pe astfel de oameni. Dar ei, pot fi, la fel de bine, obiectul acestei iubiri minunate a lui Dumnezeu, ca cei mai buni oameni.

Dragostea nu are limite, nu încetează și nu exclude pe nici un om. Ea vede în fiecare suflet posibilitatea ca acesta să fie transformat în chipul Domnului Isus. Acesta este etalonul Dragostei lui Dumnezeu: să iubești până la extrem, până la capăt,

 

D. Cornilescu

 

Din această lume, atât de pestriță și săracă,

Ce suntem aici?

Multă poftă falsă, mult necaz real,

Multă înșelăciune, puțină pace.

Timpul rupe rapid firul

Și îl pune an după an în mormânt;

Dar sperăm spre mai bine.

Mergem cu poporul Domnului,

Şi cu Împărăția Sa sfânta;

Urmăm steaua de dimineață.

În întunericul acestor vremuri;

Căci peste toate nopțile

Ne luminează clar numele Lui: Minunat,

Sfătuitor, Putere și Tatăl Etern                                             

 

Antistes D. Samuel Preiswerk (1799-1871)

 

 

Contraste veșnice: Pierdut-Salvat!

Luca 16.19-31

 

Această Evanghelie ne conduce în mijlocul activității lui Isus, pe care Îl găsim în afara Galileei. Acolo lucrarea Sa a fost finalizată, iar acum El se îndrepta spre Ierusalim, unde El urma să-Şi urmeze soarta. Pe drum, El a călătorit, de asemenea, prin Ținutul Samariei, în scopul de a aduce aici, de asemenea, mesajul de mântuire. De multe ori Îl găsim singur cu ucenicii Săi în această perioadă, în care El se dedică în special lor, pentru a-i pregăti, pentru ceea ce ar trebui să se întâmple în viitorul foarte apropiat.

Așa că s-a uitat din nou la ucenicii Săi, adunați în jurul Lui, pentru a-I asculta cuvintele. Sunt serioși de data aceasta. Ascultătorii simt de departe, că această viață nu este cel mai bun lucru din lume, ci că este doar o pregătire pentru viața veșnică. Isus, destul de des, îmbrăca cuvintele Sale într-o imagine și permitea acestei pilde să vorbească. Ea vorbește clar și ne pune şi pe noi în mijlocul gravitații vieții. Isus le vorbește ucenicilor Săi, despre cea mai ascuțita contradicție, care este în această lume: bogăție și sărăcie! Ce contrast evident! Cei doi oameni, cu care ne confruntăm în Evanghelie, sunt reprezentanți ai două clase de bărbați; unul bogat, magnific, luxuriant, celălalt bolnav, sărac, fără adăpost, flămând, abandonat de oameni. Toată mizeria umană ne întâmpina aici. Pentru unul, invidia și gelozia se strecoară câte puțin în inima lui, pe celălalt, multe din bunurile pământești îl stăpâneau.

  În primul rând, cineva ar putea veni cu ideea eronată, că Scriptura nu face nici o distincție, între toate posesiunile pământești. În ordinul călugărilor a Bisericii Catolice, proprietatea personală a fost îndepărtată. Antonius și Francisc și-au cedat bunurile și au cerut același lucru de la frații lor religioși și au lăudat sărăcia ca pe o virtute specială. Ei şi-au amintit de tânărul bogat, căruia Isus i-a spus că ar trebui să vândă tot ce avea și să dea săracilor.

 

 

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

 

Nr. 10 (6 martie 1938)

 

Cuvântul săptămânii: Tot ce aștepta de la noi, Domnul Isus, de la primul până la ultimul pas al carierei noastre, este să ne abatem privirea de la tot ce s-ar afla între noi şi El. – Aceasta aduce salvarea şi viața!

 

Putere până la sfârșit

 

           Dacă cercetăm în Sfânta Scriptură, observăm numai dragostea lui Dumnezeu, pentru care nu există nicio graniță. În Evrei 7:25 citim: De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururi ca să mijlocească pentru ei.

Dumnezeu este în stare nu numai să iubească. El poate de asemenea să-i salveze pe oameni, intrând în adâncul ființei lor. Vedem aici măsura puterii și forței dumnezeiești, vedem că mântuirea, de care ne-a făcut parte Domnul, nu are limite.

       Sunt mulți oameni, care înlăuntrul lor, au impulsul de a ajuta cumva pe alții. Dar din practica vieții noastre, știm că nu este suficient numai să vrem. Ceea ce este decisiv, este capacitatea de a putea să faci o asemenea faptă. Cât de adesea vedem cum o mamă iubitoare ia pe copilul ei în brațe ca să-l mângâie. Dar de câte ori s-a dovedit că nu a fost în stare să-l liniștească. Cu siguranță, își dorea lucrul acesta și făcea tot posibilul să împlinească aceasta, și totuși nu reușea.

       Sau un medic, care a încercat prin aplicarea celor mai bune mijloace, să salveze cu orice preț un pacient și totuși nu a putut. Cât de tristă este realitatea, că suntem obligați să vedem, că în ciuda tuturor eforturilor de voință, nu suntem în stare să ajutăm. Din versetul nostru însă, vedem cât de mare este puterea lui Dumnezeu. Această putere poate mântui, ea poate salva și deci ajută, până la extrem, până la capăt. Cu o astfel de putere dumnezeiască a întâmpinat Domnul Isus pe cei ce veneau la El. Și cât de des oamenii se adresau Lui cu necazurile lor, când nimeni nu-i mai puteau ajuta.

       Așa de exemplu, sărmanul tată cu fiul său lunatic, care a venit la Domnul Isus. Ucenicii încercaseră zadarnic să îl vindece. Puterea lor era limitată. Ei reușiseră până atunci să facă multe minuni în Numele Domnului Isus. Dar acum ei au trebuit să spună: Nu putem ajuta. Domnul Isus a spus numai un cuvânt și băiatul a fost eliberat de duhul rău. Este aceasta o dovadă că puterea Lui nu are limită? Ce mângâiere înseamnă pentru noi fiii oamenilor, să știm, că situația în care ne aflăm, nu este atât de disperată, încât puterea Mântuitorului să nu fie suficientă pentru a ne ajuta. Ce speranță se acordă sărmanei inimi omenești! Ce inspirație cerească este să poți gândi, și să poți spune: Nu mă voi bizui pe oameni, căci, numai puterea Mântuitorului meu mă poate salva și din starea în care mă aflu!

Cât de des oamenii au beneficiat de ajutorul venit prin această putere salvatoare în viața lor și au putut experimenta în trupul lor această putere. Pentru unii se părea că nu mai este nici o speranță. Dar, chiar dacă am ajunge în situația extremă, în care nimeni nu mai vede nici un mijloc de ieșire, trebuie să realizăm că Domnul Isus, nu pierde niciodată controlul vreunei situații, că El poate interveni, dar să avem totodată convingerea că, uneori El îngăduie să trecem prin astfel de momente, pentru un scop pe care El îl are cu noi. Cât de binefăcător lucrează în noi această convingere, că în El este putere nu numai de a salva trupul, ci și sufletul nostru.

         Domnul Isus poate totul! Puterea Sa este atât de mare, că El dintr-un om egoist a putut face un om altruist şi darnic. Pe un om plin de ură, El îl transformă într-un om plin de dragoste. Cât de minunat este să putem experimenta puterea mântuitoare de care dispune Dumnezeu de a transforma radical un om! Am înțeles noi oare și am experimentat în viața noastră semnificația acestor cuvinte? Este această înțelegere într-o măsură deplină astfel încât să putem spune: Da, și în viața mea, puterea lui Dumnezeu a ajuns până la capăt, sau a atins profunzimea? Există însă o semnificație mult mai profundă în acest gând. În Psalmul 2, la versetul 8 se spune: Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire, şi marginile pământului în stăpânire!

Vedem în acest verset că dragostea minunată a lui Dumnezeu nu se limitează a cuprinde numai un popor sau un anumit teritoriu. Dragostea Lui are în vedere pe toți oamenii de pe întregul pământ, din orice țară, din orice cultură.

Această dragoste şi putere a lui Dumnezeu este atât de cuprinzătoare, încât orice om, orice făptura a lui Dumnezeu, care o apucă, se lasă transformată. Fiecare, bogat sau sărac, educat sau needucat, mic sau mare, bărbat sau femeie, vor fi ajunși de această dragoste nesfârșită.

     Darwin, susținătorul teoriei evoluționiste, pentru a dovedi valabilitatea teoriei lui, a călătorit în toată lumea, ca să-i găsească pe oamenii preistorici. El a spus că aceștia s-ar găsi în vârful sudic al Americii, în Țara de Foc. El a întâlnit acolo un trib, care prin felul în care se manifestă în tradiții și obiceiuri, dovedea că nu a fost atins de vreo influență a vreunei culturi. Dimpotrivă, acești băștinași, aveau mai degrabă înclinații spre canibalism. Darwin a definit acești oameni ca fiind pe ultima treaptă a civilizației umane. Într-o conferință pe care a ținut-o la Londra, a expus, pe baza constatării lui, concluzia, că acești oameni nu au puterea de pricepere şi nu înțeleg nimic. El nu credea că ar mai fi posibil ceva, care să schimbe felul lor de viața. Dar, printre ascultători se afla un credincios. În inima acestuia s-a aprins dorința de a merge la acel trib, pentru a-i aduce Evanghelia. Acest om a devenit misionar și a vrut să vadă dacă ce spunea Darwin este valabil.

      Împreună cu alți prieteni a navigat cu o corabie la acel trib în Țara de Foc. La început a fost imposibil să păşească pe teritoriul lor. Puteau fi omorâți, sau mâncați de vii. După greutăți mari şi eșecuri, acești misionari nu s-au oprit şi au persistat să predice Evanghelia la canibali, din corabie. După 7 ani, au reușit să aibă relații directe cu ei. Cuvântul lui Dumnezeu nu şi-a pierdut puterea de a schimba radical pe acești oameni. După mulți ani, când, Darwin a revenit în Țara de Foc, a rămas profund impresionat văzând comportarea schimbată a celor din trib care au fost convertiți la Evanghelie. Întors la Londra a mărturisit că, deși credea că este imposibil, Evanghelia și numai Ea, a avut puterea de a transforma pe acești oameni.

 Dragostea și puterea lui Dumnezeu, pătrunde până în cel mai adânc teritoriu al omului, până la treapta cea mai de jos a civilizației omenești, până acolo unde speranța omului este total absentă. Ceea ce pentru noi apare imposibil, este posibil pentru Dumnezeu, care are putere şi tărie nelimitată.

 

D. Cornilescu

 

 

Nici o furtună nu ne poate distruge corabia.

Suntem siguri în puterea lui Dumnezeu.

Și pe valurile măturate de furtună

Ne luptăm înainte toată noaptea.

Împrejurările nu lasă niciodată credința să plece.

Căci fapta lui Dumnezeu ne creează mântuirea,

Piciorul Lui calcă în picioare turma dușmanului,

A Lui este împărăția, a Lui este puterea, P. E. Lohmann

 

 

Săracul bogat

În Evanghelia noastră găsim un alt bărbat. A fost un sărac pe nume Lazăr, care zăcea la ușa lui plin de bube și dorea să se sature din firimiturile care au căzut de pe mesele bogatului. Dar câinii au venit și i-au lins bubele.

 Oaspeții bogați și veseli cu hainele lor somptuoase au trecut pe lângă el și nu i-au acordat atenție. Dar nu ne putem grăbi. Trebuie să ne oprim și să ne uităm la el. Era sărac. Mantaua lui făcea două parale, pe lângă haina de purpură a bogătașului. El a fost, de asemenea, bolnav. Prietenii și dorul de casă, ar fi sunat tare în urechile lui. De multe ori îi era foame. Din foame, s-a târât acolo pentru a fi înconjurat de servitorii blânzi...

 

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

 

Nr. 11(13 martie 1938)

 

Cuvântul săptămânii: Nu rămâne la: Sunt copilul lui Dumnezeu, ci lasă-te zdrobit în omul cel vechi.

Stanger

 

Predare totală

 

În Matei 5:26 citim:

Adevărat îți spun, că nu vei ieși de acolo, până nu vei plăti cel din urmă bănuț.

Nu sună aceasta dur?

Dar, să ne gândim la Domnul Isus, cum a mers El la moarte și ca să ne mântuiască, a trebuit să plătească până la ultimul bănuț, deci să se dea pe Sine însuși.

Privind așa cum se cuvine la dragostea Lui nețărmurită și dăruirea Lui, vom fi cuprinși de un sentiment de recunoștință, ce ne conduce în fața unei obligații pe care o avem. Dumnezeu vrea să ne spună, că El așteaptă de la noi un răspuns la dăruirea Lui.

În Vechiul Testament era o rânduială, ca poporul să plătească zeciuiala. Pentru mulți oameni din zilele noastre, acest lucru apare ca ceva, care constituie un efort mult prea mare. Trebuie să precizăm însă, că deși acest obicei este chiar și în vremea noastră foarte recomandat, el nu este prezentat în Noul Testament, ca poruncă.

Deci să fim convinși, că Dumnezeu nu vrea nici un cent de la noi. El așteaptă pe bună dreptate, ca noi să-I dăm nu numai o parte, ci să-I dăm totul, să ne predăm cu totul Lui. Domnul Isus Însuși, S-a dat complet, S-a jertfit complet pentru noi.

Ne amintim de acea văduvă sărmană, care a pus acei bănuți în visteria Templului. Toți ceilalți dădeau mult, dar văduva săracă a dat tot, toată agoniseala ei, deci toată hrana ei. De aceea ea a fost lăudată de Domnul Isus, care a dat-o ca exemplu celor din jur.

Un tânăr a venit la Domnul Isus și a întrebat: Doamne, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit? Răspunsul, care pentru noi sună ciudat, a fost: Du-te și vinde tot ce ai. Deci nu 10,20, 25 sau 95 %, ci 100%. Domnul Isus vrea totdeauna tot. Și El a dat totul pentru noi. Un om a găsit într-un ogor o comoară. El a mers, a vândut totul, tot ce avea, și cu tot ce a obținut, a cumpărat ogorul.

Un comerciant a văzut o perlă scumpă și pentru a intra în posesia acestei perle, a vândut tot ce avea, pentru a dobândi acea perlă minunată. Cât de departe suntem noi oamenii de azi, în a da totul Domnului Isus.

O pereche din prima biserică creștină, Anania și Safira, a vândut o moșioară și din ceea ce au dobândit, au dat o parte apostolilor, iar o parte au păstrat-o pentru ei. Ei însă nu au spus prețul real, cu care vânduseră moșioara, ci au declarat, că au dat totul apostolilor. Ei au vrut să lase impresia, că au dat totul. Cât de mascată a fost această înșelătorie. Și cât de scump au plătit ei acest truc. Au murit imediat, unul după altul.

Nu procedează și în zilele noastre, unii în mod asemănător?

Cât de mulți spun deseori: Eu m-am pus cu totul la dispoziția Domnului, eu sunt numai pentru El. De fapt procedând astfel, ne înșelăm singuri și Îl mințim pe Dumnezeu.

Știm foarte bine că nu i-am dat totul. Dar cât de mare este îndurarea Lui. Domnul Isus așteaptă totul de la noi. El ne cere totul. Experiența ne învață de asemenea, că singurul drum pentru a intra în binecuvântarea deplină a lui Dumnezeu, este să dăm totul, să ne dăm pe noi înșine.

Un misionar avea o dată de ținut o conferință despre activitatea lui. Spre încheierea discursului său, când avea să spună despre sacrificiul Bisericii din care făcea parte, cei prezenți au devenit cam neliniștiți. Unii se legănau, alții căscau, alții se uitau la pălăria goală, pentru ca această cerere, care penetrează inima, îi lăsau neimpresionați.

Când slujitorul Bisericii a venit să ridice darurile, colecta a fost nesemnificativă. Pe ultimul rând stătea o fetiță oloagă, sărmană, având lângă ea cârjele. Ea ascultase cu multă atenție expunerea misionarului și era foarte mișcată. Ar fi vrut să doneze și ea ceva, dar nu avea nimic. Se vedea clar, că din toți ascultătorii, era cea mai nevoiașă. Deodată a auzit înlăuntrul ei o voce: Dă cârjele tale! Speriată a răspuns imediat: Doamne, nu pot să fac asta, am nevoie de ele, fără cârje nu pot să merg! Dă cârjele tale! O îndemna vocea, din nou și din nou. Se dădeau în ea lupte lăuntrice dure, când slujitorul a ajuns la ea. A decis să doneze cârjele. Când cârjele au ajuns în fața Bisericii, cei prezenți au fost foarte mișcați. Toți au înțeles că acest dar era de la o oloagă săracă. Să produs rumoare. Rușinați de zgârcenia lor și umiliți de gestul acestei sărmane fetițe, au hotărât să se repete colecta. De data aceasta, ceea ce s-a strâns a fost deasupra așteptărilor. Motivul era clar: Exemplul unui sărman copil, care dăduse tot ce avea. Ea dat tot, ceea ce era în stare să pună la dispoziția lui Dumnezeu.

Ah! Dacă am putea să pricepem semnificația acestei expresii, până la extrem și să nu rămânem doar la o înțelegere teoretică, ci să o punem în practica vieții noastre!

 

D. Cornilescu

 

 

John D. Rockefeller, miliardarul ce a murit de curând, a spus odată: Eu am primit acasă o educație specială. Nu-mi aduc aminte, ca necazul şi greutățile să-mi fi fost străine sau noutăți. Eram obișnuiți să facem economii şi să dăm şi la alții. Cu o astfel de educație, nu-i de mirare, că dintr-un sărac, a ieșit un miliardar.

 

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

 

Nr. 12 (20 martie 1938)

 

Cuvântul săptămânii: E greu să taci când o persoană spune ceva care ne lovește, e și mai greu să-i mulțumești pentru asta.

 

Chemarea noastră

 

Studiu biblic în Ländli 21-27 Februarie 1938 (tema de după amiază)

 

Când citim acest titlu observăm că se spune: chemarea noastră; şi nu doar aşa simplu: chemarea. Aici este vorba, aşa dar, de anumite persoane. Pentru ce fel de persoane este de fapt această chemare?

Conform Sfintei Scripturi, aceștia sunt toţi acei care Îl au pe Domnul Isus ca Mântuitor al lor. Există o chemare pământească şi una cerească. Cuvântul lui Dumnezeu însă se referă totdeauna la chemarea cerească.

Chemarea noastră cerească constă în aceea, că devenim copii ai lui Dumnezeu, și aceasta deoarece purtăm pe Domnul Isus în inimile noastre, așadar, ducem o viaţă cu totul nouă.

Chemarea conform Bibliei are de a face cu părtăşia inimii noastre cu Dumnezeu, de aceea, când vorbim despre chemarea noastră ne gândim la responsabilitățile pe care le avem ca oameni în umblarea prin această lume, umblare pe care o facem împreună cu Domnul. Fără a ne îndepărta de subiectul nostru, să ne punem întrebarea: De ce suntem noi de fapt oare pe pământ?

Un răspuns la această întrebare îl găsim în Coloseni, capitolul 3, versetul 15: Pacea lui Hristos, la care aţi fost chemaţi, ca să alcătuiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre.

Suntem aşadar chemaţi să fim purtători ai păcii.

Să încercăm a cuprinde acest gând cât se poate de practic, căci nu are nici o valoare doar a primi şi a cunoaşte nişte noţiuni teologice, fără o acoperire, respectiv trăirea celor însușite. Căci de fapt este important, să practicăm cunoştinţe eterne în viaţa pe care o trăim pe pământ. Nu suntem oare, noi toți creștinii, în același cuptor? Focul lui Dumnezeu arde în noi la început foarte slab. Urmează deci să folosim orice ocazie, ca această flacără, cu ajutorul Domnului, să aprindă mereu şi să ardă iadul!

Acest proces poate avea loc în noi, numai prin aplicarea în viața de zi cu zi a Cuvântului lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură ne-a fost dată ca ea să trezească lumina cerească în inimile noastre. Din aceasta urmează apoi o părtăşie care devine tot mai strânsă cu Domnul Isus. În acest sens să ne amintim, de exemplu, un cuvânt pe care Mântuitorul nostru Însuşi l-a spus pe când umbla pe acest pământ: Eu am venit să aduc viaţa (Ioan 10:10), o viaţă a plinătăţii.

Cine a găsit această viaţă, este chemat să umble prin această lume mulţumit şi fericit în mod desăvârşit, fiind împlinitor al chemării cerești.

Numai fiind în această stare vom fi capabili cu adevărat să realizăm lucruri trainice, dovedind, că ce spune Sfânta Scriptură şi felul ei de exprimare este într-adevăr literal. Domnul Isus a venit ca să ne facă complet fericiţi. Vreau să spun de la început, că acest lucru este de rezolvat în această viaţă şi cine transpune în practică această realitate, va recunoşte în mod personal valabilitatea ei. Suntem cu toţi chemaţi la pace. Domnul Isus foloseşte orice ocazie pentru a ne aduce mai întâi la pacea cu Dumnezeu. Există un fel de pace, de care nu merită să ne ocupăm, ea este de fapt o stare a indiferenţei faţă de Dumnezeu. De aceea, oamenii spun deseori: lasă-mă în pace! Astfel de oameni nu vor să fie deranjaţi în pacea lor imaginară, care în realitate nu există.

Alţii au un fel de pace care este foarte periculoasă, este o pace pregătită de vrăjmaşul sufletelor acelora, care sunt ai lui. Se spune despre aceştia, de exemplu, în Biblie: Ei vor spune: pace, pace! Dar nu au nici un fel de pace (Ieremia 8:11).

Chemarea noastră lăuntrică constă în faptul că venim la adevărata pace cu Dumnezeu; această stare este posibilă pentru orice copil al lui Dumnezeu. Merită să umblăm după o astfel de pace! Calea de a ajunge într-o asemenea pace este foarte simplă şi fiecare dintre noi este în stare să constate el însuşi dacă posedă această pace cu Dumnezeu, sau nu. Domnul Isus ne-a arătat clar în Cuvântul Său în ce fel putem fi părtaşi la o astfel de pace.

Drumul conduce prin patru staţiuni; prima este: „S-a isprăvit “(Ioan 19:30). Domnul Isus a făcut totul pentru ca noi să primim o astfel de pace şi aceasta este la îndemâna fiecărui om.

A doua stațiune este consemnată prin cuvântul Mântuitorului: Pace vouă (Ioan 20:19)! Pacea, aşadar, nu numai că este pregătită pentru noi, ci Domnul Isus Însuşi ne-o oferă. El ne cheamă pe fiecare dintre noi spunându-ne: Pacea să fie cu tine (3 Ioan 14). Aşadar, această pace cu Dumnezeu trebuie să fie proprietatea noastră.

A treia stațiune se găseşte în gândul: Iubeşte-mă (Ioan 14). Noi va trebui să acordăm dragostea Aceluia, care ne dă pacea.

A patra stațiune este se exprimă prin cuvintele: Urmează-Mă (Ioan 12).

De când am acceptat pacea lui Dumnezeu şi de când a apărut în noi dragostea pentru Domnul Isus, care ne-a iubit mai întâi, nu putem face altceva, decât să umblăm cu El în viaţa noastră. În traseul pe care îl vom parcurge mai departe, Domnul Isus Însuşi va fi Indicatorul nostru de drum.

S-a străduit şi omul ca să găsească singur soluţii, spre a ajunge la pace cu Dumnezeu, dar el merge exact în direcția inversă a unui drum normal. Mai întâi el refuză să meargă după Domnul Isus. Cine va parcurge în felul acesta drumul spre pacea cu Dumnezeu, nu o va primi niciodată. Toate strădaniile proprii pentru a primi o astfel de pace vor fi până la urmă soldate cu un eşec, acestea vor fi rezultatele tuturor acelora cărora le lipsesc elementele fundamentale şi anume punctele care sunt cuprinse în Cuvântul lui Dumnezeu.

Pacea cu Dumnezeu este sursa de putere inepuizabilă, care nu eşuează niciodată pentru că această pace este neschimbată şi este independentă de împrejurările din viața celui credincios. Numic nu o poate influența, deci nimic nu o poate modifica sau deranja. Mulţi credincioşi, din păcate, nu cunosc, taina acestei păci. Este vorba de suflete sincere, care speră ca prin lucrări, sau prin ceea ce fac, pot să dobândească o astfel de pace, dar curând ei vor trebui să constate, că orice strădanie în acest sens este imposibilă, ba chiar este zadarnică.

Nu se poate primi pacea lui Dumnezeu decât umblând în părtăşie cu Domnul Isus, într-o părtăşie personală sub călăuzirea Duhului Sfânt, având ca lumină Cuvântul lui Dumnezeu.

Chemarea noastră, a celor născuți din Dumnezeu, este a avea, dar a fi și conștienți că avem această pace.

 

D. Cornilescu

 

 

Studiul Bibliei

Care a avut loc în perioada 21-27 februarie în Ländli, s-a bucurat de o participare plină de viață, deși soarele luminos de iarnă a făcut tot posibilul pentru a păstra pe toți prietenii noștri dragi cât mai mult posibil în puternicul Ägeriluft (vântul din Alpi) și pentru a vă oferi bucuria celei mai frumoase vremi de iarnă. De asemenea, îi suntem recunoscători Domnului pentru toată răcoritoarele–aperitive aduse. Dimineața, părintele Cornilescu a vorbit despre jertfele Vechiului Testament și după-amiaza despre chemarea noastră la Noul Testament. Prin întrebări și răspunsuri, întâlnirile au fost păstrate interesante și pline de viață. Fiecare om a fost cu siguranță în măsură să ia acasă o mulțime de binecuvântări din aceste zile. Faptul că ceea ce a fost auzit și primit acum, vrea să se dovedească în viața de zi cu zi, cu vigoare și faptă; este o cerere sinceră pentru noi toți. Acum aducem în mod constant subiectele abordate în articolele de deschidere ale acestei lucrări. Unii dintre prietenii noștri vor fi fericiți să ia cursul Biblic din nou la domiciliu. Acest lucru oferă, de asemenea, tuturor celor care au posibilitatea de a participa la binecuvântările, care au fost împiedicate de circumstanțe speciale, în acest an; ei pot lua cursul acum. Mulți credincioși sunt puțin sau deloc orientați cu privire la desfășurarea unor astfel de cursuri ale Bibliei. Prin urmare, ne adresăm tuturor participanților din acest an, la toți prietenii acestei lucrări cererea cordială de a pune la dispoziția cunoștințelor lor, revista Sub Cruce și de a le spune din experiența lor. În acest fel, ele nu numai că ajută la construirea împărăției lui Dumnezeu prin răspândirea literaturii creștine și nu numai că transmit inspirație spirituală prietenilor lor, dar ei înșiși primesc cea mai mare binecuvântare.

 Cine încearcă, va afla!

 Wo.

 

Dumnezeul naturii

Este că El face ceva din nimic; ce nu este nimic încă, Dumnezeu nu poate face nimic din el.

Luther

 

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

Nr. 13 (27 martie 1938)

Cuvântul săptămânii: În fiecare dimineaţă culeg ceva nou din Cuvântul lui Dumnezeu şi dăruiesc mai departe mesajul. (Hudson Taylor)

Pacea oferită

Este bine, când noi încă o dată cugetăm pe calea biblică la pacea cu Dumnezeu, astfel ca toate îndoielile să dispară din inimile noastre. Prima staţiune se numeşte: S-a sfârşit! Dumnezeu însuşi a făcut totul, ceea ce trebuia să se înfăptuiască, ca să instaureze pacea cu El. El a venit în persoana Domnului Isus în această lume şi a luat păcatele noastre asupra Lui, şi a murit la cruce pentru aceasta. Şi în acest moment divin a spus vorba minunată: S-a sfârşit! De atunci pacea noastră cu Dumnezeu este disponibilă.

Când s-a întâmplat acest eveniment sfânt? A fost ieri, alaltăieri, acum câteva luni sau ani? Sunt aproape 2000 de ani, da când Domnul Isus a pregătit pentru noi această faptă. Şi de atunci, la fel pacea cu Dumnezeu este încheiată şi gata pentru noi.

Noi nu eram atunci. Era de asemenea imposibil ca noi să fi luat parte, să contribuim cu ceva la înfăptuirea acestei împăcări. Şi a fost posibil, ca noi să nu facem nimic la aceasta.

Şi chiar dacă noi am fi trăit pe timpul vieţii Domnului Isus, n-am fi putut ajuta cu nimic. Salvatorul-Mântuitorul a făcut împăcarea cu Dumnezeu, El însuşi a făcut-o.

De aici înţelegem, că această pace, în cele din urmă, vine din lucrarea, implicarea totală a Domnului Isus. Moartea Mântuitorului este singura faptă care a întemeiat pacea noastră cu Dumnezeu. Şi cum nu se poate contesta moartea Domnului Isus, cu atât mai mult nu se poate nimici pacea cu Dumnezeu.

Se poate schimba cu timpul moartea Mântuitorului? Nu. La fel este garantată pacea noastră, cu siguranţă. Ea a existat fără aportul omului şi va exista mai departe fără noi. Nimeni şi nimic nu este capabil s-o influenţeze.

A doua a stațiune pe drumul împăcării cu Dumnezeu este: pace vouă! Domnul Isus ne întreabă dacă vrem s-o primim. Ai nevoie de această pace, fiul omului? Da. Cum ar trebui să dăm totul, ca să primim această pace!

Poate că unii ar fi pregătiţi să-şi rişte viaţa pentru asta. Dar de cele mai multe ori asupra acestei legături se înşeală singuri. Când se întâmplă într-adevăr aceasta la cineva în viaţa lui, se observă la el, cât de legat este de acestă pace. Un exemplu: de curând am vorbit cu o bătrână de 76 ani, care suferea de inimă, şi din această cauză era pe moarte. Îmi spunea: este ciudat, sunt pregătită şi aş dori cu plăcere să plec la Dumnezeu din această lume. Dar, vedeţi dumneavoastră, de câte ori am un accident, n-am nicio bucurie că să mor, şi mă ţin strâns de viaţă. Această situaţie nu este păcat, ci foarte normală.

Dacă am fi doritori să ne dăm viaţa, nu am primi pacea cu Dumnezeu. Este ceva special în această pace. Deşi este gata fără ajutorul nostru, nu o câştigăm, nu ajungem la ea, nici chiar dacă vrem să jertfim totul din bunurile noastre.

Alţii cred poate, că pot ajunge la pacea cu Dumnezeu, prin ascultare. Dar trebuie să fim sinceri ca să recunoaştem, că ascultarea noastră este deficientă. Numai o ascultare deplină, fără pete şi greşeli, ne-ar putea aduce pacea cu Dumnezeu. Dar cine ar putea să ne dea această pace deplină? Nimeni. De aceea este imposibil să ajungem pe această cale la împăcarea cu Dumnezeu.

Alţii doresc să aducă păcatele lor, ca prin asta să dobândească pacea cu Dumnezeu. Dar nici aşa nu merge. Noi nu primim pentru stricăciunea şi vina noastră, această comoară minunată care este pacea cu Dumnezeu.

Deci nu ne rămâne decât o singură ieşire, să ne agăţăm de harul şi îndurarea Lui Dumnezeu. Noi nu putem să dăm singuri nimic ca să avem această pace şi împăcare. Toate darurile şi capacităţile noastre sunt puţine şi deficiente. Fie că Dumnezeu ne face cadou această pace gratis, sau nu primim deloc, nimic.

Această realitate o ştie Dumnezeu. Şi de aceea vine El către noi şi ne oferă această pace minunată. La întrebarea: vrei tu s-o ai? Trebuie ca noi să răspundem cu un DA! Am spre exemplu în buzunar un ceas. Dacă eu vreau, pot să vi-l dăruiesc, credeţi dumneavoastră asta? La fel este Domnul în posesiunea acestei păci divine. Este proprietatea Lui. Şi El este gata să ne-o dăruiască nouă, din milă şi îndurare.

Cine va primi această pace? Fiecare om, care doreşte s-o aibă. Este egal dacă noi suntem credincioşi sau necredincioşi, bucuroşi sau bolnavi. Dumnezeu dă pace fiecăruia, care o vrea şi anume gratis.

D. Cornilescu

Dumnezeu are multe căi să întâlnească un suflet, dar de obicei El întâlneşte un suflet în adâncul vieţii lui.

 

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

Nr. 14 (3 aprilie 1938)

Cuvântul săptămânii: Ocrotirea unui credincios începe mereu de acasă.

A lua pace cu Dumnezeu

Acest Dumnezeu iubitor vine la noi, fiii oamenilor cu darul minunat al păcii Sale. Ce trebuie noi să facem, ca noi s-o putem lua în stăpânire? Trebuie s-o cerem? Sau e mai bine s-o dorim din toată inima? Sau este hotărâtor, dacă credem aceasta?

Dacă vrem să avem pace cu Dumnezeu, aceasta se numeşte simplu, s-o apuci. Ce înseamnă s-o iei? Dacă eu vă dăruiesc ceasul meu, nu rămâne decât ca dv. să-l luaţi. Asta înseamnă să-l pui în buzunar.

Cu pacea nu se poate face totuşi la fel; căci nu este un lucru material. Cum ajung eu în posesia unui lucru ne-material? Răspunsul este: prin credinţă.

Poate îmi merge cel mai bine în unele cazuri personale, şi pentru asta trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu. Cine gândeşte aşa, uită, că poate numai să mulţumească pentru ceva ce are deja. Dacă mulţumesc pentru un lucru, mărturisesc şi recunosc că acel lucru a devenit deja posesiunea mea. Şi întrebarea hotărâtoare, în cazul nostru este: ce trebuie să fac eu, ca să primesc pacea cu Dumnezeu?

Dacă eu vreau să am pace cu Dumnezeu, trebuie s-o apuc repede, într-o clipă. Este singura cale posibilă. La întrebarea Domnului: Vrei tu să ai pacea mea? Trebuie să răspund: DA. În aceaşi secundă, în care o vreau, o am cu adevărat. Aceasta se numeşte a crede.

Cât durează până avem pace cu Dumnezeu? Numai o clipită, când am hotărârea: eu vreau. Astfel fiecare om într-o clipă poate să primească pacea cu Dumnezeu. Deoarece Domnul Isus a înfăptuit-o în totalitate la crucea Golgotei, este uşor pentru noi s-o primim. Urmarea naturală este să mulţumim din toată inima. Cât timp o să am eu pace cu Dumnezeu? Pentru totdeauna! Ea rămâne veşnic. Pe viitor, mereu pot să spun: eu am pace cu Dumnezeu.

Şi dacă nu reuşesc, să umblu, aşa în mod minunat? Totuşi şi atunci, această pace rămâne. Şi dacă mi se întâmpla să cad în păcat? Nici atunci nu-mi pierd această pace. Căci ea este total dependentă de moartea Domnului Isus. Şi El nu se schimbă niciodată.

Atâta timp cât inima noastră a găsit pace cu Dumnezeu, trezeşte în noi mulţumire adâncă şi iubire fierbinte pentru Domnul Isus. Nu putem altfel, decât să-L iubim, pe Acela care ne-a dăruit acest dar minunat, pe care El pentru noi l-a răscumpărat pentru veşnicie. Nu trebuie noi să iubim cu toată puterea sufletului persoana, care a luat asupra Lui povară grea a păcatelor noastre?

Aşa se naşte dragostea către Dumnezeu în inimile noastre. Interiorul nostru ne împinge la asta, astfel că nu putem altfel. Dragostea adevărată nu este ceva forţat, ci se adresează mereu voinţei proprii şi impulsului interior. În aceasta, persoana Domnului Isus îmi devine dragoste, şi învăţ astfel să-L iubesc.

Dumnezeu a iubit inimile noastre, şi prin Mântuitorul, nouă ne-a dăruit pacea. Copleşiţi de aceast dar minunat, noi nu putem altfel, decât să-L urmăm cu toată viaţa noastră. Numai pe această temelie suntem noi capabili să umblăm cu Dumnezeu în toate situaţiile şi împrejurările.

Pace cu Dumnezeu! Ce împărăţie fără limite se găseşte în acest fapt. De acum înainte eu am o iertare veşnică a păcatelor mele. Toate greselile-pacatele din trecut, prezent şi viitor le-a îndepărtat El. Şi dacă eu câteodată mă comport greşit, şi experimentez înfrângeri în lupta cu păcatul, totuşi nu poate nimeni şi niciodată să-mi răpească sau să-mi micşoreze pacea cu Dumnezeu. Ce minunat!

D. Cornilescu

În sfârşit ajutorul potrivit

Ps. 34-5.7 Când eu L-am căutat pe Domnul, mi-a răspuns El şi m-a scăpat de toate temerile mele. Când acest nenorocit a strigat, a auzit Domnul şi l-a scos din toate necazurile sale.

Unde este omul care ar putea spune, că el n-ar fi avut niciodată nevoie de ajutor?

Proverb: ajută-te singur, aşa să-ţi ajute Dumnezeu! Este adevărat până la un anumit punct. Un exemplu simplu: dacă eu aveam de scris o scrisoare grea, mă gândeam, Dumnezeu mă putea ajuta. Dar trecură minute în şir şi încă nu am început. De ce? Pentru că eu nu ţineam pana în mână. Gândurile şi cuvintele care îmi erau dăruite nu-mi erau de ajuns. Mândria! Dacă n-aş fi ţinut pana în mână, n-ar fi scrisoarea scrisă nici până astăzi. Celor mândri şi trufaşi Domnul nu le poate ajuta, la fel şi celor leneşi şi neascultători, El nu le vine în ajutor.

 

Când puterea se sfârşeşte

În fiecare om se ascunde din natură un instinct de conservare. Astfel fiecare om sănătos caută în timpul de necaz, să-şi concentreze întreaga ştiinţă şi putere ca să...

 

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

 

Nr. 15 (10 aprilie-1938)

Cuvântul săptămânii: Creştinismul nu constă numai în a primi, dar şi în a dărui.

Sam. Zeller

 

Pacea cu Dumnezeu: o realitate

 

Creştinii noștri chinezi din munții Yunnans obișnuiesc să spună când se întâlnesc un cuvânt de salut deosebit, sună cam așa în germană: Ai pace?

 Un mare adevăr stă mereu în fața noastră: fără Cristos, nici o pace! Întrebarea aceasta pătrunde adânc către noi creștinii de seară, întârziați, căci nu putem să trecem nepăsători fără să răspundem. În Cuvântul sfânt sunt arătate trei feluri de pace Și anume:

 1 Pacea cu Dumnezeu

 2 Pacea lui Dumnezeu în inimile noastre

 3 Pacea dintre noi

 Primele două feluri de pace se amestecă în rândul creștinilor; unii chiar nu sunt în stare să deosebească înțelesul corect. Adesea auzim că cele două feluri de pace sunt identice.

Ce este pacea cu Dumnezeu?

 Este pentru noi o realitate pe care nimeni și nimic nu o poate schimba. Este așa de stabilă căci niciun om, niciun păcat, nicio situație din lume nu o poate mișca sau clătina măcar. La crucea Golgotei avem garanția că pacea cu Dumnezeu există. Domnul Isus a luat asupra Sa toate păcatele noastre. Sângele Său a curs pentru noi, ca noi să ne împăcăm cu Dumnezeu și a făcut ca noi să avem pace cu Dumnezeu. Numai cine ia această faptă a Domnului prin credință, pentru el însuși, are pace cu Dumnezeu. Există printre cei credincioși mai mulți care prin influența Satanei pun la îndoială dacă această pace cu Dumnezeu este și pentru ei. Prin diferite înfrângeri au ajuns ei cu timpul la concluzia că au pierdut pacea cu Dumnezeu; astfel ei nu mai au în interiorul lor nici o urmă de pace. Ce ar însemna pentru un om sărman, ca pacea cu Dumnezeu să depindă de faptul că am sau nu păcate, că am sau nu simțire! Pacea pe care Domnul Isus a înfăptuită la Golgota rămâne neclintită chiar și când eu păcătuiesc.

Cei mai mulți credincioși amestecă pacea cu Dumnezeu cu bucuria, cu savurarea Păcii. Ceea ce ne neliniștește este numai savurarea Păcii, care este dependentă de lucruri exterioare, de dispoziție sau toane, de vreme și vânt, de durere și boală.

Dacă eu, de exemplu, sufăr din cauza vântului rece despre munții Alpi (Föhne) și nu mai pot să dorm, atunci sunt răpus. Nu mai glumesc, nu mai cânt, dar pacea cu Dumnezeu nu s-a întrerupt din această cauză. Pot să mă schimb complet, pot să fiu doborât la pământ datorită bolii, pot să fiu nemulțumit de eșecurile profesionale, dar pacea cu Dumnezeu rămâne neatinsă. Impresiile și simțirile nu sunt indicii, măsuri după care pacea cu Dumnezeu să fie înregistrată. În viața noastră vin mereu momente, când te simți părăsit de Dumnezeu. Gânduri, cuvinte, păcate vor să ne liniștească. Da, dușmanul aduce înaintea sufletelor noastre multe acuzații și vrea să ne clatine.

 Apostolul Pavel ne dă un Răspuns clar în Romani 8.33-34 la faptele Satanei. Se spune acolo: cine va putea acuza pe aleșii Domnului? Dumnezeu este acela care îi îndreptățește. Cine îi va osândi? Hristos a murit, ba mai mult, a înviat și stă la dreapta lui Dumnezeu, El este Cel ce mijlocește pentru noi.

 Noi suntem prin Hristos înaintea lui Dumnezeu neprihăniți și împăcați. Această înfăptuire trebuie mereu s-o luăm ca pentru noi, cu cuget curat. Când dușmanul vrea să ne acuze, vine Domnul Isus cu sângele Lui și spune: Eu mi-am dat viața pentru păcatele tale, învinuirile Satanei n-au niciun temei. Astfel că nu este nimeni în stare, de asemenea, niciun păcat, să ne acuze într-adevăr în fața lui Dumnezeu. Astfel Mântuitorul n-a murit nu mai pentru păcatele din trecut, dar și pentru cele din prezent și viitor. Deși omul s-a pocăit, simte mereu păcatul asupra sa. De aceea nu trebuie să pierdem curajul și să renunțăm, să spunem că nu ajungem la țintă. Avem în cuvântul lui Dumnezeu garanția că această pace cu Dumnezeu nu se poate clătina. Toate păcatele, fără excepție, au fost îndepărtate din fața lui Dumnezeu, căci Domnul le-a luat asupra Sa și pentru ele a murit. Da, azi El stă la dreapta lui Dumnezeu și mijloceşte pentru noi. Hristos a murit pentru trecut, a înviat pentru prezent, și ne așteaptă în viitor.

 D. Cornilescu

 

Un creștin se poate compara cu un cerc, în care un picior se află în centru, în timp ce celălalt picior înconjoară perimetrul. Creștinul trebuie să stea în rugăciune, în meditații, în prezența Dumnezeu, în timp ce el se mișcă, se rotește pe perimetrul muncii de slujire.

G. Tersteegen

 

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

 

Nr. 16 (17 aprilie-1938)

 

Au găsit piatra răsturnată de pe mormânt. (Luca 24.2)

 

    Hristos a înviat (Mat. 28.1-10)

 

Prins, condamnat, mort, îngropat! Ce tragedie teribilă au adus aceste patru fapte asupra vieții ucenicilor lui Isus! Salvatorul lor, în care credeau, zăcea în mormânt. Toate speranțele că acest Mesia va stabili un nou regat au fost spulberate într-o neant gol. Ar putea existența lor să mai aibă vreo semnificație acum? O tristețe paralizantă și o dezamăgire disperată i-au cuprins pe toți cei care L-au iubit pe Domnul Isus. În aceeași dispoziţie au fost şi femeile menționate în textul nostru. Ele au venit la mormânt pentru a-i oferi Stăpânului lor ultima slujbă de dragoste și recunoaștere. Cu paşi grei și inimi îndurerate au mers pe drum.

Nu recunoaștem în aceste gânduri o imagine a celor care nu au un mântuitor viu? Câți oameni pioși încă se mai târăsc prin viață astăzi obosiţi, cu un Hristos mort? Nefericiți și fără nădejde, rătăcesc prin această lume. Neputincioși și descurajați, se istovesc la sarcinile prezentului. Cât de diferit este când avem un Mântuitor înviat! Oricine se bazează pe Mântuitorul viu nu trebuie să piară sub povara dezamăgirilor și a tristeții sale. Hristos a înviat! Și acest fapt este un motiv suficient pentru o viață de bucurie, pace și putere.

În capitolul nostru se spune că femeile s-au chinuit de-a lungul drumului cu întrebarea, cine ar fi putut muta piatra grea departe de mormânt. În timp ce se gândeau la Salvatorul mort, ele au fost afectate de această îngrijorare. Dar cât de mare a fost surpriza lor, când au văzut că piatra grea a fost îndepărtată! Căci Domnul Isus a părăsit mormântul și a înviat. Nu sunt oare exact aceste gânduri care ne frământă inimile noastre în starea interioară? Nu suntem noi printre cei ce se ostenesc cu pietre de dureri și griji? Ne-ar place să înlăturam toate obstacolele care încă mai există în ființa noastră. Și totuși observăm din nou, că puterea noastră nu este suficientă pentru a face acest lucru.

Am uitat că avem un Salvator viu! Hristos a înviat! Cei care cred în ea învață că, prin învierea Sa, El a zdrobit puterea păcatului nostru. Victoria Lui a fost de atunci victoria noastră. Crezând într-un Mântuitor viu, învățăm să contăm pe puterea Sa. El a distrus pietrele fiinţei noastre păcătoase şi vechi. De aceea suntem capabili să ne depășim sensibilitatea, nerăbdarea și orice legătură care ne reţine. Când femeile au aflat că Domnul Isus a înviat, ele nu au putut păstra acest mesaj pentru ele înșiși. O dorință interioară le-a determinat să aducă această veste bună tuturor celor care erau triști pentru că aveau un singur Salvator. Nu e cazul cu noi? Cei care descoperă şi cunosc minunata taină al Salvatorului viu nu se pot bucura singuri de această binecuvântare. Toți cei care Îl numim pe Hristosul înviat proprietatea noastră, trebuie să mergem și să le spunem şi celor care sunt încă legați sub înfrângerile vieții lor. Salvatorul este în viață, El a câștigat!

Cât de diferite au devenit femeile, faţă de cum erau înainte şi au plecat de la mormânt. Pasul lor, care a fost anterior obosit și lent, a devenit acum grăbit și ușor. Căci în inimile lor Îl purtau acum pe Mântuitorul viu, care le-a îndepărtat toate necazurile și le-a dăruit noi puteri și bucurie de viață. Este aceasta, de asemenea, experiența noastră? Dacă avem un Salvator viu, plimbarea noastră prin această lume, va fi una plină de bucurie, mai energizată de fericire și bucurie. Pe drum, femeile l-au întâlnit pe Domnul Isus care le-au spus: Nu vă temeți. De când El a înviat, ele nu mai trebuie să se teamă de dificultățile vieții.

            Ce putere este frica, de asemenea, în inimile noastre! Uneori ne temem de trecut, de prezent, de viitor. Dar Domnul Isus cunoaște toate situațiile din viața noastră și de aceea El ne întâmpină ca Cel care vrea să îndepărteze toate temerile și să ne încurajeze. Același Salvator iubitor care a îmbrățișat femeile la acea vreme este încă în viață astăzi. El ne apropie pe toţi, pe tine și pe mine și doreşte să risipească orice teamă din sufletul nostru. Când Îl avem pe Salvatorul viu, nu mai trebuie să ne temem de păcat, de oameni și circumstanțe, nici măcar de moarte. Cum am putea să avem pe acest Hristos viu posesiunea noastră? El este cu adevărat înviat. Și tocmai sărbătoarea Paştelui dorește să ne amintească de acest fapt minunat. Ia pe Mântuitorul viu în inima ta și Îl vei experimenta în persoană, deoarece bucuria, victoria, puterea mărturiei, curajul și pacea te vor face un om nou!

 

D. Cornilescu

 

 

 

 

 

 

Sus, sus, inima mea! Cu bucurie

Vezi ce s-a făcut azi!

Cum după multe necazuri

Acum vine o lumină mare!

Mântuitorul meu a fost pus

Acolo ca pe noi să ne atragă

Căci de la noi, Duhul nostru

Către cer a pornit

A fost scufundat în mormânt,

Duşmanul țipă.

El se înşală amarnic,

Este Hristos liber din nou

Și strigă Victorie!

Flutură cu bucurie aici și acolo

Stindardul lui ca un erou,

A câştigat câmpul de luptă și victoria

 

 (Paul Gerhardt)

 

Responsabil pentru transportul crucii!

 

"Și și-a cărat crucea"

Pilat a rostit sentința de moarte pentru Isus. Paștele se apropia. Până atunci, cineva trebuia să isprăvească munca "necurată" a execuției. Chiar dacă aprozii păgâni au dus la îndeplinire sentinţa de osândire la moarte, știm că în spatele lor au stat întotdeauna marele preot și camarazii lui. Profeţii din Vechiul Testament au descris întocmai calea suferinței lui Isus, ca şi cum ar fi fost martori oculari. Și cu siguranță Domnul va aduce putere din aceste profeții. Acesta este motivul pentru care El este gata să-Şi rezeme crucea grea pe spatele sîngerând şi bătut și să străbată străzile din Ierusalim cu povara umilitoare. Pur și simplu, evanghelistul spune,"și El Și-a purtat crucea Lui." Ce priveliște! Ce contrast cu intrarea festivă care a avut loc câteva zile mai devreme! Aceiași oameni care i-au strigăt atunci: "Slavă Celui ce vine în numele Domnului", iată acum, parte de batjocură... "

 

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

 

Nr. 17 (24 aprilie-1938)

Cuvântul săptămânii: Cât de primejdios este că suntem treji când suntem curățați, căci praful nu se așează din nou pe lucrarea Domnului. (Stockmayer)

 

Pacea de nezdruncinat

 

Poate pacea cu Dumnezeu, într-adevăr prin nimic să nu fie deranjată? Toate viitoarele mele păcate nu pot fi iertate înainte de a fi comise! Există încă multe astfel de păreri omeneşti, asupra acestui gând. Și totuși, ele nu sunt capabile să elimine pacea cu Dumnezeu. Nu putem primi ceva ce El nu știe și nu a luat încă în considerare la acel moment. Dumnezeu cunoaște ce e mai rău în noi și tocmai pentru că viitorul este doar o repetare a prezentului și a trecutului, această pace cu Dumnezeu nu ne poate păgubi.

Pentru asta, de asemenea, s-a făcut totul pe crucea Golgotei.

Un hoț a fost prins de polițiști în timpul unei spargeri într-o casă și dus la închisoare. Când negustorul a aflat, s-a dus la tribunal și a cerut să-l elibereze pe bărbat. L-a iertat pentru faptele sale și l-a făcut paznic de noapte pe proprietatea sa.

Într-o noapte întunecată, unul dintre foștii colegi ai fostului hoț a vizitat această casă. El a recunoscut pe vechiul său prieten și, prin urmare, l-a întrebat: Fritz, ce faci aici în acest moment?"Am devenit paznic de noapte! Aici? Da! Stăpânul tău știe cine eşti și ce cazier ai? "

Dacă Stăpânul nu ar fi știut totul din trecutul paznicului său de noapte, ar fi existat un motiv real pentru el să tremure și să se teamă. Colegul său ar fi putut să-l tragă la răspundere, la judecată în faţa stăpânului său. Dar stăpânul lui știa totul despre el. De aceea nu trebuia să-i fie frică. Dumnezeu știe totul despre noi, de asemenea. Toate păcatele ne sunt iertate, la fel şi viitorul nostru. Nu îl va face acest caz, pe cineva o persoană ușuratica?

Dar noi, oamenii, putem alege cum vrem. În toate cazurile n-au fost urmaşi ai lui Isus, ci oameni stăpâniţi de o ameţeală religioasă. Cine spune,"Am pace cu Dumnezeu, acum pot să păcătuiesc, " nu are adevărul în el. Un astfel de om este fără Dumnezeu."Și cei răi nu au pace", spune Domnul.

Pacea cu Dumnezeu nu este nesiguranţa. Domnul le-a dăruit-o oamenilor, chair dacă ei vor accepta sau nu. Asta nu schimbă nimic din acest fapt minunat.

Dacă ceva sau cineva doreşte să ne tulbure pacea noastră cu Dumnezeu, avem cuvântul lui Dumnezeu ca refugiu, care ne adăposteşte. În Romani 5.1 citim: "Acum, că am fost socotiţi neprihăniţi prin credință, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos." Trebuie ca această garanţie să ne bucure mereu şi s-o păstrăm: o avem! Această pace nu a fost adusă de noi, prin credința noastră, care este mare astăzi și mâine mică! Dar a fost creată numai de Domnul Isus Hristos. Noi I-am făcut cunoscut Lui prin "da" al nostru căci suntem ai Lui și că vrem să-L urmăm. Mântuirea în Isus Hristos a devenit posesia noastră, așa că avem pace cu Dumnezeu.

       O fată de casă a dobândit încrederea deplină a stăpânei ei prin comportament bun și servicii bune. Într-o zi, i s-a întâmplat o mare nenorocire. În timp ce curăța o vază prețioasă, s-a spart sub mâinile ei și a căzut pe podea. Frica a cuprins-o în toate mădularele. Tremurând și suspinând, ea a stat acolo și cu greu îşi putea ține lacrimile. Când a adunat cioburile împreună, a sunat soneria. Stăpâna s-a întors. O mare neliniște a cuprins-o. Dar înainte de a putea spune un singur cuvânt, Stăpâna i-a vorbit și i-a spus: "Emma, am fost foarte mulțumiți de tine. Am dori să-ţi acordăm o vacanță de 14 zile. Poftim, primeşte acești 50 de franci că să te bucuri pe deplin de zilele de vacanţă.

Copleșită de marea bunătate a Stăpânei, ea a început să plângă și a mărturisit imediat ce i s-a întâmplat. Ea a spus că nu ar trebui să accepte vacanţă și darul special." Nu-ţi face griji", a răspuns din nou Stăpâna. "Tocmai când vaza a căzut la pământ, am trecut pe lângă fereastră și am văzut totul. Asta nu schimbă situaţia. Acum du-te liniştită în vacanță și ia şi banii."

Nu e la fel cu Dumnezeu? Fiecare păcat din viața mea este inclus în mântuire. Nimic nu este ascuns de Dumnezeu. El a văzut și știa totul; de aceea, păcatele trecutului nu mai trebuie să ne mai îngrijoreze. Aceasta este pacea cu Dumnezeu.

 

D. Cornilescu

 

Omul poate face multe fără Dumnezeu, dar un om credincios nu poate deveni nimic fără El.

 

 

Dar roada Duhului este dragostea

 

Dragostea este singura limbă pe care toată lumea o înțelege. Pe măsură ce rază soarelui cuprinde toate culorile, tot astfel dragostea cuprinde toate virtuțile. Dumnezeu este dragoste. De aceea, cel care s-a născut din Dumnezeu, iubește. Dragostea este virtutea cea mai nobilă. Acest lucru nu este în nici un caz de la sine înţeles. În cazul grecilor, înțelepciunea a fost privită ca sursa binelui, dar neştiinţa ca punct de plecare al tuturor relelor.

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

 

Nr. 18 (1 mai 1938)

 

Cuvântul Săptămânii: Lucruri mici sunt lucruri mici, dar să fi credincios în lucruri mici, este ceva mare. (Augustin)

 

Pacea lui Dumnezeu în inimile noastre

 

Fil. 4.7: "Și pacea lui Dumnezeu, care se întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus."

 

Ce pace este aceasta? Pacea lui Dumnezeu! Deoarece această pace a lui Dumnezeu este atât de necunoscută, dar în conformitate cu formularea poartă mult asemănare cu pacea cu Dumnezeu, se pare absolut necesar să se știe despre marea diferență de conținut. Peste tot găsim expresia "Pace cu Dumnezeu" în Noul Testament; ni se amintește că Domnul Isus, cu aproape 2000 de ani în urmă, prin dăruirea vieții Sale, a împăcat omenirea cu Dumnezeu Tatăl. Astfel, pacea cu Dumnezeu a fost stabilită. Acest lucru nu este în legătură numai cu pacea noastră din inimă, dar şi cu păcatul.

Oricine, crezând în jertfa înlocuitoare a lui Hristos, şi a ţinut seama de răscumpărarea și iertarea păcatelor pentru el însuși și-a ordonat viața sa înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, şi a devenit părtaş la pacea cu Dumnezeu.

            Fiecare ființă umană poate avea această pace cu Dumnezeu. Nimic nu este capabil să răstoarne acest fapt; pentru că este o dată pentru totdeauna dăruită și veșnic valabilă. Pacea lui Dumnezeu, care prin asemănarea sa externă este mult confundată cu pacea cu Dumnezeu și, prin aceasta, aduce confuzie în vederile credincioșilor, este în sensul exact opusul. Dacă pacea cu Dumnezeu are de-a face numai cu păcatul, acest lucru nu este în nici un fel adevărat în pacea lui Dumnezeu. Pacea lui Dumnezeu este pacea pe care Dumnezeu Însuși o posedă și se bucură.

Acum, de asemenea, bănuim de ce această pace nu poate avea absolut nici o legătură cu păcatul. În echilibrul său armonios, este ceva deosebit de frumos că mica noastră înţelegere nu poate pricepe. Apostolul Pavel, de asemenea, în meditaţia sa, este ca noi toți: "Și pacea lui Dumnezeu, care depășește orice pricepere, va păstra inimile și gândurile voastre în Hristos Isus." De îndată ce acesta neputinţă omenească intră în contact cu viața copilului lui Dumnezeu, o putere iese din el, pe care o păstrează și o oprește. Atunci pacea lui Dumnezeu s-a întors la inimă umană înfometată de pace. Mințile noastre devin mai curate și gândurile mai nobile. Această pace ne-ar putea revela slava vieții lui Isus și ne-ar putea ajuta să câștigăm și să creștem în omul din lăuntrul nostru. El vrea, atât cât ţine de El, să îndepărteze toate celelalte influențe greşite, de inimile noastre.

Omul firesc, precum și omul născut din nou, are o tendință specială de a se ocupa foarte mult cu exteriorul acestei vieți. Acest lucru impresionează viaţa interioară într-o astfel de măsura încât pacea inimii este deranjată. Poveștile trecute, de demult, sunt aduse la lumină în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Amintirile vechi şi nedrepte au ieşit la iveală. Durerea și tristețea vin în față și zdruncină pacea lui Dumnezeu din inimă, care avea atâta nevoie de linişte.

În timp ce pacea cu Dumnezeu este stabilitate și veşnicie, pacea lui Dumnezeu în inima omului duce doar la o viață de răbdare care poate fi deranjată prin evenimente minore sau mai mari. Boala, dificultățile de afaceri și încurcăturile personale sunt, de obicei, motivul pentru care pacea inimii de multe ori este înlocuită cu o viaţă plină de dureri. Un medic a vizitat o dată o închisoare mai mare, în care, spre uimirea deţinuţilor, el a întâlnit unul dintre prietenii săi.

El a mers împotriva legii. Din moment ce i-a fost imposibil să-și plătească datoriile, a trebuit să stea în închisoare. Pentru a-și elibera prietenul de această situație dificilă, doctorul a luat vina asupra lui și a plătit pentru asta. Așa că au părăsit împreună acest loc de detenţie.

Deși prietenul a fost acum fericit că problema ar putea fi soluționata în acest fel, durerea inimii sale l-au împiedicat de a fi fericit şi să găsească drumul spre casă. Avea în corpul său o umflătură dureroasă, care, în ciuda libertății recâștigate, nu l-a făcut fericit. Aici, de asemenea, medicul să oferit să-l trateze gratuit, în scopul de a-i oferi ajutor și, dacă este posibil, vindecare completă.

Modul cu adevărat creștin de a-l trata pe acest om, ne amintește de Domnul nostru Isus. Și El ne-a luat apărarea. El Si-a luat asupra Sa vinovăția întregii omeniri și a plătit în mod voluntar răscumpărarea cerută cu Însăşi viața Sa. (D. Cornilescu)

 

În credință și încredere

Privind în inima Tatălui

Smeriţi păşim spre El

Adică, rugăciuni cu ascultare

O promisiune rostită,

Nu s-a rupt niciodată.

Chiar și numele Lui de onoare,

Cere ca El să ne asculte.

Acum să ne rugăm cu credinţă

Fără îndoială, chiar în suferinţă

Pledăm în numele lui Isus

Numele Lui și cuvântul sunt Amin.

 

(Ernst Gottlieb Woltersdorf 1725—1726)

 

 

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

 

Nr. 19 (8 mai-1938)

 

Cuvântul săptămânii: Adevărul nu se îndreaptă spre noi, dar noi trebuie să-l urmăm.

Mathias Claudius

Cum pot obține pacea lui Dumnezeu?

 

Dumnezeu Domnul, ca urmare a omnipotenței Sale, ar fi în măsură nu numai să ne dea pace cu Dumnezeu, dar de asemenea, să ne păstreze pacea de inimă. Cu toate acestea, pentru că suntem oameni, care sunt atât de ușor influenţaţi de lucrurile din această lume, găsim durerea și grijile care pătrund uşor în inimile noastre.

În unele necazuri din viaţă, nu putem schimba, decât să rămânem trişti. Dacă copilul meu a murit, sau dacă sufăr mari pierderi în afaceri, nimeni nu-mi va cere să cânt și să am o față bucuroasă. Cum aş putea lăsa că durerea și tristețea, şi orice-mi fură cu pacea lui Dumnezeu, să intre în inima mea? Răspunsul este bine cunoscut pentru majoritatea credincioșilor. Cu toate acestea, este trăit de foarte puțini. Îi găsim în   1 Petru 5.7: "Toate grijile aruncă-le asupra Lui".

Acesta este punctul care contează. De aceea, să-I spunem Domnului tot ceea ce ne face mâhniţi și triști. Pacea lui Dumnezeu nu vine în inimile noastre dacă nu ne predăm și nu facem primul pas. Singurul copil al unor părinți credincioşi era pe moarte. Doctorul nu mai putea spera să-l țină în viață. Tatăl și mama erau foarte triști și cu greu puteau învinge durerea. Pentru a obține medicamentul prescris pentru copil, tatăl a mers rapid la farmacie.

În acest timp, femeia a rămas singură cu copilul. Gândul de a avea un copil pe moarte a fost oribil pentru ea. Ea a fugit într-o cameră laterală pentru a plânge și a se ruga Domnului. Fiind un dar de la Domnul, s-a gândit ea mai întâi la cele bune, că ar putea să stea cu copilul câteva timp. Toate orele de bucurie au venit din nou în duh înaintea ochilor ei și ea a început să-I mulțumească Domnului pentru asta. În cele din urmă, ea I-a vorbit despre starea tristă a copilului. Dintr-o dată și-a dat seama: Dumnezeu ne-a dat copilul. El ne-a vindecat. Totul Îi aparține și de aceea voi lăsa totul în seama voinței Sale sfinte. După ce şi-a încredinţat copilul ei cu bună știință în brațele lui Dumnezeu, o pace profundă a venit în inima ei tristă, care a fost, de asemenea, exprimată pe fața ei.

Când bărbatul s-a întors, a observat imediat fața schimbată a soției sale și a presupus că îi este copilului mai bine. Din păcate, nu a fost cazul. Acum, bărbatul nu a putut înțelege comportamentul ei și, prin urmare, a spus: "Când am plecat, erai atât de tristă și acum ești atât de calmă și liniştită. Cum s-a întâmplat această schimbare atât de repede?

"M-am rugat Domnului și i-am dat copilul și orice altceva pentru îngrijire suplimentară, cu deplină încredere că El îl va face bine." Acum vezi, cum să scapi de durere și tristețe? Să învățăm de la această femeie să predăm inima lui Dumnezeu și să-I spunem totul. Numai Lui putem să ne plângem, şi numai Lui putem să-I lăsăm toate necazurile noastre. Nu păcatul a afectat-o pe această femeie. A fost doar durerea și tristețea pentru copil, care a deranjat pacea inimii ei. Cu acest eveniment vedem clar că un om poate avea pace cu Dumnezeu fără a avea pacea inimii. Dar lui Dumnezeu Îi plăcea să ne dea această pace chiar în astfel de momente, când pare imposibil în ochii oamenilor. El ne dă, de îndată ce ne noi Îi încredinţam Lui necazurile noastre și nu încercam să le păstrăm. Aceasta este calea spre pacea lui Dumnezeu. În Fil. 4.6 se spune, "Nu vă îngrijoraţi de nimic, dar în toate lucrurile aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu prin rugăciuni şi cereri cu mulțumire". Voi, suflete îndurerate, spuneţi Domnului ce vă întristează și vă îndurerează inima! Prin urmare, pacea lui Dumnezeu, care depășește orice pricepere, vă va păstra inimile și gândurile în Hristos Isus. Tocmai atunci când condițiile par intolerabile, putem pune totul pe seama Domnului. El ne dă pacea Lui în astfel de momente dificile.

 Domnul Isus Însuși a păstrat această pace a inimii în cele mai teribile momente ale vieții Sale. De exemplu, atunci când aprozii au invadat grădina din Ghetsimani pentru a-L captura, El ar fi putut spune cu calm: "Dacă mă căutaţi pe Mine, atunci puteţi pleca!" El știa secretul și l-a trăit înaintea noastră: lăsați-vă toate problemele personale Domnului, El vă va da pacea inimii!

 

D. Cornilescu

 

Te odihnești în mormântul tăcut de mult timp.

Draga mea, cea mai bună mamă.

De câte ori mi-am dorit în unele zile:

Să pot să fiu cu mama acum!

Dar tăcerea este inima ta,

Care de multe ori atât de călduros a bătut pentru mine,

În bucurie și durere

În zile bune și rele.

Dar acest lucru a rămas dincolo de mormânt:

Dragostea de mamă de neuitat şi adevărată!

 

 

 

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

 

Nr. 20 (15 mai 1938)

Cuvântul Săptămânii: Să nu credeți că viața omului este o pace veșnică; este o bătălie sacră a credinței.

J. Schmidt

 

Pace între noi

 

Pace între noi! Aceste două cuvinte cuprind o zonă de urgență pe care atât oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu, cât și credincioșii au multe de făcut. Prin urmare, apostolul Pavel ne îndeamnă la Rom. 12.18: "cât ţine de voi, urmăriţi pacea cu toți oamenii!"

Scriitorul epistolei către Evrei are, de asemenea, dorinţa de a cere creștinilor nu numai să fie mulțumiți cu "pacea cu Dumnezeu" dar și "pacea lui Dumnezeu în inimă". Prin urmare, el îi cheamă în Evrei. 12.14: "urmăriţi pacea cu toată lumea!" cum ar trebui să ne comportăm acum când cineva ne face să suferim și astfel să intrăm într-o dispută? Atitudinea noastră trebuie, de asemenea, să fie aceasta: trăieşte în pace!

 

3 Principii doresc să ne ajute în acest efort:

 

1-Nu încep eu lupta. Este posibil să avem o astfel de atitudine în practica de zi cu zi? Nu sunt diferențele de opinii și interese umane tocmai menite pentru a crea tensiuni între fiecare din noi? Și cine dintre noi nu a experimentat momentul mai devreme sau mai târziu, când pur și simplu nu mai poți suporta şi să te cuprindă furia? De exemplu sunt 2 soți care au puncte de vedere diferite cu privire la o anumită situaţie. Dacă doar unul dintre ei începe să se certe și să urle, cearta este imediat aprinsă. Cât de complet diferit ar fi, dacă toată lumea ar trăi conform principiului: Nu pornesc o dispută! Atunci, este posibil să depăşeşti, chiar și cele mai dificile situaţii.

Sunt capabili numai aceia care, merg prin lume conştienţi cu gândul că fiecare pas se sfinţeşte numai prin cuvintele: "cât ţine de voi, urmăriţi pacea cu toți oamenii!" Și Dumnezeu Însuși ne va da această înfăptuire de succes, căci El este sfânt şi ţine promisiunea.

 

2-Nu mă amestec în ceartă. Este oare un semn de slăbiciune de caracter atunci când încercați să evitaţi orice conflict cât mai mult posibil? Există oameni care, prin cârtire, critică și acuzaţii, literalmente conduc la ciorovăială. S-ar putea să ai de-a face cu un coleg de lucru care nu face ceva bine. Astăzi greşeşte şi mâine la fel. El încearcă tot posibilul și totuși greşeşte de fiecare dată. E ca și cum aruncă mănușa de duel la cea mai mică problemă.

Este un miracol atunci că unul își pierde auto-controlul și răbdarea? Nu există aproape nici o altă cale decât să preia cearta care a început din partea cealaltă și să-i spună colegului său o hotărâre înţeleaptă. Cel care, pe de altă parte, trăieşte după principiul: "urmăreşte pacea cu toată lumea!", va fi, de asemenea, liniştit în astfel de cazuri. Iar adevărul vechiului proverb este din nou dovedit aici: la o ceartă sunt întotdeauna 2 persoane.

 

3-Nu torn gaz pe foc! Două persoane care trăiesc în cartierul nostru, sunt într-o relație tensionată pentru o lungă perioadă de timp. Nu se duşmănesc, dar nu mai au nimic unul pentru celălalt.

Acum, domnul X vine (al treilea) și intervine în această chestiune. El șoptește la urechea unuia dintre vecini: "Ați auzit ce răspândește domnul X despre dumneavoastră? Te numește ipocrit și înşelător. Aşa ceva nu putea să mă liniştească. Asta e scandalos! Și gândește-te cât de mult bine i-am făcut acestei persoane! Nu trebuie să permit o astfel de mârşăvie în nici un caz! Dacă aș fi fost în locul tău, i-aş spune destul de clar părerea mea.

Cine incită doi oameni, unul împotriva celuilalt prin astfel de influențe, toarnă gaz pe foc și alimentează astfel disputa la un incendiu teribil. Binecuvântat, pe de altă parte, este cel care, chiar și în vremuri de astfel de ispite, se lasă călăuzit de principiul: " cât ţine de voi, urmăriţi pacea cu toți oamenii!" Fie ca Domnul să ne ajute că nu numai să rămânem cu această cunoaștere, ci și că această convingere să devină o realitate în viețile noastre!

 

D. Cornilescu

 

Porunca momentului

(Studiul Bibliei despre Rom. 13.11-14). (Final)

Este nevoie de echipare nouă

Îmbrăcare (înarmare) nouă este, de asemenea, posibilă!

Tocmai pentru că el este atât de plin de bucurie despre Hristos, despre prezentul și viitorul Domn, și tocmai pentru că el este plin de claritate cu privire la situaţia din adunări, el scrie atât de serios și puternic: este timpul să ne trezim din somn! El nu face consideraţii teoretice, dar are obiective practice clare, nu pentru a face discuții fundamentale, dar pentru a arăta clar calea spre îmbunătățire.

 

 

 

 

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

 

Nr. 21 (22 mai 1938)

 

Cuvântul săptămânii: Cine a experimentat cu adevărat răscumpărarea pentru sine, atunci se poate aștepta la lucruri mari şi pentru alții.  Heinrich Coerper

 

Chemări pentru sfințire

 

1 Tes 4.7: "Căci Dumnezeu ne-a chemat nu la necurăţie, ci la viață în sfințire."

 

Cine nu ar dori să trăiască o viață în sfințire, sau s-ar putea spune, să ducă o viață sfântă? Primul caz ni se pare a fi mai uşor realizabil. Dar o viață de sfințenie este fără perspectivă pentru noi, oamenii obișnuiți. Asta credem noi. Asupra cuvântului Sfânt, marea majoritate a oamenilor se tem. Este ceva de neatins-departe, ceva care nu se prea împaca cu o viață burgheză-cotidiana. Există atât de multe puncte de vedere pe care vrem să le examinăm la acest cuvânt, în scopul de a obține în cele din urmă mai multă claritate.

 

 

Sunt "sfinții" o clasă specială de credincioși!

 

Unii credincioși cred că,"sfânt" se referă la un anumit grad de copii ai lui Dumnezeu. Ei se gândesc la oamenii care sunt mai avansați decât alții în credința și în umblarea lor, și care dau slavă Domnului doar prin viețile lor excelente. Dar ce-l face pe apostol să ne spună: "Fii sfânt, trăieşte în sfinţenie"? Omeneşte, acest lucru este posibil doar pentru oamenii deosebit de talentați și mai ales smeriţi. Tocmai din această considerare, auzim sensul pe care mulți îl atribuie acestui cuvânt. Pavel se adresează tuturor credincioșilor, fără excepție.

Poate, citind Noul Testament, am observat deja că cei care l-au primit pe Mântuitorul ca Salvator sunt "sfinți" și sunt chemați astfel. Cui credeți că se adresează apostolul când scrie în scrisorile sale: "Sfinților din Corint, Efes, Philippi și Colose"? Cine ar fi putut primi aceste scrisori? Cu siguranță adunarea, oamenii care au fost considerați sfinți. Credincioșii de acolo cu siguranță nu erau mai buni decât noi. Pavel, cu toate acestea, i-a numit așa. Dacă ar fi adresat scrisoarea "Creștinilor din Corint", ar fi trimes-o, din nou, acelorași oameni. A fost foarte simplu la momentul respectiv.

În Corint trăiau doar două clase de oameni, și anume neamurile și sfinții. Erau foarte ușor să se distingă unul de celălalt prin umblarea-viaţa pe care au dus-o. Astăzi, pe de altă parte, se știe cu greu unde există această delimitare. Linia dintre lume și sfinți nu mai este atât de ușor de recunoscut. Nu știm cine sunt sfinții, cine sunt doar cu nume de Creștin și care sunt ceilalţi, cei răi. Sunt oameni fără Dumnezeu, care se numesc creștini. Întâlneşti sfinți cu numele, dar în realitate nu sunt. Și la fel poţi întâlni o persoană necunoscută care, într-adevăr trăieşte o viață sfântă.

 

Să ne numim sfinţi!

 

Suntem sfinți? Așa îl spune apostolul aici, suntem. Dar este un cuvânt formidabil, încât ni se pare aproape o aroganţă să ne numărăm printre aceştia. Suntem de acord cu ăsta? Dacă tocmai am împărțit oamenii de astăzi în 3 categorii, conform declarației noastre în fața lui Dumnezeu, există numai doar 2 clase: sfinți și neamuri, copii ai lui Dumnezeu și cei răi. Starea de mijloc nu este posibilă, căci creștinii cu numele nu intră nici în categoria sfinților, nici în cea a neamurilor.

Și unde aparțin evreii? Încă în timpul lui Isus, Dumnezeu a împărțit oamenii în două clase: evrei, şi ne-evrei. Toţi care au primit revelația lui Dumnezeu, au fost numiți poporul lui Dumnezeu, în timp ce alții nu au fost dintre aceştia. Această demarcare există și astăzi. Toți cei care au primit revelația lui Dumnezeu în Isus Hristos pentru ei înșiși pot fi descriși ca şi credincioși. Oricine nu vrea să recunoască acest lucru, fără nici o altă formalitate, se furișează departe de ea și, astfel, aparţin neamurilor, fără Dumnezeu. Din punct de vedere religios, Dumnezeu nu face distincție între evrei și elvețieni, nici germani, nici englezi. El îi împarte numai în oameni care se țin de Domnul Isus și restul, care nu vor să știe nimic despre El. Cuvântul Sfânt încă în primul secol, cât şi astăzi, cuprinde cu adevărat pe toți copiii lui Dumnezeu? Dumnezeu cel puțin aşa vede lucrurile. Nu s-a schimbat și nici oamenii nu s-au schimbat. De aceea ne permitem încă o dată întrebarea: suntem sfinți? Da! Nu vrem să ne supărăm dacă suntem abordați în acest fel! Unele persoane, desigur, consideră din nou că nu se cade să ne numim astfel Ei cred că suntem, probabil, copiii lui Dumnezeu, dar nu sfinți!

 

Sunt oameni fără păcate!

 

 În general, sfânt este întotdeauna înțeles ca fără păcat. Această viziune catolică este, de asemenea, foarte răspândită în cercurile evanghelice. Cineva se gândește la oamenii, care nu mai au păcat. Potrivit Scripturii, cu toate acestea, o viață fără păcate nu este posibilă pentru noi; căci atunci Hristos ar fi murit în zadar. Se spune: "Dacă spunem că nu avem nici un păcat, atunci ne înşelăm și adevărul nu este în noi." Chiar dacă omul își spune copilul lui Dumnezeu, rămâne unul care are păcate şi va avea până la ultima suflare a vieții sale. Fără păcate vom fi doar în cer.

Conceptul de copil al lui Dumnezeu a fost înţeles greşit de-a lungul timpului și, ca urmare, a venit şi separarea înţelegerii acestor cuvinte. Dar, în sensul biblic, primul spune la fel de mult înaintea lui Dumnezeu ca și al doilea: Separat pentru slujirea Domnului.

Sfânt înseamnă, în conformitate cu voința și interpretarea corectă a Cuvântului lui Dumnezeu, pus de-o parte, separat de derularea obișnuită a vieții de zi cu zi.

În Vechiul Testament, în special în slujirea în Templu, găsim unele expresii care ne amintesc în mod clar de acest lucru. De exemplu, există relatări despre uneltele sfinte și preoții sfinți. Multe lucruri, cum ar fi linguri și furculiţe, care au fost realizate din același material, şi erau folosite de popor, din argint și aur, au fost separate de utilizarea de zi cu zi. Ele au fost folosite doar pentru o slujbă foarte specială în Cortul Întâlnirii, sau în Templu. În diferite slujbe oficiale, numai hainele destinate acestui scop au fost lăsate să fie purtate. După încheierea ceremoniei, au trebuit să fie separate. Preoții și toate lucrurile de mai sus au fost separate de activitățile obișnuite și complet puse de-o parte pentru slujirea lui Dumnezeu.

În Noul Testament, acest termen a fost adoptat pentru toți oamenii. Oricine nu mai este pentru lume și păcat, dar care s-a încredințat Domnului Isus și s-a hotărât să-L urmeze, este unul dintre ei. Astfel de oameni s-au separat de modul obișnuit de viață al altora, doar pentru a fi acolo pentru Dumnezeu. În acest sens, fiecare copil al lui Dumnezeu este un sfânt.

Există şi un alt sens pentru sfânt. Aceasta se referă numai la Dumnezeu, Tatăl Cerului și al pământului. Domnul este un Dumnezeu sfânt, deoarece El, care este viu, este separat de orice ființă și lucru care ar putea purta acest nume sfânt. Se poate asemăna, de asemenea, cu o bucată de Dumnezeu din lemn, așa fac neamurile, care este închinare la idoli. Dar aceşti idoli nu reprezintă pe un Dumnezeu sfânt în viață. Numai în legătură cu Sfântul Dumnezeu, înseamnă să fii neprihănit, sfânt. Asta cuprinde cel mai minunat lucru la care noi putem să ne gândim.

Este greu să se înțeleagă conținutul deplin și profunzimea vieții lui Dumnezeu, care este cu adevărat neprihănit. Doar din aceste gânduri, s-a născut părerea omenească, despre sfințenie şi fără păcate. Dumnezeu ne poartă în dragostea și răbdarea Sa și vrea să ne transforme în chipul Domnului Isus. Să ne străduim şi noi la fel, să ne separăm viețile mult mai mult de acesta lume și să fim disponibili pentru Domnul. Apostolul Petru în scrisoarea sa (1 Petru 1.16) ne învață: Așa că, Cel care te-a chemat este sfânt, și voi să fiţi sfinți în toată umblarea. Pentru că este scris,"Fii sfânt, căci Eu sunt sfânt".

D. Cornilescu

 

Ce rămâne

După o boală gravă, Stockmayer a fost invitat de urgență la o întâlnire a lucrătorilor în câmpul Evangheliei. El a fost atât de slab încât a crezut că trebuie să respingă la început; dar au reînnoit cererea ca el să vină. Chiar dacă nu putea să vorbească deloc, ei erau recunoscători pentru prezența lui. Așa că s-a dus. A vorbit...

 

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

 

Nr. 22 (29 mai-1938)

Cuvântul săptămânii: Un creștinism care nu are bucurie este ceva de plâns și neplăcut.

Heinrich Coerper

 

În Hristos,

 

Ioan 15.5: "Oricine rămâne în mine, va aduce multe roade."

 

Există două cercuri pe acest pământ, cercul lui Dumnezeu sau Hristos, și cercul lui Satana. Acesta din urmă acoperă toate ființele umane. Pentru că dușmanul sufletului uman vrea să-i țină în împărăția sa și să-i influențeze să acționeze împotriva lui Dumnezeu. Cercul lui Satana este direct opus cercului lui Hristos. Acest lucru devine destul de clar pentru noi, atunci când știm înţelesurile diferite ale cuvântului Satana. Satana este dușmanul lui Dumnezeu căci se luptă pentru sufletul omului. El este, de asemenea, numit dușmanul omului, pentru că el caută doar să-l nimicească.

Satana este un mincinos. El ne arată întotdeauna doar slăbiciunea umană și neagă puterea lui Hristos. El ne înşală că suntem ispitiți de Dumnezeu, dacă ne numim copii ai lui Dumnezeu sau chiar sfinţi. Satana este, de asemenea, un criminal; pentru că vrea să ucidă sufletele noastre. El este un împotrivitor, pentru că el lucrează împotriva noastră, dacă vrem să-L urmăm pe Domnul Isus.

Acest cerc, al cărui centru este Satana, poate fi divizat și mai departe. Împărăția sa este numită lume și constă într-o societate de oameni care se află sub influența directă sau indirectă a acestui suprem conducător. Mersul acestei lumi este influenţat de duhul său. Satana îi urăște pe toți cei care vor să-L urmeze pe Hristos și de aceea lumea face același lucru.

El nu este în natura sa, decât adversarul lui însuși; căci trăieşte în răutate și păcat. Firea pământească aparține, de asemenea, lumii lui Satana. Este natura păcătoasă care a fost inoculată de acest duşman la căderea oamenilor. Natura acestui trup lucrează întotdeauna împotriva lui Dumnezeu și a Duhului Său. Duşmănia către Dumnezeu este în mintea lui! În al doilea cerc îl avem pe Hristos ca centru al celor care Îl urmează. Ce înseamnă Hristos de fapt?

El este desemnat ca Salvatorul sufletului nostru, pâinea vieții, Păstorul Cel Bun, Judecătorul Lumii. Atitudinile celor care sunt urmașii Săi, sunt, de aceea, aceleași cu cele ale Stăpânului lor. Îi iubesc și îi ajută pe alții. Spre deosebire de lume, toți copiii lui Dumnezeu sunt numiți ca aparținând împărăției lui Hristos. Îi cuprinde pe toți oamenii care Îl recunosc pe Isus ca fiind Stăpânul lor și, prin urmare, sunt sfinți.

În al treilea rând, în cercul lui Hristos, încă îl avem pe Duhul Sfânt, care plantează în acești oameni o noutate, natura lui Dumnezeu. El este dragoste și bucurie. Pe de o parte, Satana este lumea și firea pământească, iar pe de altă parte este Hristos, împărăția lui Hristos și Duhul Sfânt. Nu există al treilea cerc, așa-numita cale de mijloc, de aur. Fiecare persoană este într-unul din aceste cercuri. În care te afli tu, în acesta privinţă? Nu este nimic de confuzie, îndoială sau înșelare. Singurul lucru care se aplică aici este: a fi, sau a nu fi. Fie unul este un copil al lui Dumnezeu, trăiește ca urmașii lui Isus și rămâne în El. Sau stai în afara acelui cerc și aparții celorlalți. Dacă cineva este conștient de acest lucru sau nu, nu se schimbă realitatea. Aceasta este o diviziune clară conform Cuvântului lui Dumnezeu.

Pentru a ieși din cercul Satanei, în care omul este prin natura sa, fiecare trebuie să decidă. Trebuie să ne eliberăm ca să intrăm în cealaltă parte. Oricine face asta se separă de cercul în care s-a născut și pătrunde în celălalt. În acest fel, el este separat de vechea viață și mărturisește că dorește să trăiască o umblare cu Hristos, o viață sfântă.

Cum recunoști pe oamenii care s-au detașat de viețile vechi? Dacă cineva întreabă despre atitudinea față de Cruce și Duhul Sfânt, va fi posibil să se determine imediat în ce cercuri sunt persoanele în cauză. Copiii oamenilor care au fost mântuiţi vor mărturisi că numai sângele lui Isus Hristos, a curs pentru ei pe crucea Golgotei şi a fost capabil să realizeze separarea. Este la fel și astăzi, ca și în acel moment când evreii se pregăteau să părăsească Egiptul și primul născut al egiptenilor a fost ucis de îngerul Domnului. Unde sângele a fost pictat pe stâlpii ușilor, îngerul morţii nu a intrat și cei din casă au fost cruțați. Ei au fost sub sânge și, prin urmare, aceeași întrebare pentru noi este: "Sunt sub sângele lui Isus, sau nu?

 

D. Cornilescu

 

 

 

Ce înseamnă Înălțarea lui Isus pentru noi?

Efeseni 1.19b: Dumnezeu l-a pus pe Isus la dreapta Sa, în cer. În trecut, nu știam nimic corect despre Ziua Înălțării, chiar dacă fusesem învățat în toate aspectele credinței creștine. Realitatea înălţării a lui Isus la cer mi s-a părut atât de confuz și fără viața. Ce ar trebui să facem cu acest lucru în practică? Probabil că mi-a plăcut această zi pentru că nu trebuia să merg la școală. Ieşeam la plimbări și drumeții şi ne bucurăm de natura înfloritoare. Ziua aceasta nu a însemnat mult mai mult pentru mine.

 

 

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

Nr. 23 (5 iunie 1938)

 

   Rusaliile

Doamne, Tu cunoști foamea, setea,

Unei inimi care caută

Să-Ţi placă Ţie în totul.

Și să dorească multe roade

Defecte profunde au serviciile mele,

Și mărturia mea și cuvântul meu,

Munca mea efortul meu,

Pline de greșeli pretutindeni.

Sufletul meu Ţie îţi mărturiseşte

Toate acestea cu adâncă durere;

Mândria și aroganţa mea

Le aduc în fața Ta şi stau aici.

Chiar și cu păcate ascunse

Vin la Tine Mântuitorul meu!

Răstignit acolo pe cruce cu Tine

Sunt aici, arată-mi!

Nu mai mă laud cu efortul meu

Puterea mea, gloria zadarnică

Fă Tu din viața mea.

Un sanctuar tăcut pentru Tine

Cu plinătatea Duhului Tău

Tată, fă-mă

Ca eu în puterea harului

Să aduc roade pentru Tine

Crezând iau darul Tău

Mulţumesc, da mulţumesc şi laudă Ţie

Pentru ceea ce am primit

Pentru îndurarea şi harul Tău.

 

 

 

 

Patru moduri de a-L avea pe Hristos

 

În ce ne-am pus speranțele de a fi salvați? Ar fi, de exemplu, faptele noastre bune, numeroasele noastre impresii bune, asupra caracterului nostru impecabil și a modului nostru exemplar de viață? Suntem îngrijorați de faptul că avem cea mai mare îndatorire față de oameni? Credința noastră se bazează pe o viaţă bine orientată? Suntem oare într-o barcă putredă pe al cărui steag stau cuvintele "născut și crescut într-o țară creștină"?

Sau este sângele lui Isus Hristos într-adevăr încrederea noastră unică și veșnică? Crucea lui Isus Hristos face o separare radicală între cercul lui Satana și cel al lui Hristos. Speranța mea este îndreptată către sângele lui Isus? Sunt unul dintre cei pe care i-a răscumpărat și i-a mântuit din împărăția întunericului prin moartea Sa? Sângele face separarea și mă sfințește. Sângele sfânt este peste mine și mă separă de alte cercuri. Domnul Isus S-a ridicat din moarte și S-a dus la cer. Fizic, nu mai e aici. Dar El ne-a trimis Duhul Său Sfânt pentru aceasta. Și prin El trăieşte Stăpânul în noi căruia Îi aparțin. Duhul Sfânt este în noi sursa întregii puteri și sfințiri. S-ar putea să-L am pe Hristos și totuși să nu fiu bogat în Duhul Său. Acesta este cazul atunci când am doar o credință cu capul și o cunoaștere cu mintea despre Domnul Isus. Știm multe despre El. Dar în viețile noastre, ceea ce a fost recunoscut nu a fost transformat în acțiune.

Ei s-au obișnuit cu cuvintele fără să se gândească la ceea ce spune Iacov: "Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai să-l auziţi! ". De aceea, să ne punem din nou întrebarea precisă: "Sunteți într-adevăr sub sângele lui Isus?" Suntem chemați să trăim o viață care își are rădăcinile în El. Domnul într-adevăr spune: "Cine este în mine... "

Este Isus izvorul puterii în viețile noastre? Fiecare gând și fiecare sentiment sunt îndreptate către acest centru? Are fiecare ambiția şi aspiraţia, orientate doar către Hristos că scopul final? Ar trebui să fie așa! El doreşte ca viaţa noastră să fie acolo pentru El. Suntem separați de ceea ce această lume cere și puşi de-o parte de sângele lui Isus, pentru ca Hristos să poată deveni sursa și scopul vieții noastre? Copiii lui Dumnezeu au patru moduri de a-L avea pe Isus printre ei. Să ne uităm la următoarele puncte întrebându-ne: "Așa sunt eu?"

 

1. Hristos... și altceva. Mulți Îl doresc pe El, dar nu sunt mulţumiţi cu asta. Suntem ființe umane și am dori să avem ceva mai mult. Hristos... și soția mea, ... și copiii mei, ... și afacerea mea, ... și la mine acasă, ... și prietenii mei! Ne uităm în viețile noastre și le adăugăm şi pe ale strămoșilor!" Hristos... și", este o atitudine foarte comună. Ce am face dacă am fi singuri pe lumea asta? Ne-am fi săturat de Isus? Am putea spune într-adevăr,"Nu-mi pasă, pentru că Îl am pe Hristos?" Dar cât de des este atunci când iau pe "și", şi soarta mea este distrusă. În acest scop, suntem de fapt chemați să-L avem pe Hristos singur.

Aceasta este sfințirea, pentru a ne separa de tot ceea ce ne împiedică să-L lăsam pe Hristos să domnească singur în viețile noastre.

 

2. Hristos este totul în viața mea, dar... În cazul meu, eu chiar nu văd că El ar putea face mai bine. Desigur, Hristos, dar eu trebuie, de asemenea, să trăiesc și să am grijă de familie. Nu e așa ușor să dai totul. O doamnă în poziție bună, proprietara unei case frumoase a pierdut totul. Ea a venit la mine și a căutat consolare, la îndemnul meu: "Dar îl aveţi pe Hristos"; ea a răspuns: "Bineînțeles că încă Îl am, dar știți că nu este atât de ușor". Hristos... dar!

 

 3. Am numai pe Hristos și aş dori mai mult. Numai Hristos singur este prea puţin pentru cineva.

 

4. Hristos singur! "Dacă Te am doar pe Tine, nu mai pun întrebări despre cer cer și pământ!" Nu mă mai gândesc cum se va întâmpla și nu mă străduiesc să înţeleg, dacă copiii mei ajung în rai. Eu nu mai pun întrebări despre cer, dacă Îl am doar pe El. Nu mi se cere aceasta pe pământ. Nu contează pentru mine dacă am bani, sau nu am nimic, dacă boala, greutățile și moartea mă copleşesc. Numai Hristos, singur, este suficient pentru mine. E adevărat? Să aruncăm o privire în viața noastră creștină și, dacă observăm că avem ceva asemănător cu: numai, dar, și, atunci vrem să le îndepărtăm și să-L dorim numai pe Hristos singur!

 Toate înfrângerile și tulburările, precum și lipsa de pace a inimii, vin doar pentru că nu suntem mulțumiți numai cu Isus. Omul cu siguranță nu învață asta aşa de repede. Dar avem cuvântul lui Dumnezeu ca să ne amintim la ceea ce suntem chemați să facem. Putem fi corectați de mâna lui Isus și să învățăm. Să fii legat numai de El, chiar să fii în Hristos. Suntem separați de lume pentru a ne obișnui să trăim numai cu Hristos, începând de acum, până în veşnicie.

 

D. Cornilescu

 

 

Primirea Duhului Sfânt

Este o necesitate pentru copiii lui Dumnezeu. Trei condiții sunt:

-          Motive adevărate,

-          Predare completă şi absolută

-          Și supunerea necondiționată față de Duhul lui Dumnezeu

Nu există Rusalii fără o Golgota din trecut.

 

Eva von Tiele- Winckler

 

Fiţi plini de Duh!

Efeseni 5.18-21

 Rusaliile sunt nașterea comunității creștine. În acel moment, Duhul Sfânt a aprins pe tânăra mulţime, care aștepta și se rugă ca să să slujească ca martori credincioşi. Cu putere a adus...

 

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

 

Nr. 24 (12 iunie 1938)

 

Cuvântul săptămânii: Caracteristica credincioşilor adevăraţi este perseverența în încercarea credinței.

                        Stockmayer

Hristos în noi

 

Ioan 15.5: "Eu sunt vița de vie, tu ești mlădiţa, oricine rămâne în mine și eu în El, el aduce multe roade."

 

Acest verset ne prezintă faptul că fiecare copil al lui Dumnezeu este destinat să dea roade fără restricții. Stând într-o legătură vie cu vița, înseamnă a trăi în cea mai intimă comuniune cu Domnul Isus. Mulți credincioși sunt mulțumiți să fie răscumpărați și mântuiți. Din păcate, cu toate acestea, uită mijloacele care conduc la atingerea scopului. Fructul este însăși chemarea-destinul tuturor oamenilor care l-au acceptat pe Isus ca Domn și Mântuitor al lor. În cazul contrar, nu suntem copii ai lui Dumnezeu şi am pierdut sensul vieții. Nu poți da roade de la tine însuţi.

Fructul vine de la viță și este adus de sevă. Deci, fructele nu cresc singure. De aici și multele dezamăgiri din viețile copiilor lui Dumnezeu. Unii fac eforturi pentru a se întâlni în dragoste. Alţii încearcă să-i poarte pe ceilalţi cu răbdare și să-i conducă la o viață de rugăciune adevărată. Multe lucruri au fost încercate, dar în cele din urmă nu au adus nici un fruct. Deci nu putem produce roade din natura noastră, oricât de buni ni se pare că suntem. Nici faptul că am devenit credincioși nu este suficient. Deoarece condițiile necesare nu sunt îndeplinite, vom cădea întotdeauna în astfel de așteptări.

Este imposibil să prezentăm roadele, pe care Dumnezeu le aşteaptă de la noi înșine. S-ar putea să fim descurajați de toate înfrângerile anterioare. Acum, pe măsură ce folosim cuvântul lui Dumnezeu pentru a urmări cauzele, am ajuns la realizarea umilitoare că am înțeles greșit sensul și am început problema greșit. Dar asta nu trebuie să ne oprească să o luăm de la început. Avem ca pornire şi evidență textul nostru, unde Tatăl este glorificat. "Cine rămâne în mine și eu în El, acela aduce multe roade." Deci, nu doar un pic, sau ceva mai mult este arătat aici, ci o mulțime. Isus însuși spune,"Am venit ca voi să aveţi viață deplină"; El vrea să ne dea o viață din abundenţă.

Scopul Lui este ca Dumnezeu să fie glorificat de schimbarea noastră. Un creștin care nu aduce roade nu are dreptul să se numească copilul lui Dumnezeu. Cel care nu realizează asta, se înşală singur. Nu este suficient să spun: "Păcatele mele îmi sunt iertate, sunt spălat de toată vina de sângele Mielului. Această presupunere, îndreptată spre atitudini egoiste personale, provine doar pentru că oamenii nu cunosc Biblia și sunt mulțumiți de o religie de mâna a doua. De exemplu, am un ceas aici. Pentru ce anume? Scopul este întotdeauna să-mi arate ora exactă.

La ce bun un ceas plin cu bijuterii și pietre prețioase, atunci când merge prost și nu este de încredere? Scopul unei vieți creștine adevărate este, prin urmare, de a exprima ceea ce Dumnezeu și oamenii așteaptă de la noi. În cazul nostru, acest lucru înseamnă: multe roade! Un copil al lui Dumnezeu poate fi capabil să se roage mult şi să citească Biblia, aducând multe lucruri bune. Este posibil să fi studiat și poate memora multe locuri pe de rost. Dar toate acestea nu au nici o valoare, dacă din toate acestea nu aduce: o mulțime de fructe!

Ce ne face să exprimăm pe Hristos în noi? Doar Duhul Sfânt este capabil să facă acest lucru. El creează roada Duhului și acesta Îl reprezintă pe Domnul Isus în noi. "Eu în voi", spune Domnul Isus Însuși. Este Isus într-adevăr exprimat în noi? Să ne cercetăm puţin la această întrebare! Ar fi găsit alții cu ușurință că suntem un copil al lui Dumnezeu, dacă nu am fi spus-o noi înșine? S-ar putea recunoaște un credincios în noi, dacă nu arătăm acest lucru prin rugăciune și mărturie?

Deci, vedem că nu este suficient pentru mine să-mi citesc Biblia și să vorbesc public despre Dumnezeu. Singurul factor decisiv este dacă Îl vede pe Domnul Isus în mine. Numai asta e considerat un fruct. Orice altceva este o frământare în zadar. De aceea, Domnul Isus se uită la viețile noastre și vede dacă Îl exprimăm în noi. El nu se mulţumeşte cu puţin. Oriunde ne mișcăm, nu trebuie să spunem nimic sau să ne rugăm în fața oamenilor. Nici nu este necesar ca noi să fim văzuți citind Biblia în faţa lor, ca ei să ne considere copii ai lui Dumnezeu.

A fi creștin cu adevărat înseamnă, a-l arăta pe Isus în viețile noastre. Asta e singura dovadă. În cazul contrar este numai ipocrizie. Am devenit actori buni de-a lungul timpului. Este minunat să-i înșeli pe alții, dar să ştim, că acest lucru va duce mai devreme, sau mai târziu la auto-înșelăciune, care este lucrarea lui Satana.

Te poţi întreba, de asemenea, de ce mă înşel pe mine și pe alții? Suntem doar copiii lui Dumnezeu de dragul împrejurărilor, numai că ei să gândească bine despre noi? Acesta este un lucru ciudat, care, din păcate, se întâmplă atât de des. N-ar trebui să fie dorința noastră, de a-l arăta doar pe Hristos în noi? Se vede asta la majoritatea oamenilor, dar nu vezi roadele din viaţa lor. (D. Cornilescu)

 

 

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

Nr. 25 (19 iunie 1938)

 

Cuvântul săptămânii: Să fii aproape de Dumnezeu înseamnă să ai de toate, chiar şi în pustie.

Johannes Schmidt

Hristos, viața noastră

 

 Se spune în Scripturi: "Când Hristos, viața noastră, se va arăta, veţi fi şi voi cu El în slavă." Deci viața noastră este Hristos, nu noi. Nu avem nimic de-a face cu asta.

Viața creștină nu constă într-o viață convertită, care a devenit pioasă.

 Este Hristos în noi. Viața lui Hristos nu înseamnă viață veșnică viitoare, ci cea prezentă, în care Domnul Isus trebuie să fie arătat.

Dar ce am făcut cu această viață până acum? Poate că ne-am rugat: Doamne, Tu mă cunoști pe mine și toate extensiile și slăbiciunile mele. Știi toate greutăţile din viața mea de familie, că mi-ar plăcea să fie ceva diferit. E atât de greu să Te urmez, nu pot face mai mult, Doamne ajută-mă! Dar motivul ascuns este acesta: nu pot face ce vrei Tu. Vrem să-L convingem să cedeze puțin și să se adapteze la circumstanțele noastre. Astfel ajungem din nou la o dezamăgire; căci Domnul nu face niciodată așa ceva. El este viața, numai El. Hristos este, acelaşi model pentru noi.

Să-L urmărim, este scopul nostru, astfel încât El poate fi glorificat în felul meu și în temperamentul meu. Viețile noastre ar trebui să fie de așa natură încât Hristos să fie văzut în ființa noastră. Am petrecut mult prea mult timp crezând faptul că Hristos este invizibil în noi. Domnul trebuie să devină vizibil atunci când El este cu adevărat viața noastră. Aceasta este sfințirea, la care noi suntem chemați. Cum ajungem la aceasta? Se repetă situaţia trecută, când noi am venit la Domnul Isus. Era păcatul nostru și acolo era Salvatorul.

Ne-am aruncat păcatele. Domnul Isus le-a luat asupra Sa pe cruce și L-am făcut Domnul nostru. Înainte ca această schimbare să intre în viețile noastre, păcatul domnea deasupra casei noastre și noi eram sub controlul lui Satana. Acum s-a întâmplat contrariul. Hristos a venit în inimile noastre, așa că El va domni acum peste noi și va ține toate lucrurile în mâna Sa. Altfel Hristos nu poate fi arătat în viaţa noastră.

Acesta este primul pas și aduce o nouă relație cu El. Trebuie să vină la noi pentru a-L face pe Hristos regele și conducătorul vieții noastre. Nu se poate încorona singur. Trebuie noi s-o facem și, ca la pocăinţă, să spunem: Doamne, acum trebuie să răspunzi, să fii regele inimii mele! Acest lucru se face printr-o atitudine foarte clară față de Domnul Isus. Trebuie să alegem o dată pentru totdeauna între cei doi regi: păcat sau Isus.

Să urmăm acest lucru ca şi apostolul Pavel: "Recunoaştem acest fapt, că firea noastră veche a fost răstignită, pentru că trupul păcatului să poată fi făcut neputincios, căci nu mai slujim păcatului. De aceea, păcatul nu va mai domni în trupul nostru muritor, ca să nu ne mai supunem dorințelor lui. Rugați-vă, de asemenea, ca mădularele voastre să nu mai fie unelte ale necurăţiei, dar rugați-vă toţi aceia ca cei care aţi venit la viață, de la moarte și mădularele voastre au devenit ale lui Dumnezeu, instrumente ale neprihăniri"!

Așa că haideți să scoatem fiecare mădular din stăpânirea păcatului și să-l predăm Domnului. El ar dori să aibă în stăpânire ochii, urechile, buzele, limba, mâinile și picioarele noastre. Dar o poate face doar dacă noi Îi predăm Lui mădularele, unul după altul, într-un mod foarte specific, pentru ca El să dispună de ele. Chiar și Iov a făcut această predare completă, în care el a spus: Am făcut un legământ cu ochii mei. Suntem de acord să încredințăm fiecărui mădular în parte, Domnului?

Nu are nici o valoare în a continua să ne schimbăm și să ne jucăm cu astfel de lucruri mai departe. Nu vrem doar să auzim și să știm multe, vrem să începem cu practica! Dacă nu am făcut încă acest lucru, nu trebuie să amânăm.

Știu de ce ne e frică! Numai să realizăm, nu ne ajută la nimic. Dar putem face deja un singur lucru: să luăm decizia, iar dacă nu reușim, îi vom avea pe cei care ne vor ajuta să ducem la bun sfârșit ceea ce El cere de la noi. Dumnezeu împlineşte, ceea ce spune!

 

El este o stâncă, un loc sigur,

Și miracole vor privi,

Toţi cei care se încred în cuvântul Său adevărat

Și au încredere în El.

El a spus-o, și de aceea îndrăzneşte

Inima mea să fie bucuroasă și neînfricată

Și nu se înfricoşează.

Și ce vrea să facă cu mine,

Toate mi se potrivesc;

Îl îmbrăţişez în credință.

Și nădăjduiesc în binecuvântarea Lui;

Pentru ca, ceea ce face El, este întotdeauna bun,

Cel care se odihnește în protecţia Lui,

Este cu siguranță mereu şi oriunde.

Și dovada credinței mele

Este, ceea ce El însuși a promis,

Că nimic din mâna Lui puternică

Nu mă va smulge, niciodată.

Ceea ce El promite, El nu încalcă;

El rămâne încrederea mea;

Îl voi lăuda pentru totdeauna!

 

D. Cornilescu

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

Nr. 26 (26 iunie 1938)

 

 

Cuvântul săptămânii: Domnul nu rămâne dator nimănui.

Hudson Taylor

Cum lucrează Duhul?

 

Duhul Sfânt îl va arăta pe Hristos în noi. Cum face asta? La început, Duhul Sfânt ne va arăta ce minunat Domn și Mântuitor avem. El ne arată ce a făcut Isus pentru noi și ce va face în viitor. Omul trebuie să știe mai întâi, despre ce este vorba. Duhul Lui pătrunde din ce în ce mai adânc și aduce la suprafață ce este ascuns și uitat. Indiferent dacă răspundem sau nu la acest lucru și acționăm conform cunoștințelor noastre primite, această înţelegere este lăsată pe seama noastră.

Duhul Sfânt duce de la o cunoaștere la alta, astfel încât, potrivit bogăției slavei Sale, El vă face să fiți întăriți cu tărie prin Duhul Său, în omul din înăuntru. El ne dă puterea Lui, de a face ceea ce El pune în fața ochilor noștri. Deci nu e treaba noastră, ci doar decizia de a fi pregătiți pentru El. Uită cele vechi, termină cele trecute și pune-te la dispoziția Duhului Sfânt; aceasta este sarcina noastră. De asemenea, se mai adaugă şi decizia personală de a nu mai avea legături cu lumea. Duhul lui Dumnezeu face aici o separare foarte clară. Voi sunteți ai lui Dumnezeu, de aceea, nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi, ieşiţi din mijlocul lor, separaţi-vă de ei! La aceasta, Domnul vrea să ne dea putere, ca noi să facem primul pas. La aceasta suntem noi chemaţi. Aceasta este realizarea practică a sfințeniei.

Dacă încă mai avem de-a face cu minciuni sau alte păcate din trecut, Duhul Sfânt le descoperă și nu merge mai departe cu noi, până când întreaga problemă nu este rezolvată. Fără asta nu există nici o comuniune cu Dumnezeu. Suntem în Hristos și trebuie să dovedim, în schimbarea de zi cu zi, că legea Duhului ne-a făcut liberi. Duhul Sfânt trăiește în noi, şi ne dă o putere de viaţă, care luptă împotriva vechii ființe păcătoase. El ne dă o nouă orientare și o nouă nădejde.

Ne controlează îndeaproape. Ce s-a întâmplat în starea anterioară, de oameni păcătoşi, când nu aveam mustrări de conştiinţă şi păreri de rău, El nu mai permite să se întâmple în noua noastră fiinţă. El vrea ca noile Sale principii de viață să fie aplicate în noi. Nu mai trebuie să facem ceea ce ne-am dorit și ceea ce a fost păcătos. Este acum un contrast direct cu modul de viață din trecut. Duhul Sfânt merge atât de departe în transformarea ființei noastre, până când se poate spune: Noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului și suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului. . Acesta este modul în care are loc schimbarea noastră, ca să semănăm cu Domnul Isus. Nu avem altceva de făcut decât să dorim schimbarea. Ce rămâne, este partea Lui. Astfel, în cele din urmă, roada Duhului, Hristos, devine vizibil în noi. Dar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea și înfrânarea poftelor. Aceste 9 calități exprimă împreună, ceea ce înseamnă numele lui Hristos în noi. Dacă, doar una lipseşte, deci nu suntem compleţi, atunci suntem o caricatură a lui Hristos. Poate că am văzut deja copii ai lui Dumnezeu, despre care se spune că au dragostea în ei înșiși! Ei sunt oameni care ard cu adevărat pentru Domnul și profită de ocazii peste tot, pentru a-și arăta dragostea faţă de Dumnezeu și faţă de aproapele lor. Dar dacă vine ceva grav, neprevăzut peste ei, care să-i depăşească, sunt neputincioşi! Au o dragoste minunată și aproape perfectă, dar nu au pace! Desigur, oamenii care observă acest lucru, văd la ei doar fața schimbată, dar nu şi dragostea.

Poate că știm pe cineva care are o pace minunată, de nezdruncinat, ... dar nici o bucurie. Un credincios avansat poate fi adus aproape la perfecțiune, în viața sa, în legătură cu aceste prime, trei virtuți. Dar el nu mai are... răbdare. Ce este aceasta? Desigur, el este un copil al lui Dumnezeu. S-ar putea merge mai departe și să dăm exemple cu toate aceste calități, care împreună constituie roada Duhului.

Noi, credincioşii, ne înțelegem, unii cu alţii. Dar dacă unul dintre aceste puncte lipseşte, ceilalți oameni vor afla asta și o vor expune la toată lumea. Nu vrem să ne înșelăm sau să ne păcălim unul pe altul! Nu trebuie să fim mulțumiți de ceea ce am realizat. Este foarte bine pentru noi să ne gândim la asta. Acest lucru ne ține în umilință și ne aduce har şi binecuvântări. Suntem chemați să posedăm aceste noi calități. Acum putem vedea ce scop minunat are Dumnezeu cu noi. Și noi, oamenii fără minte, ne-am cerut mereu scuze cu împrejurări şi situaţii și ne-am gândit că nu putem fi întotdeauna iubitori, prietenoşi și bucuroşi. Dumnezeu așteaptă mai mult de la noi. Prin urmare, nu vrem să dăm înapoi, ci dimpotrivă, să luăm totul și să-I predăm Lui, pentru că Duhul Său să poată lucra în noi!

 Când roada Duhului va fi văzută în noi, Domnul este slăvit. Și atunci oamenii cred că această Evanghelie este de folos, pentru că este capabilă să facă din noi creștini adevăraţi.

D. Cornilescu

 

Puterea umană se consumă, când omul o solicită;

Puterea din Isus se înmulţeşte, când omul are nevoie de ea.

Bezzell

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

Nr. 27 (3 iulie 1938)

 

 

Cuvântul săptămânii: Dorul neîmplinit al lumii, pe atunci, era să nu vadă mari ucenici, ci un mare Salvator.

 

Plinătatea lui Hristos

 

Ef. 1.22-23: "Și El i- a supus toate lucrurile la picioarele Sale, și i-a dat stăpânire peste toate lucrurile, Bisericii, care este trupul Său, plinătatea Celui care împlineşte totul în toţi."

 

Gândul despre Hristos din noi arată imediat fiecărui copil al lui Dumnezeu, că această locuință interioară a lui Hristos în inimile noastre, nu poate include numai o parte din atributele Sale. Și așa este. Tot ceea ce se referă la Hristos, ne este dat în El. Avem plinătatea Sa, pentru ca ființa noastră să fie stăpânita complet. El nu vrea doar să se mute în viețile noastre un pic, jumătate sau trei sferturi.

Dumnezeu ne cere să vedem plinătatea lui Hristos în noi, credincioșii. Așa doreşte Domnul nostru, pentru noi, copiii lui Dumnezeu. Nimeni nu-L poate vedea fizic pe Domnul Isus pe acest pământ. De aceea ne foloseşte Dumnezeu pe noi, pentru a-L face pe Hristos vizibil în persoana noastră. El ne-a încredințat toată plinătatea, pentru ca oamenii să poată cunoaște prin noi, natura lui Isus. Domnul Însuși le-a spus ucenicilor Săi: "Îl voi ruga pe Tatăl și El vă va da alt Mângâietor, pentru ca El să rămână cu voi pentru totdeauna, Duhul Adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, căci nu-L cunoaşte și nici nu-L vede; dar voi Îl cunoaşteţi; Căci El rămâne cu voi și va fi în voi.”

Acest Duh vine în viețile noastre, pentru a lucra plinătatea lui Hristos în noi. El lucrează zi și noapte pentru a se asigura că Domnul Isus prinde formă în viaţa noastră. Aceasta este sarcina care I-a fost dată de Dumnezeu. El ne-a fost dat ca dar, de îndată ce L-am acceptat pe Domnul Isus ca Mântuitor al nostru.

 La ce măsură a Duhului Sfânt, S-a gândit Dumnezeu, în legătură cu copiii Săi? Dacă Domnul oferă ceva umanității, darul Său este nelimitat. El nu dă cu porţia, ci din abundența. Scripturile spun,"Și toți erau plini de Duhul Sfânt. " Acest cadou ţi-a fost dat fără măsură și fără să-L vezi pe Cel care oferă. Oamenii ăștia nici măcar nu trebuiau să se lupte pentru asta. Ei nu au avut nevoie să facă un efort, sau să împlinească legi speciale, pentru a primi Duhul Sfânt.

În aceeași zi în care s-au pocăit cu adevărat (convertit), au intrat în posesia Sa. Aceasta este calea, normală, în conformitate cu Scriptura. Și cum rămâne cu noi? Avem noi, un creștinism sănătos în acesta privinţă? Este această plinătate gata pregătită pentru mine? Din nou, Cuvântul lui Dumnezeu ne arată calea clară. Ne încurajează să credem în această promisiune: căci în El locuiește, toată plinătatea Dumnezeirii și voi sunteți împliniți în El. Aceasta este, de asemenea, intenția lui Dumnezeu, să trăim un creștinism sănătos, prin plinătatea oferită nouă în Isus Hristos, care a și intrat în inimile noastre.

Noi, sărmanii, am fost constrânşi de la o vârstă fragedă în toate direcțiile și am fost mereu neliniştiţi şi nemulţumiţi. Acum suntem chemaţi de Domnul Isus și De Duhul Său Sfânt, la o stare nouă, de a lua din această plinătatea zi de zi, din ce în ce mai mult.

Acum ni se oferă ocazia de a lăsa bogăția nemărginită a lui Hristos să curgă în viețile noastre și să lucreze prin noi. Da, este adevărat, așa se spune: dar oricine bea din apă, pe care Eu o voi da, nu-i va mai fi sete niciodată, căci apa pe care i-o voi da Eu, va deveni în el un izvor de apă, care va curge în viața veșnică.

Ce abundenţă ni se oferă nouă, din aceasta plinătate. Apa este imaginea Duhului Sfânt. Oricine are Duhul, nu va înseta niciodată. Niciodată însetat! Lipsă niciodată, înseamnă Duhul viu, dătător de viața, să domnească din plin în viaţa noastră! O astfel de plinătate este de dorit.

            Dacă nu suntem încă complet mulțumiți de ceea ce Dumnezeu alege pentru noi, suferim lipsuri şi suntem nemulţumiţi. Și dacă nu suntem de acord cu împrejurările prin care trecem, nu avem această plinătate. Cine o are, este pe deplin mulțumit în fiecare situaţie. Nici o lipsă și nici o sete nu se poate ridica împotriva ei. Plinătatea înseamnă: am din belşug!

Apa pe care i-o voi da Eu, va deveni în el (deci nimic din exterior) un izvor de apă, care va ţâşni în viața veșnică. Noi, credincioșii, am fost întotdeauna înșelați. Ne-am gândit că ar fi suficient pentru a avea tot ce ne dorim, şi să ne bucurăm de fiecare clipă. Dar Dumnezeu așteaptă mult mai mult de la noi. El vrea ca ceea ce ni s-a dat, să devină un izvor, din care să ţâşnească apă către sufletele însetate. Am fost noi un izvor dătător de viață pentru cei din jurul nostru? Dacă nu, atunci plinătatea nu a fost în noi.

Din prima zi a întoarcerii noastre la Domnul, El a are plăcere să ne privească, să ne observe îndeaproape. Cât de trist este, să aflăm că, după mulţi ani de credinţă, nimic din această imagine a lui Hristos și a plinătăţii Sale nu s-a văzut în noi. De ce se întâmplă asta? Domnul Isus ne dă cheia dezlegării, atunci când El spune,"Dacă cineva însetează, vino la mine și bea. Oricine crede în Mine, din trupul său, cum spune Scriptura, va curge şi va ţâşni un izvor de apă vie”.

 Ce înseamnă: vino și bea? Este un pas înăuntru. Savurează, aşează-te şi bea, pe scurt, nu pierde ocazia! Oricine face asta devine un izvor de apă vie care ţâşneşte și da pe-afară. În şuvoi este întotdeauna...

(D. Cornilescu)

 

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

Nr. 28 (10 iulie 1938)

 

 

Cuvântul săptămânii: Nu există predică mai puternică decât ca o dragoste trăită.

Johannes Schmidt

Isus merge înainte!

 

Discursul Preotului D. Cornilescu a fost rostit la sărbătorirea anuală al misiunii Casa Maternală de Diaconiţe Ländli.

 

Isaia 45.2: Eu voi merge înaintea ta și voi netezi drumurile muntoase. Voi sfărâma ușile de aramă și voi rupe zăvoarele de fier.

Festivalul anual este o zi de mulțumire, auto-examinare și devotament reînnoit. Dacă ne uităm înapoi la trecut, recunoaștem încă o dată în mod clar harul, dragostea și răbdarea lui Dumnezeu. În astfel de momente, nimeni nu se poate abține să nu-L laude și să-L slăvească pe Domnul pentru asta.

 În viața unei lucrări este la fel ca în existența unui individ. Privind înapoi la un an de muncă și de serviciu, rămânem copleşiţi de mila lui Dumnezeu. Se vede cât de minunat ne-a purtat El prin toate siuațiile.

Dar în același timp îți poți vedea greșelile personale. Poţi ști despre limitarea ta, despre inerția și infidelitatea ta. Și nu poți opri ca un sentiment viclean să te pătrundă. Trebuie să vedem, că am fi putut face unele lucruri mai bine. Chiar ne-am pus eforturile la dispoziția Domnului? Faptul că El ne-a folosit în ciuda eșecurilor noastre frecvente ne umilește și ne conduce la o dedicaţie total reînnoita.

Ca răspuns la această decizie, Dumnezeu vine să ne învioreze cu cuvântul: Voi merge înaintea ta! Este ca și cum El s-ar înclina spre noi în bunătatea Sa și ar spune: Nu mai trăim în trecut, căci a început un nou an de slujire. Voi merge înaintea ta! Prin urmare, uită-te de departe la tot ceea ce a fost și uită-te numai la Cel care se afla în fața ta. Să nu ne mai uităm la noi înșine! Nu contează cum am fost în ultimul an, credincioși, sau necredincioși, arzând pentru Hristos sau căldicei în inimile noastre.

Să ne privim pe noi înșine e întotdeauna periculos. În calitate de credincioși, nu putem avea o mare bucurie în a privi propria noastră ființă. Când ne uităm la noi înșine și vedem cât de minunat ne-a purtat Domnul, cât ne-a binecuvântat și a stat alături de noi, în noi apare cu ușurință un sentiment de apreciere, fără ca noi să ne dorim acest lucru. Și această aroganță ne face să şchiopătăm în slujire.

Pe de altă parte, cel ce vede întotdeauna doar propriile greșeli și înfrângeri, este influențat de ele și își pierde curajul de a continua să meargă cu Dumnezeu. Prin urmare, trebuie să învățăm să nu mai privim la noi înșine și doar să ne uităm la Cel care merge în fața noastră, pe baza promisiunii Sale.

Agățat în trecut poate deveni un pericol pentru noi, din două părți. Există oameni care vorbesc întotdeauna numai de vremurile bune, trecute și apoi se opresc la toate acestea, deoarece acestea îi obsedează. Ei văd numai deficienţe şi lipsuri peste tot. Fără să-și dea seama, pierd din vedere sarcinile prezentului și viitorului.

 Alții, atunci când se gândesc la trecut, îşi amintesc numai de situaţiile urâte şi dureroase. Imediat apar în faţă numai oamenii care ne-au făcut existența amară. De aceea, ei nu mai sunt capabili să meargă mai departe cu Dumnezeu din toată inima lor.

De asemenea, trebuie să învățăm şi să privim cu atenţie şi de departe, experiențele noastre cu Domnul Isus. Pentru că și acestea ne-ar putea împiedica să mergem înainte, cu curaj. Orice lucru personal, care se referă la noi, sau chiar slujba pe care o facem, nu ar trebui să facă obiectul considerației noastre. Dacă ne uităm doar la Hristos care merge înaintea noastră, suntem cu adevărat oameni liberi.

Ce vrea Dumnezeu să ne spună cu promisiunea: Voi merge înaintea ta! Când Domnul Isus a părăsit acest pământ, El a spus aceleași cuvinte ucenicilor Săi, și apoi mai departe,"Vă voi pregăti un loc." El este acum în cer și vrea ca şi aici, pe pământ, gândurile noastre să ne călăuzească în drumul nostru, spre locul unde şi El se găseşte. Pentru că scopul nostru final este, fără îndoială, eternitatea. Prin urmare, nu trebuie să ne permitem să fim influențați de nimic, din ceea ce ne poate oferi acest pământ. Nici frumusețea, nici ticăloșia acestei lumi nu ne pot lua prizonieri.

Trecem prin această vreme ca pelerini și nu avem locaşuri permanente aici. Numai Hristos este veșnic, de durată, și numai El este vrednic, ca noi să-I dăm inima noastră. Ne-am pus deja pe deplin la dispoziţia Lui? Nimeni sau nimic de pe acest pământ nu ne poate inspira și captiva la fel de mult ca Domnul Isus Însuși. El este Cel ce ne spune: Eu voi merge înaintea ta. Este acesta scopul vieții noastre, după ce ne-am gândit și ne-am judecat pe noi înșine?

 Noi, ființele umane, suntem făpturi slabe, a căror putere nu se extinde prea departe. Dar tocmai acelora, care au devenit obosiţi şi extenuaţi în exterior și pe plan intern, Dumnezeu le strigă: Eu voi merge înaintea voastră. Ea dă putere celor obosiţi și tărie îndeajuns, celor care nu mai pot continua. N-ar trebui aceasta, să ne dea un nou curaj, ca să-L urmăm pe El?

 Când ucenicii L-au pierdut pe Domnul lor, au devenit dezamăgiţi, fără speranţă şi istoviţi. Dar apoi, când Domnul Isus a înviat, El a trimis imediat mesajul printr-un înger, care a spus răspicat: "Voi merge înaintea ta, de aici până în Galileea. "

Când ucenicii s-au gândit la Galilea, acest loc nu le aducea amintiri plăcute. Acolo, Hristos i-a chemat la slujire. Acolo L-au urmat și au lăsat totul. Timp de trei ani și jumătate L-au însoţit şi au lucrat cu El. Și din nou, totul, să fie în zadar? Cei doi ucenici, care au mers la Emaus au fost, de asemenea, printre cei care au fost dezamăgiţi şi au oftat: "Noi am crezut că El va elibera Israelul". Dar acum e a treia zi, de când El a murit. Tot entuziasmul lor dispăruse. Poate că suntem, de asemenea, unul dintre acei oameni descurajați, care au eșuat în gândurile lor cu privire la ceea ce îi așteaptă. Unii se tem de problemele din viața lor, de modul în care trebuie să le rezolve în familie, sau la locul de muncă. Dar chiar și cei care sunt deprimați de cuvintele și dificultățile vieții de zi cu zi se pot alina și se pot încuraja cu cuvântul pe care Domnul îl spune: Voi merge înaintea voastră. Dacă ne uităm doar la El, problemele noastre devin dintr-o dată destul de simple.

Poate că am fost dezamăgiți de alți oameni, așa de rău, că ne simţim terminaţi complet. Nu este ușor să lucrezi întotdeauna cu cei care îți fac viața mereu, mai dificilă. Atunci, Domnul Isus vine și vorbeşte sufletelor fără nădejde: Voi merge înaintea ta.

Este atât de frumos că Dumnezeu vorbește fiecăruia dintre noi personal cu acest cuvânt. Uitându-ne doar la El, învățăm să isprăvim cu toate problemele vieții noastre.

 Ce face Cel care vine înaintea noastră? El spune: Eu vreau să netezesc cărările! El este gata să îndepărteze toți munții de dificultăți, dacă Îl urmăm și avem încredere deplină în El. Ne pregăteşte o cale pe care putem merge mai departe până la capăt.

            Care sunt dificultățile care stau ca nişte munți în viețile noastre? Ele sunt diferite. Dar, bazat pe experienţa mea în îngrijirea suftelelor, am constatat că pentru toți oamenii, fără excepție, suferința este un astfel de munte mare. În vremuri de necaz, de obicei eșuăm și nu reușim să facem față, să ne găsim echilibrul. Vai de omul care încearcă să urce singur pe acest munte! Numai Domnul care vrea să meargă înaintea noastră, este capabil să netezească acest drum.

Dar El nu îndepărtează întotdeauna dificultățile și suferințele de la noi. Dar El are puterea de a rezolva aceste situaţii, care ne depăşesc, de a netezi cărările, astfel încât să putem îndura şi să trecem mai departe, să supravieţuim. Dumnezeu merge înaintea noastră, la muntele suferinței și al necazului, astfel încât, acest drum să devină neted și uşor pentru noi.

 Câți oameni au fost trântiţi la pământ, în greutățile vieții lor, chiar dacă L-au avut pe Domnul Isus. Când i-au lovit o suferinţă sau un necaz, nu au mai putut să se ridice. Chiar și simplă întrebare, de ce, este în stare să ruineze sufletul. Dar Dumnezeu este gata să netezeazsca aceste situaţii. Fiecare dintre noi poate avea un munte diferit în viețile noastre. Le cunoaștem fiecare, în mod personal, cel mai bine. De aceea, este bine să ne amintim că Domnul ne conduce şi merge înaintea noastră.

            În textul nostru, se spune, mai departe: Vreau să sparg ușile de aramă. Cu alte cuvinte, aceasta înseamnă că Dumnezeu vrea să îndepărteze tot ceea ce ne împiedică să înaintăm. Ușile de aramă care sunt prea tari pentru noi, El le poate sparge. Ce uși crezi că vrea Domnul să distrugă? Pentru cei mai mulți oameni, este temperamentul lor, care îi împiedică să urmeze și să servească pe Dumnezeu. Vrem doar să menționăm două trăsături bine-cunoscute care ne pot cauza o mulțime de probleme în această privință.

 Cineva este poate foarte sensibil. El însuși observă, şi ceilalți o simt și asta devine ca o povară. Persoana în cauză suferă și în mod repetat încearcă să spargă această ușă de aramă. Dar toate eforturile și osteneala au fost în zadar până acum. Cu toate acestea, Dumnezeu este, de asemenea, în măsură să distrugă şi să pătrundă prin sensibilitatea noastră, şi s-o ia înainte.

Sau ne gândim la un alt aspect al temperamentului nostru, de exemplu, timiditatea! Cât de mulți pur și simplu nu îndrăznesc să facă nimic pentru Hristos, unii chiar percep această timiditate aproape ca ceva frumos şi pozitiv. Unii oscilează între a fi un temerar, în faţă, cu riscuri, sau a sta mai retras, mai în spate. Dar tocmai această atitudine oscilantă, îi pune pe oameni pe o linie greșită. Domnul, cu toate acestea, este capabil de a sparge complet ușa de aramă a timidităţii, care îi ţine nehotărâţi.

 Fiecare dintre noi cunoaşte, cel mai bine cazul personal în această privință. Ce alinare este pentru noi să știm că Dumnezeu merge înaintea noastră.

Textul nostru spune, apoi, mai departe cuvintele: Vreau să distrug zăvoarele de fier! Aceasta se referă la restricţiile din viețile noastre, împotriva cărora am luptat de atâtea ori în zadar. Ca și zăvoarele de fier, aceste păcate ascunse ne inhibă, ne doboară, și apoi suntem treptat neputincioşi. Numai Domnul este Cel care ne poate elibera din această robie.

 Dacă am fi atenți, am putea găsi că este aceiaşi încurajare: Vreau să merg înaintea ta! Cea mai mare greșeală și cauza înfrângerii noastre este că am vrut să ne descurcăm singuri. Există o luptă între Dumnezeu și noi. El nu a putut ceda și noi nu am vrut să ne retragem.

Ce bine ar fi, dacă am dori să învățăm să nu mai privim la toți ceilalți și să ne uităm numai la Hristos! Atunci, o odihnă minunată ne-ar umple viețile și slujbele la care suntem chemaţi. Nu ar mai trebui să oftăm sub povara zilnică, şi am putea apoi să umblăm pe cale plini de bucurie și putere. Domnul Isus merge înaintea noastră. Acesta ar trebui să fie rezolvarea pentru fiecare dintre noi, precum și pentru întreaga noastră muncă în anul următor.

 

D. Cornilescu

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

Nr. 29 (17 iulie 1938)

 

 

Cuvântul săptămânii: La fel ca frunzele de toamnă, pe care le afectează înghețul, neprihănirea noastră frumoasă se micșorează atunci când Duhul Sfânt își începe lucrarea în noi.

Spurgeon

"Fiţi plini de Duh"

 

Cu siguranță cunoaștem cele 10 porunci, pe care Domnul le-a dat poporului lui Israel în vechiul legământ. Prin urmare, știm, de asemenea, că încălcarea uneia dintre aceste porunci, care echivalează cu o comandă a lui Dumnezeu, este păcat. În cuvintele menționate mai sus, găsim acum același lucru din nou. Este o poruncă a lui Dumnezeu, dacă El spune: "Fiţi plini de Duh!" Și dacă nu am împlinit această poruncă, este, de asemenea, păcat! Dacă nu suntem plini de Duhul Sfânt, suntem doar o caricatură a lui Hristos în noi. La fel, noi nu suntem în stare de a-L arăta complet, atâta timp cât avem doar o picătură de la El.

 De ce, până în ziua de azi, plinătatea Duhului nu locuieşte în mine?

 

1. Până acum, nu a existat nici o idee clară despre acest lucru. S-a întâmplat din neştiinţă şi ignoranţa.

2. Un alt motiv a fost pentru că nu credeam în acest fapt.

 Se spune că israeliților nu li s-a permis să intre imediat în ţara făgăduinței, din cauza necredinţei lor. Chiar și Domnul Isus a spus că El nu a putut face multe miracole din cauza necredinței oamenilor.

Noi nu credeam că putem fi umpluţi cu plinătatea Duhului Sfânt. Cei care nu cred, nu o vor avea niciodată. Trebuie să începem din nou să devenim credincioși. Noi am devenit credincioșii, care n-au credinţă, și astfel, am devenit cel mai mare obstacol, pentru noi înșine, pentru a obține această plinătate.

Necredința înseamnă nesupunere față de cuvântul lui Dumnezeu și, prin urmare, păcat. Acesta este păcatul nostru, foarte personal, care ne oprește. Și pentru că îl cunoaștem și încă nu îl aducem pe altarul lui Dumnezeu, este imposibil să avem plinătatea Duhului.

 Poate că suntem convinși că nu ar trebui să spunem o minciună, sub nicio formă, dar considerăm ca un neadevăr atât de mic, care nu contează. Dorința de a străluci puţin mai mult decât sunt, este înşelăciune. Știm asta foarte bine. Probabil că am aruncat păcatele mari, dar le păstrăm pe cele mici. E atât de ușor să treci peste asta. Într-un atac de furie sau gelozie, probabil că vrei să te stăpâneşti, astfel încât să nu-ţi arăţi slăbiciunea în fața oamenilor. Dar răul nu se află la suprafață, ci în profunzimea inimii noastre, care este atât de greu de controlat. De aceea trebuie să curățăm inima, mai întâi, dar nu doar puțin, ci complet!

 Fiţi sfinţi acum și sfinţiţi templul Domnului, Dumnezeul părinților voştri, și scoateţi necurăţia din altar, aşa le-a poruncit regele Ezechia, preoților săi. Timp de 15 zile au fost la muncă, pentru a curăța Templul, și pentru a îndepărta, tot ceea ce nu a aparținea acestui locaş.

Cât timp ne ia să scoatem din viețile noastre, mizeria păcatului? Apoi, să ne asigurăm că totul este curățat. La urmă, ne putem umple cu lucrurile noi, pe care Domnul doreşte să ni le dea.

Cât de greşit am procedat până acum! Am nevoie de Domnul, dar mi-am păstrat păcatele! Apoi am spus, Doamne, te rog ia-mă așa cum sunt. Apoi m-am oferit imediat să lucrez pentru Domnul și spun: "Ce să fac? " Să-ţi dea Dumnezeu totul, însă tu îţi păstrezi câte ceva pentru tine. Această încredere în tine însuţi-(îngâmfare) opreşte primirea plinătăţii lui Hristos.

            Calea divină de a ajunge la plinătatea Duhului este mai întâi de a curăța totul, de a curăța păcatele și de a goli totul, apoi de a veni la Domnul Isus, cu rugămintea: Doamne, acum umple-mă!

Cum obții această plinătate? Dacă cineva însetează, vino la mine și bea! Cu aceste cuvinte, Domnul Isus a chemat poporul pe atunci și aceleași cuvinte, El le adresează din nou, astăzi.

 Dacă cineva însetează! Sete avem mereu și faptul că nu o putem potoli, e ceva groaznic. În anumite situații extreme, când suntem însetaţi, am dori să bem, cel puțin o picătură de apă, cu orice preț. Este o dorinţă fierbinte care caută potolirea, alinarea.

Aceasta este imaginea corectă, starea potrivită a inimii omului pentru a primi plinătatea. Dacă eşti însetat și cererea fierbinte este prezentă, suntem pregătiți. Atunci putem veni.

 Dar dacă spun: Doamne, aș vrea plinătatea, mă gândesc că mi-o vei da, voi aștepta în zadar. Din această atitudine nu există nici un dor și nu se simte nici o sete. Dar dacă există într-adevăr o inimă care doreşte, atunci plinătatea este păstrată.

 Vino să bei!

Vino înseamnă a merge în întâmpinare și bea înseamnă a lua ceea ce este oferit. Această metodă este foarte simplă și precisă; pentru că este atât de simplă, este folosită atât de puțin. Dar nu este posibil una fără altă. Orice altă formalitate, orice altă faptă piosă, nu ajută la nimic. Dacă ți-e sete, bea! Pentru că plinătatea e pregătită. Nu suntem chemați numai să cântăm, să ne rugăm și să citim Biblia, dar şi să venim și să bem ceea ce Tatăl ne oferă într-un mod atât de prietenos. Ar trebui să rămânem cu aceste gânduri. Dacă râvnim în mod constant la plinătate, înseamnă pentru noi să bem și să bem din nou.

Marea majoritate a credincioșilor încep prin a bea, de două ori, apoi așteaptă până când totul se termină. Mai târziu încearcă să vadă dacă mai este ceva şi se apropie din nou! În acest fel, nu rămâi în plinătate, orice ar fi, ci doar mai aproape de puţinul care a mai rămas. Plinătatea e acolo. Dar nu poți lua numai o dată, şi apoi să uiţi. Trebuie să ne oprim mereu la izvor și să bem. Setea, pe de altă parte, este de a păstra continuu, în viață, dorul pentru mai mult, pentru plinătate. Aceasta este o stare normală şi ne va permite să-L exprimăm pe Hristos în viața de zi cu zi. Noi facem marea greșeală de a bea, doar din când în când. S-ar putea să nu înţelegem în ce situație suntem, să facem comparații cu alți copii ai lui Dumnezeu și să ne gândim: Oh, sunt bine. Cu toate acestea, viaţa noastră interioară este la fel de săraca cum a fost acum 5, sau 10 ani în urmă. Să stai nemișcat, chiar și pentru o zi, înseamnă declin. De aceea se spune: bea mereu, mereu înainte și nu te mulţumi nicidecum cu starea în care eşti. Astăzi vrem să ne cercetăm în această privinţă, şi să ne deschidem pentru a ajunge la ţintă! Este dorinţa Domnului de a ne oferi plinătatea Sa. Să ne amintim că Domnul Isus nu este mulțumit să ne dea cu picătura. El ne dă puterea și ne ajută să punem în practica vieții cunoștințele primite.

 D. Cornilescu

 

Cu rugăciune, tăcere și aşteptare, totul trebuie să înceapă să lucreze în

Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă îți îndoi mâinile, la rugăciune, nu merge,

Chiar dacă se mişcă, este primul pas; nu lucrează, chiar dacă îţi apleci genunchii,

Şi sunt apăsaţi de figura ta păcătoasă, degeaba, numai dacă te închini în faţă

Maiestăţii Domnului. Nu merge dacă priveşti în jur la alţii, în lume,

Să vezi ceva, care merge după dreptate, ci numai dacă te cercetezi pe tine însuţi.

Nu merge nici dacă începi să predici, ci numai dacă începi să asculţi, în tăcere, de glasul Domnului

Asta e problema.

O. Funcke

Taci și ai încredere

O, dacă am avea har, să fim din inimă liniştiţi

Și să aruncăm Domnului grijile şi durerile

Care este numele căii spre linişte, unde nu te mai tulbură durerea?

Ai încredere în El. Merită într-adevăr.

Tu, sufletul meu, nu căuta ajutor în toate părțile;

Lasă totul să plece, odihneşte-te în bunătatea Sa!

 

M. F.

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

Nr. 30 (24 iulie 1938)

 

 

Cuvântul săptămânii: Ceea ce spun trebuie să fie adevărat, dar nu tot ce este adevărat, trebuie să spun.

Johannes Schmidt

 

Vechiul și Noul Testament

 

Este bine dacă clarificăm faptul că Vechiul Testament este fundamentul necesar al Noului Testament. Nu suntem capabili să înțelegem gândurile Noului Testament dacă nu înțelegem contextele vechiului Testament. Acesta este motivul pentru care mulți copii ai lui Dumnezeu nu își găsesc drumul în Noul Testament pentru că ei nu-l cunosc pe cei vechi.

            În Noul Testament ni se arată, într-un fel, principiile regulilor și adevărurilor de bază ale lui Dumnezeu. Vechiul, pe de altă parte, ne face conștienți de efectele acestor principii în viața de zi cu zi. Vechiul Testament formează baza pe care Noul poate continua să construiască.

 Prin urmare, nu putem să ne lipsim de Vechiul Testament. Dacă l-am avea numai pe cel Nou, am fi foarte săraci în privința asta. Înțelegem cu adevărat doar Noul Testament în măsura în care știm despre cel Vechi.

Dacă am fi fost întrebați astăzi, ce faceți cu Vechiul Testament? Unii au fost jenaţi de acest lucru. Sunt mulți credincioși cărora Vechiul Testament le este complet necunoscut. Și dacă ar fi fost întrebați despre semnificația diferitelor jertfe ale Vechiului Testament, ar ști mult mai puțin despre însemnătatea lor.

În citirea atentă a Noului Testament, găsim întotdeauna evenimente și expresii cu aluzie la Vechiul Testament. Cei care, de exemplu, se ocupă de Epistola către Evrei, vor avea dificultatea de a o înțelege fără să știe despre Vechiul Testament. Scrisoarea către evrei se referă adesea la doi termeni care provin din Vechiul Testament, și anume: cortul întâlnirii și jertfele.

 Dacă ne gândim la unele pasaje din Noul Testament, vom găsi dovada că Vechiul Testament este de fapt absolut necesar pentru a explica pe cel nou. Ioan Botezătorul, de exemplu, spune despre Domnul Isus: "Iată, acesta este Mielul lui Dumnezeu." De ce crezi că folosește expresia asta? Cei care nu au nici o idee despre Vechiul Testament nu sunt în măsură să înţeleagă această comparație, ba chiar o găsesc amuzantă.

Sau, să luăm un alt exemplu! Așa cum Moise a înălțat șarpele de aramă în pustiu, tot aşa şi Fiul omului va fi înălţat. Ce legătură are imaginea șarpelui de aramă cu persoana Domnului Isus? Și totuși, Mântuitorul însuși folosește această comparație pentru a face moartea sa pe cruce mai clară.

 Poate fi dificil de înțeles că cel care crede în Salvatorul răstignit, va fi salvat. Dar dacă te uiți la povestea șarpelui de aramă, în acest context, nu mai este dificil să înțelegi ceea ce este să crezi. Înțelegi că a crede aici, același lucru înseamnă să priveşti.

Cu această ocazie evanghelistul englez Spurgeon s-a convertit. El a mers la întruniri și biserici și a căutat pace pentru sufletul său peste tot. Dar nu a găsit-o nicăieri. Apoi, într-o zi, a intrat într-o sală foarte săracă. Aici nu un pastor a predicat, ci un om din sală a predicat cuvântul lui Dumnezeu. Spurgeon a fost lovit până în măduva oaselor de cuvintele: Priveşte, tinere, la cruce, şi vei avea pace!

            Israeliții au trebuit să facă același lucru când au fost mușcați de un șerpii de foc. Uitându-se la șarpele de aramă, s-au vindecat în același moment.

Nu știm ce s-a întâmplat în sufletul lui Spurgeon prin această experiență. Dar un lucru devenise un fapt: învățase ce înseamnă să creadă. S-a uitat la Cel Răstignit și a fost vindecat în aceeași clipă. Cei care nu înțeleg sensul șarpelui de aramă, prin urmare, nu înțeleg misterul crucii.

În Evanghelii și în epistole găsim adesea menționat mielul de jertfă. Cei care nu-i cunosc înțelesul din Vechiul Testament nu vor putea niciodată să înțeleagă ce spune de fapt Domnul Isus atunci, când vorbește despre El. Studiul Vechiului Testament este, prin urmare, indispensabil pentru înţelegerea noului. Sau să ne gândim la descrierea Cortului Întâlnirii! Foarte puțini știu ceva despre aceasta. În realitate, însă, este o reprezentare minunată a planului salvării al lui Dumnezeu.

 Situația Lui este similară cu cea a jertfelor. Vor să ne ajute să înțelegem mai bine marele sacrificiu al morții lui Isus pe cruce la Golgota.

Unii, poate, vin cu îndoieli și să întreabă: Au fost aceste sacrificii numai pentru israeliți? Ce au ei de-a face cu noi? Ce mesaj vrei să ne spui de la care putem învăța ceva de aici?

Acum vom selecta 5 jertfe din Vechiul Testament și ne vom gândi pe scurt pe ce idee vă bazați! O mică imagine de ansamblu în avans, va face jertfele mai ușor pentru noi să le înțelegem. A treia Carte a lui Moise (Levitic) este cartea jertfelor. Aici ni se arată clar cum este posibil să rămânem întotdeauna în comuniune cu Dumnezeu. Cine vrea să știe să se descurce cu păcatele sale, va găsi răspunsul la aceasta, în Cartea a 3 a lui Moise-Leviticul. Pot deveni o persoană fericită în orice moment? Ce trebuie să fac pentru a obține pace cu Dumnezeu și a avea întotdeauna victoria asupra naturii mele? Toate aceste întrebări sunt arătate în a 3 a Carte lui Moise. Aceste capitole din Vechiul Testament conțin de fapt gânduri pentru copiii lui Dumnezeu, pentru un popor salvat. Astfel, Cartea 3 a lui Moise este, şi a fost, călăuza credincioșilor prin deșertul acestei lumi. Poporul lui Israel era în robie în țara Egiptului. Cum a fost scos din această situaţie teribilă?

Bază pentru acest lucru a fost mielul Paștelui. Israeliții au trebuit să măcelărească un miel și să ungă stâlpii cu sânge. Peste tot unde putea fi văzut semnul sângelui, îngerii treceau noaptea, mai departe. Astfel, israeliții sunt cruțați de moarte, în timp ce, cu egiptenii, în fiecare casă, primul născut a trebuit să moară. Astfel, poporul lui Dumnezeu a fost eliberat din robia lor. Pe ce se bazează de fapt, mântuirea? Doar pe sângele mielului de Paște. Apoi israeliții au părăsit Egiptul și au trecut prin Marea Roșie. Apoi au venit în deșert. Ei nu mai erau sub faraon, ci deveniseră un popor liber, care de atunci avea de-a face doar cu Dumnezeul lor. Și tocmai în această perioadă a migrației prin deșert, Domnul le-a dat instrucțiuni pentru diferitele sacrificii.

Apostolul Pavel a scris odată în Noul Testament că toate acestea au fost făcute ca un exemplu pentru noi, astfel încât să putem învăța din ele. Cum putem fi salvaţi noi, copiii Noului Testament? Baza este moartea Domnului Isus. A murit pentru noi ca Mielul lui Dumnezeu. Și în momentul în care, noi ne bazăm pe sânge, am devenit liberi de robia vinovăției și a păcatului. Ca oameni salvați, am putea ieși acum din deșertul acestei lumi. Cu toate acestea, deoarece tot felul de lucruri ni se pot întâmpla în acest pelerinaj pe pământ, Dumnezeu, în dragostea și grijă Să, ne-a dat cartea 3 a lui Moise, ca ghid. Sub formă de sacrificii, El ne revelează gândurile Sale eterne. (D. Cornilescu)

 

 

De la faţă la faţă

 

Reînnoiește-mă, oh, lumină eternă.

Și lasă-mi fața,

Inima și sufletul meu cu înfățișarea ta

Să fie iluminate și împlinite.

Creează în mine, Doamne, un duh nou,

Care ascultă de tine cu plăcere

Și care doreşte, nimic altceva decât, ceea ce vrei Tu,

Oh, Doamne, umple inima mea cu el.

Lasă-mi simțurile să vină spre Tine.

Lasă-le să caute ce este mai sus,

Până când Te voi vedea o lumină eternă

  Față în față.

 

 

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

Nr. 31 (31 iulie 1938)

 

 

Cuvântul săptămânii: Noi ne agățăm de Dumnezeu cu un fir de milă; sfâşiaţi în neprihănire, așa vom cădea imediat în abisul păcatului şi al mizeriei.  (Johann von Bernieres Louvigni)

 

 

Jertfele Vechiului Testament

 

Chiar în primele 5 capitole din a 3 a Carte a lui Moise, găsim aceste jertfe. Ele conțin o semnificație profundă; căci ele ne arată pe Domnul Isus ca marea jertfă din 5 puncte de vedere diferite. În capitolul 1, Dumnezeu vorbește despre jertfa arderii de tot. Se numește această pentru că jertfa oferită trebuia să fie arsă complet. Acest lucru exprimă necesitatea ca dăruirea nostra față de Domnul să fie completă. Nici o părticică din inima noastră nu poate rămâne pentru noi înșine, pentru păcat, sau pentru lume.

La Domnul Isus a fost astfel: El a venit pe acest pământ pentru a se face pe deplin disponibili lui Dumnezeul Tatăl. El s-a consumat în împlinirea voinței divine, pentru ca El să poată spune: Iată, am venit să fac voia Ta, Dumnezeul meu. El nu a cruțat viața Sa, ci S-a dus la cruce pentru noi. El nu a ezitat să se aşeze complet pe altarul lui Dumnezeu. Astfel, jertfa arderii de tot a vieții Sale, a fost o dorință și un devotament complet, față de Dumnezeu.

 El a fost în întregime, acolo pentru Dumnezeu, pentru că El nu a păstrat absolut nimic pentru El. Viața lui a fost arsă-jertfită, ca să spunem așa, în împlinirea voinței divine.

În capitolul 2 găsim jertfa de mâncare. Ea îl prezintă din nou pe Domnul Isus într-o lumină diferită aşa cum a fost într-adevăr, în această lume. Aici ni se arată întreaga Sa viață, care a fost fără păcat. El a rămas neîntrerupt în dependența de Dumnezeu, astfel încât El nu a făcut nici un păcat.

 Până la toate detaliile vieții de zi cu zi, El a fost total în comuniune cu Dumnezeu. El a mers pe acest pământ ca un om, în care absolut nimic păcătos nu a putut fi găsit în El. Pentru nici un moment, relația Lui cu Dumnezeu, nu a fost întreruptă.

Cât de diferit este cu noi! Întotdeauna avem momente când legătura inimii noastre cu Domnul nu mai este atât de minunată. Atunci viața noastră interioară este umezită și rece.

 Jertfă de mâncare ne oferă doar un exemplu, despre modul în care Domnul Isus a fost în permanență supus voinței lui Dumnezeu.

 La întrebarea: Ce faci acum? El a răspuns hotărât: ceea ce Tatăl Meu vrea de la Mine.

 Sau, când era întrebat: ce vorbești? , așa că El a spus clar și ferm: ceea ce Tatăl Meu Mi-a dat să spun.

  La întrebarea ucenicilor Săi: unde te duci? El răspundea: acolo, unde vrea Tatăl Meu. Și dacă poporul Îl întreba, altă dată: de ce nu te duci acum? El a răspuns cu fermitate: Tatăl Meu nu Mi-a spus asta.

Să luăm câteva exemple în acest sens din Scripturi! La nunta din Cana, vinul s-a sfârşit, astfel încât mama Domnului Isus i-a spus: "Ei nu mai au vin." Și El a spus: ce am de-a face cu tine? Tu aștepți să-le dau vin. Dar nu pot. Pentru că nu am nici un mandat de la Tatăl să fac acest lucru. Ceasul meu nu a sosit încă. Mai târziu, când Dumnezeu i-a dat permisiunea, El a înfăptuit acest miracol.

Sau să ne amintim o altă întâmplare. Frații Săi se apropie de El cu întrebarea: "Nu te duci la sărbătoare?" Toți oamenii vin împreună și Tu ai acum cea mai bună ocazie, de a Te arăta mulțimii! Dar Domnul Isus a spus: "pregătiţi-vă să plecaţi, voi trebuie să mergeţi." Eu, nu pot. Și puțin mai târziu se spune, că El s-a dus la marea sărbătoare. De ce nu s-a dus, când a fost rugat să plece? În momentul în care I-au cerut să vină cu ei, tatăl Său nu Îi dăduse încă, permisiunea de a face acest lucru. Dar apoi, când Dumnezeu I-a permis, S-a supus imediat. Nu este minunată, o astfel de supunere totală, la voința lui Dumnezeu?

            Să ne uităm la o altă ocazie! Bunul lui prieten, Lazăr, s-a îmbolnăvit. Apoi oamenii au venit la El și I-au spus: "Cel pe care-l iubești este bolnav." Dar Domnul Isus a rămas în liniște, timp de patru zile în locurile în care El era. În acest timp, Lazăr a murit. Acum, când nimic omeneşte, nu se mai putea face, Domnul Isus a mers la Betania. Nu a fost ciudat? De ce așteaptă până când Lazăr să moară? El ar fi putut ajuta în prealabil, salvându-le astfel pe cele două surori de marea durere și tristețe. Dar El nu face acest lucru, pentru că nu avusese încă permisiunea Tatălui.

            Jertfa de mâncare, oferită de Domnul Isus a fost o supunere neîntreruptă față de voia lui Dumnezeu. Recunoaștem lecția care reiese de aici, pentru noi?

  În capitolul 3, după traducerea de la Zurich, se menționează jertfa salvării. Biblia Luther traduce jertfă de mulţumire. Aceasta exprimă comuniunea perfectă a Domnului Isus cu Tatăl Său. Această legătură între El și Dumnezeu a fost atât de intimă, cum greu ne putem imagina. Nu a existat niciun moment în viața Sa, când El nu era în comuniune cu Tatăl Său. Fiecare gând, fiecare sentiment veneau din această legătură profundă, niciodată întreruptă cu Dumnezeu. Nici un cuvânt nu ieşea de pe buzele Lui, dacă nu ar fi venit din această relație intimă cu Dumnezeu.

 Putem înțelege ce înseamnă asta? Nu a existat nici o secundă în viața Domnului Isus, în care El să fie în afara comuniunii cu Dumnezeu.

De exemplu, dușmanul a venit odată la El și a vrut ca el să facă un miracol, pentru a avea pâine. Dar, dimpotrivă, Domnul Isus i-a spus răspicat lui Satana, că El nu trebuie să facă acest lucru; căci omul nu trăiește numai cu pâine, ci prin fiecare cuvânt, care spune voia lui Dumnezeu.

Sau ne gândim la o ocazie, când oamenii i-au spus Mântuitorului: cum poţi spune că eşti egal cu Dumnezeu? Cu o certitudine minunată, El a răspuns: Cuvintele pe care le vorbesc, eu le vorbesc așa cum Îmi dă Tatăl. Și fac, ce văd la Tatăl Meu. Sau să mai luăm un eveniment! Pe măsură ce timpul patimilor Sale se apropia, și mulți oameni păreau să-L îndepărteze, El a spus: "Acum plecați, pentru că ceasul întunericului va fi în curând aici. Rămân singur. Și totuși nu sunt singur. Tatăl meu e cu Mine.

            În cazul în care părtăşia dintre oameni se răcea, legătura cu Tatăl rămânea, întotdeauna. În această siguranţă, se vede puterea Domnului, care a fost de-a lungul vieţii Sale.

Jertfa mulțumirii a fost, de asemenea, numită Jertfa păcii. Salvatorul a trăit o viaţă plină de pace interioară. Prin urmare, El putea spune, de asemenea: Eu vă dau pacea Mea, dar nu cum o dă lumea. Dar iți pot da o pace unică, pe care, desigur, nici un om nu o are, în inima lui.

Domnul Isus știa în acel moment că nu va dura mult până când Îl vor prinde și Îl vor chinui. Îl aștepta un tratament inuman din partea soldaților romani și a marelui preot. Și ultimul lucru care stătea în fața Lui a fost crucea. El știa toate acestea, totuşi El a putut spune: Eu vă dau pacea, pe care am în astfel de momente. Acest lucru a fost posibil doar datorită legăturii Sale constante cu Tatăl.

 Astfel, jertfa de mulțumirile, mântuire, sau a păcii, ne arată ca Domnul Isus a trăit într-o comuniune neîntreruptă cu Dumnezeu.

 În capitolul 4 vor învăța jertfa pentru ispasire-pentru păcat. Pe crucea Calvarului, Salvatorul a luat asupra Lui păcatele lumii și a murit pentru ele. A fost mai întâi rădăcina răului, păcatul ca principiu. El a murit pentru această sursă de răutate, care există în noi. Singur, El a realizat mântuirea pentru noi și astfel a făcut pace între Dumnezeu și oameni.

 Jertfa Domnului Isus ne-a eliberat de natura noastră păcătoasă, de rădăcina tuturor relelor din noi.

 În capitolul 5 se scrie despre ispăşire, sau jertfa vinovăției. Aceasta se referă la toate păcatele individuale care provin din depravarea și perversitatea inimilor noastre. Când Mântuitorul a murit, El, de asemenea, ne-a eliberat de această vină.

 Acum, ispăşirea, sau Jertfa vinovăției Domnului Isus, este semnul că El ne-a mântuit de fiecare păcat care izvorăște din ființa noastră coruptă.

Am observat acum cât de minunată este ordinea Jertfelor din cartea 3 a lui Moise-Leviticul, care ne oferă o imagine a ceea ce Salvatorul a făcut pentru noi? Astfel, gândurile din Noul Testament se bazează de fapt pe Vechiul Testament. (D. Cornilescu)

 

Cu tine în legământ!

 

Mâna Ta, Mântuitorule, fie peste viața mea,

Atunci va fi bine.

Ți-am dat inima mea.

Dă-mi curaj!

Și dacă eu am crezut că am pierdut calea şi credinţa,

Condu-mă!

Și când soarta a jefuit fericirea și speranța,

Te am pe Tine!

Când îmi lipsesc însoţitorii care mă mângâie.

În ceasuri tulburi

Cât de bogată și fericită trebuie să devină o viață

Legat de Tine!

Și pentru toate darurile primite

Fii lăudat.

Nu vreau să fiu nimic, doar pe Isus vreau să Îl am

Veşnic! (H. V. Bezzel)

 

 

Regulament sau reguli de comportament?

 

Matei 7.14: Calea care duce la viață este îngustă.

 Cât de îngusta este, mulți ar dori să ştie exact această delimitare. De aici întrebarea fără răspuns despre calea de mijloc.

 Cei mai mulți ar fi mult mai încântați dacă li s-ar da un statut, reguli precise, apoi un anumit program pentru calea îngustă, pe care trebuie să meargă. Statutul ar trebui să conțină ceea ce se poate și ce nu se poate face. Ei s-ar uita la ea și pentru că este vorba despre prețul ridicat, care duce la fericire, ei ar dori, de asemenea, să se supună statutului care impune obligații ridicate. Ceva de genul: Întotdeauna trebuie să ții cele zece porunci. Nu trebuie să iei în considerare explicațiile lui Luther. Nu aveți dreptul să participaţi la anumite locuri de divertisment. Fumatul nu este pentru tine, așa că trebuie să te abții de la fumat. Băuturile alcoolice se pot permite numai în cea mai mică măsură. Hainele trebuie să le îmbraci în conformitate cu reglementările fixe. Este obligatorie prezența la serviciile divine.

Rugăciunea trebuie să fie dedicată zilnic până la 3 minute. Păcatele trebuie să fie întotdeauna cunoscute imediat. Trebuie să fi un membru al unei comunități creștine și așa mai departe.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

Nr.  32 (7 august 1938)

 

Cuvântul săptămânii: Când Dumnezeu cheamă, El, de asemenea, netezeşte calea.

Stockmeyer

 

Importanța practică a jertfelor

 

Să ne referim acum la înțelesul jertfelor, pentru a vedea ce vrea Domnul să ne spună!

Ultima jertfă, a ispăşirii, sau jertfa pentru vină, este prima care este luată în considerare pentru noi, oamenii. Pentru noi, ordinea este inversă, în primul rând avem de-a face cu păcatele individuale care ne chinuie în fiecare zi. Apoi gândul la natura coruptă a inimilor noastre, ne afectează. În cele din urmă, problema comuniunii cu Dumnezeu, o viață ascultătoare și un devotament complet, de asemenea, ne dă de gândit.

Să prezentăm acum sensul practic al acestor 5 jertfe, cât mai simplu posibil!

Să presupunem că am fost la ușa cortului întâlnirii, întotdeauna și am fost martori oculari la jertfirea completă a diferitelor animale.

Apoi, de exemplu, un israelit, un om din popor, a venit și a oferit o jertfă. Și a adus o oaie tânără. Am fost uimit de ceea ce face și nu înţelegeam. Apoi a început să-mi explice legătura: are o poveste tristă. Ieri, nu știu cum s-a ajuns aici, am devenit foarte furios, la o mică împrejurare. Emoționat și rapid, am spus cuvinte urâte. Gândește-te acum, și copiii au auzit! A fost oribil! Am păcătuit. Acum voi sacrifica această oaie, pentru că păcatele mele să poată fi iertate, conform legii.

Ce are asta de-a face cu păcatul lui? L-am întrebat. Și el a răspuns: Nu există iertare a păcatului fără vărsare de sânge. Nu-mi pot da propriul sânge. Dumnezeu ne-a arătat acum în acest fel în dragostea și harul Său. Sângele oii a fost răscumpărare pentru păcatul meu. Cât de trist este că această biată oaie drăguță a trebuit să moară din cauza furiei mele de ieri. Dar dacă asta nu se întâmpla, nu puteam primi iertare pentru păcatul meu. Bărbatul a sacrificat oaia și a plecat acasă. Acesta a fost jertfă pentru vină.

            A doua zi l-am întâlnit din nou Cortul întâlnirii. De data asta a adus o capră fără cusur, ca jertfă pentru vină. L-am întrebat dacă a păcătuit din nou. Da, a răspuns el, necăjit, a fost din nou același păcat. Dar, ai sacrificat ieri, o oaie pentru asta. Da, dar asta nu mi-a adus linişte. Întotdeauna a trebuit să mă gândesc la asta. N-am mai vrut să mă enervez, ca să fiu sincer. Dar am făcut-o din nou. Acum, mi-e teamă că acest lucru s-ar putea întâmpla cu mine mai des, pentru că am realizat că rădăcina ființei mele este coruptă. Am venit pentru că Dumnezeu să vrea să vindece această rădăcină malefică a inimii mele. Nu vreau să continui ca înainte. Acesta a fost scopul jertfei de astăzi.

După 3 zile, bărbatul a apărut din nou cu un miel ca jertfă. De data asta, de asemenea, l-am întrebat dacă el a păcătuit din nou. Nu, a spus el, chiar știu că am iertarea completă a păcatelor mele din cauza sacrificiilor anterioare. Dar când mă rog, este ca și rugămintea mea nu a ajuns la Domnul. Întotdeauna cade înapoi pe sufletul meu ca o povară. Dacă vreau să fac ceva pentru Dumnezeu, îmi lipseşte ceva din bucuria interioară. Nici nu am linişte sau pace, chiar dacă am fost martor la iertarea păcatelor mele, iar Domnul m-a mântuit de natura mea coruptă. Dar tânjesc din nou după minunata comuniune cu Dumnezeu, pe care am avut-o în primele zile după ce am părăsit Egiptul. Pe atunci, cântam și lăudam. Pentru a restabili comuniunea profundă cu Domnul, aduc jertfă pentru mântuire sau mulțumire.

A 4 a zi, l-am întâlnit, din nou, pe acest om la Cortul Întâlnirii. Și din nou, el mi-a explicat cazul său, în care el a spus: Ieri am primit din nou pace mai multă cu Dumnezeu, astfel încât, am cântat din nou și m-am bucurat, în inima mea. De asemenea, mă pot ruga minunat și mă bucur de comuniune cu Domnul, cu plăcere. Dar încă îmi lipsește dependența totală de voința Lui. Nu mai pot fi ascultător. Dar pentru că vreau ca relația mea cu Dumnezeu să fie mereu netulburată, Îi ofer această jertfă de mâncare. E pâinica specială, pe care soția mea a copt-o la tavă din făină albă. De acum înainte nu voi face nici o distincție între munca mea și slujirea lui Dumnezeu. Nu trebuie să se spună despre mine, niciodată: aici negustorul-acolo copil al lui Dumnezeu. Dar, de asemenea, în toate lucrurile mici și în cele din afară, mă voi lăsa să fiu dependent mereu de voința lui Dumnezeu. Pentru a primi această supunere completă, aduc acum, o jertfă de mâncare.

   În ziua a 5 a, omul s-a întors din nou și mi-a spus: Acum viața mea a devenit frumoasă.  Dumnezeu este alături de mine și mă bucur de minunata Sa comuniune. Acum am ajuns la concluzia că, de acum înainte, viața mea ar trebui să aparțină numai Domnului. Mă pun la dispoziția Lui și vreau să fiu acolo exclusiv pentru El. Această jertfă de ardere de tot, este de a-mi pecetlui devotamentul față de Dumnezeu. La altar, mă voi dedica complet în împlinirea voinței Sale.

 

D. Cornilescu

 

Oricine îşi înțelege trecutul, cu adevărat, și își citește propria istorie în lumina lui Dumnezeu, nu se mai teme de viitor, pentru că cel care a fost credincios ieri, rămâne credincios și este curăţit în întregime. (Stockmeyer)

 

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

Nr. 33 (14 august 1938)

 

 

Cuvântul săptămânii: În măsură cu care dăruieşti, Domnul poate fi cu tine. Dacă le dai pe toate, poți fi ajutat complet.

Stanger

 

 

Jertfa pentru păcat (Levitic 5)

 

Jertfa pentru vină, are de a face cu păcatele personale. Care este numele păcatului, care te împiedică să trăieşti în așa fel încât să ai o relație frumoasă cu Dumnezeu? Fiecare om are multe păcate generale. Dar, de asemenea, fiecare are păcate specifice. Sunt acelea care ne fac probleme și ies în evidenţă, mai mereu. Nu pot afla acest păcat special care te stăpâneşte. Dar Dumnezeu îl cunoaște, și tu îl ştii bine şi poţi să-l recunoşti imediat.

  Ce face imposibilă înaintarea noastră, pe plan spiritual, până acum? De ce ne merge bine, pentru o vreme și apoi, te opreşti? Suntem oare dintre aceia, care să ne ridicăm imediat, şi s-o luăm din loc? Oh, bine ar fi să vedem, că este păcatul nostru, care ne chinuieşte!

  Dacă nu ne cunoaștem încă păcatul, să ne cercetăm mai adânc! Pentru că această problemă trebuie rezolvată. Nu are nici o valoare în a vorbi despre jertfe, doar pentru a avea mai multe cunoștințe. Asta nu ne ajută. Ne înrăutățește și mai mult situația. Doar un păcat mic, este suficient pentru a ne împiedica să avem părtăşie cu Dumnezeu. Tocmai pentru aceasta ar trebui să iasă din inimile noastre.

 Poate că am auzit ceva rău și nu îndrăznesc să am o atitudine împotrivă. Aceasta discreție ascunsă, acest lucru, ce nu doresc să-l spun, poate fi păcatul nostru foarte personal.

De ce suntem noi, copiii lui Dumnezeu, în lume? Sarcina noastră este să mărturisim pe Hristos. Dar de ce nu o facem? Unii, le este rușine de oameni și se tem de vorbele lumii rele, din jur. Dacă toți credincioșii sau toți oamenii ar depune mărturie, ar fi, desigur, un lucru ușor. Dar pentru că lumea din jur este atât de ostilă față de noi, nu avem curajul să-L mărturisim pe Domnul Isus.

S-ar putea să ascundem ceva fără să fim conștienți și să ne mai gândim la aceasta. Unul își cere scuze cu atitudinea: Nu trebuie să vă iertați unul pe altul! E mai bine să rămâi precaut. Atunci nu jignești pe nimeni! Ne putem da seama de greșeli, dar nu acționăm în conformitate cu convingerile şi încredințarea noastră. Ăsta e păcat!

 Nu există creștinism în secret; pentru că nu este într-adevăr o chestiune privată, după cum se spune adesea. Pentru unii dintre noi, acesta este principalul obstacol. Nu ai curajul să te faci de râs. De aceea, te retragi. Dacă nu mărturisești deschis și nu ești sincer în faţa Domnului, poți ajunge la lucruri rele. Poate că ăsta e păcatul nostru?

S-ar putea să fi avut curajul să depui mărturie. Dar ni s-a întâmplat să o murdărim cu ceva impur, mare sau mic, în noi sau în jurul nostru. Această lume este o lume murdară. Biblia spune că este rea şi nelegiuită. Totul este rău în această lume. Suntem în mijlocul ei și nu putem ieși. Suntem blocați în ea. Dar dacă trăim separat și ne ferim de aceste lucruri pământești, este cu totul diferit. Sau, mai trebuie să ne amestecăm peste tot? Se poate vedea o diferența între lume și noi? Sau, vor fi oamenii surprinși, dacă într-o zi, vor auzi că noi Îl primim pe Hristos? Își dau seama că ceva s-a schimbat în umblarea noastră? S-ar putea să avem rude necunoscute. Pot ei să perceapă cu ușurință o schimbare în viețile noastre? Sau, nu văd nicio diferență? Dacă acesta din urmă este adevărata și ajungem să fim conștienți de aceasta, atunci este păcat.

Nu păcatele mari şi grosolane ne distrug. Nici nouă nu ne place să le atingem. Dar păcatele mici ne distrug și ne rețin de la trăirea adevărată cu Dumnezeu.

Chiar și vorbirea nesăbuită și ușuratică este păcat. Dacă cineva afirmă ceva cu hotărâre, de exemplu: acum voi face acest lucru și totuși nu-l face, fie că este vorba de bine sau rău, acesta va fi, de asemenea, un păcat. Nu s-a gândit la asta și a crezut că nu e așa de rău. Dacă gândim așa, acesta este păcatul nostru.

 Acestea sunt doar câteva exemple din viața de zi cu zi. Vor să ne ajute să aflăm ce suntem și cum se numește păcatul care ne stăpânește. Dacă vrem să mergem mai departe, trebuie să luăm aceasta în inimă și să o cercetăm. Aceasta este problema noastră personală, fără de care totul nu are nici o valoare. Numai în acest fel este posibil să avem de fapt o întâlnire adevărată cu Dumnezeu.

Să ne ferim, de asemenea, de o auto-iluzie, că binecuvântarea lui Dumnezeu este când, totul merge bine în viețile noastre. Aceasta este binecuvântarea, atunci când eu personal sunt separat de lume și mă cercetez în faţa lui Dumnezeu: Care este păcatul meu? Ce mă împiedică să Te urmez?

 E ceva în viața ta, la care nu te-ai gândit și nu l-ai luat niciodată în serios? Și cât de rău este cu înșelăciunea de oferi ceva cuiva, apoi să-i ceri înapoi! Poate că te gândești că așa ceva ţi-a făcut şi ție Dumnezeu! Cum așa? Când ne-am deschis inimile Domnului Isus, am spus: Doamne, eu sunt al Tău. De acum înainte, Îți aparțin. Astfel am fost consacrați lui Dumnezeu. Dar este acest lucru adevărat, că astăzi suntem ai Lui? Sau ne-am întors? De asemenea, i-am promis: Doamne, acum aduc toată vina mea la picioarele Tale. De câte ori a fost revendicată această vină și celelalte lucruri consacrate Lui, au fost folosite, ca fiind ale noastre! Ochi, urechi, mâini, tot ce avem, le-am pus la dispoziția Lui și apoi le-am luat imediat înapoi. Aceasta este o înșelăciune, faţă de Dumnezeu. Dar Domnul nu permite acest lucru.

S-ar putea să ne cerem scuze că am uitat, sau n-am realizat situația. Chiar dacă s-a făcut ceva din ignoranţă, nu schimbă faptul că am greșit. Câte păcate asemănătoare sunt în viețile noastre, între noi şi Dumnezeu!

 Noi am jurat să-I dăm timpul nostru și L-am înșelat în mod ruşinos. Câte zile sunt de fapt într-o săptămână sau într-o lună care sunt folosite doar pentru El? Totul aparține Domnului, casă, banii, copiii, totul! ... spuneam noi în momente de exaltare religioasă. Dacă realizăm, că acesta este Domnul, dar, în realitate, nu-L lăsăm pe El să conducă, este din nou infidelitate faţă de Dumnezeu. Lucrurile acestea mici ne doboară, în cele din urmă.

 Nu păcatele mari, ci aceste cuvinte sfărâmate, aceste mici şi fragile promisiuni, pe care le facem Domnului Isus, sunt principalul nostru obstacol. Poate chiar am lucrat pentru Hristos și am făcut propagandă pentru El. Domnul trebuie să spună, din păcate: ciudat, el dorește să câștige pe alții pentru Mine și el însuși a dat înapoi și face ceea ce vrea. E o situație tragică.

Un exemplu ar dori să explice acest lucru! O fetiță și-a pierdut mama din cauza morții. Tatăl a iubit copilul foarte mult și a încercat să înlocuiască pe mama, în toate lucrurile. Copilul, încet, l-a făcut pe tată, din nou să iubească. Ceea ce pentru el era imaginaţie, a devenit realitate

 Într-o zi, însă, tatăl a spus că ceva nu mai era la fel ca înainte. Copilul nu mai stătea cu el atât de mult. La prânz și seara, se retrăgea prematur, ceea ce l-a făcut pe tată grijuliu și neliniștit. Copilul era încă grijuliu fața de tată. Dar părtăşia zilnică dispăruse.

Curând, ziua de naștere a adus soluția. Copilul i-a oferit tatălui cele mai cordiale binecuvântări cu un mic pachet. A desfăcut cu grijă pachetul mic. Tensionat de ceea ce ar fi putut fi înăuntru, el a scos ultimul ambalaj. Era un pulover lucrat mărunt. Cu recunoștință, tatăl a spus: dragă copilă, asta îmi dă multă bucurie. Dar nu ar fi trebuit să cheltui atât de mulți bani pe mine. Da, știi, dragă tată, nu l-am cumpărat. L-am tricotat chiar eu într-o perioadă în care nu eram cu tine. Afectat și mișcat de această iubire secretă și grijulie, el a mărturisit: Sunt foarte fericit de acest dar. Dar, știi, aș fi preferat să te am cu mine în acele momente.

 Același lucru poate fi şi cazul cu noi. Dumnezeu tânjea după noi și L-am lăsat singur. I-am adus ceva ca să ne putem distanța de El. Aceasta este infidelitatea noastră faţă de Dumnezeu. Cred cu tărie că acesta este unul dintre principalele motive pentru care majoritatea copiilor lui Dumnezeu nu merg mai departe. În loc să-L urmăm pe El, am făcut ce ne-a plăcut. (D. Cornilescu)

 

Apelul tatălui 138.3

 

Psalmul 138.3: Când te chem, Tu mă auzi și dai o mare putere sufletului meu.

 

Sunt cuvinte în Scripturi care sunt ca buretele pe stâncă. Acestea sunt cuvintele pe care numai Domnul ni le pote transmite. Rămân blocate în viață și în memorie, uneori ani de zile. Ele sunt cuvintele lui Dumnezeu, încercate și testate și cu experiență de sine. Știi asta? Cu cât deții mai multe, cu atât viața mai bogată și mai puternică devine în urmarea lui Isus.

 Un cuvânt de acest gen este astăzi." Noi îi spunem chemarea tatălui 138.3. Aceasta este o modalitate mai bună de a păstra cuvântul din psalmi. O triplă înșiruire sună ca ceva de felul: 1. Apelul nostru către cer, 2. Răspunsul tatălui și 3. Marea Lui putere.

1. Apelul nostru către cer. Când Te chem. Augustin a spus odată un cuvânt bun: Prima oră a dimineții este cârma zilei. Ca şi cum cârma determină direcția unei bărci, tot așa viața noastră de zi cu zi primește în drumul ei destinația şi direcția în prima oră a dimineții.

Prima oră are aur în gură, spune bine-cunoscuta zicală. Se are în vedere chemarea lui Dumnezeu, în sensul ei profund. Căci, gândurile și forțele eternității curg în prima oră a dimineții, apoi virează și te conduc toată ziua în direcția Domnului și a voinței Sale. O astfel de zi va deveni întotdeauna o experiență minunată cu Dumnezeu. Dar dacă ora dimineții este sub grabă sau dacă este plină de gânduri rele și vorbe urâte, atunci toată ziua va fi la fel.

Frate, soră, cum sunt orele de dimineață, cum începi ziua? Dacă tu intri în soarele de dimineață devreme, venind împreună cu Isus în rugăciune, razele de soare ale lui Dumnezeu pătrund în viața ta de zi cu zi, şi El este lumina ta! Suflete, să nu uiți asta...

          O casă de copii care accepta copii săraci și fără părinți nu a avut pâine, într-o zi. Dimineața, toți cei mici așteptau micul dejun. Stăpânul casei s-a unit cu colaboratorul său în rugăciune, crezând ferm că Dumnezeu îi va auzi și va da casei pâinea necesară la momentul potrivit. Între primul și al doilea semn de clopot, un brutar și trăsura lui se opri în fața casei. El a adus multe coșuri pline de pâine și plăcinte și, deși el a trăia foarte departe, a ajuns la momentul potrivit. A fost un miracol în fața tuturor. Cum s-a întâmplat? Noaptea trecută, acest maestru brutar a avut îndemnul, în mod repetat, să ia toată pâinea pe care încă o mai avea în magazin și să o aducă la casa copiilor. Brutarul s-a supus în cele din urmă şi a ajuns la momentul potrivit, fiind ovaționat când a ajuns. El nu a fost deloc surprins, atunci când stăpânul casei i-a spus despre rugăciunea, care a fost ascultată.

 

 

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

 

Nr. 34 (21 august 1938)

 

 

Cuvântul săptămânii: Rugăciunea este un foc; cine stă departe, se va răci.

(Johann von Bernieres Louvignie)

 

Păcatul faţă de Dumnezeu și faţă de oameni

 

Levitic 5

Câte păcate dorim să le ţinem încă ascunse! Tot ce citim în acest capitol și mai departe, are legătură cu noi. De asemenea, este posibil să existe încă o dispută veche, care nu este rezolvată între noi și rudele sau vecinii noștri. Acest lucru, este datorită păcatului faţă de Domnul, faptul că noi nu ne-am rezolvat relaţia cu Dumnezeu. Fie că știm acest lucru sau nu, potrivit Scripturilor, aceasta situaţie, este și rămâne păcat.

 Multe păcate personale vor fi găsite în continuare. Dar noi, copiii lui Dumnezeu, am trecut peste ele, fără să le atingem și fără să le scoatem din întuneric la lumină. Dar este exact păcatul ascuns, pe care trebuie să-l aflăm și să-l numim. Ce ar trebui să faci acum, odată ce l-ai găsit? În acest capitol, Dumnezeu ne oferă un ghid despre cum poţi scăpa de el. Există două moduri de rezolvare: unul ne arată lichidarea păcatului nostru împotriva lui Dumnezeu, în timp ce celălalt se referă la păcatele împotriva oamenilor.

1. Dacă am păcătuit împotriva lui Dumnezeu, cu bună știință sau fără să știm, trebuie mai întâi să scăpăm de această vină. Acest lucru se face prin a cere o iertare completă pentru aceasta vină. Se spune aici: și el va aduce un berbec fără cusur, ca o jertfă de vinovăție. Această jertfă este chiar Domnul Isus, care a murit pe cruce pentru noi și apoi a răscumpărat păcatele cu sângele Său.

 Dacă acest fapt a fost arătat până acum superficial, acum ar trebui să mergem din nou sub Crucea lui Isus. Aici vrem să vedem, ce dureri i-au cauzat Domnului Isus, aceste păcate din viețile noastre. Nici o predică despre păcate şi pedeapsă, nu este de folos. Crucea spune mai multe. Vino, păşeşte sub crucea Domnului, uită-te la trupul desfigurat al Celui Răstignit, atunci nu te va lăsa neatins! E imposibil să-L vezi așa, și apoi să mergi nesăbuit mai departe. Cei care stau în acest fel, indiferenţi, nu mai pot fi ajutați.

Omul credincios are o inimă mai senzitivă și nu se poate uita la această imagine nemișcat. Când cineva Îl vede pe cruce, trebuie să spună: păcatul meu, Doamne, te-a adus pe cruce! El ne-a dat iertare pentru aceste păcate. Și vrem să acceptăm aceasta iertare, cu recunoștință din mâna Lui!

Numai cu iertarea, nu ești însă pe deplin ajutat. Noi acceptăm cu plăcere cest dar al harului, dar trebuie să realizăm, ceea ce am înşelat și am folosit pentru noi. Cu alte cuvinte, trebuie să facem opusul, a ceea ce până acum, a fost creștinismul nostru. Acest drum este: să ne corectăm atitudinea, nu către oameni, ci către Dumnezeu. S-ar putea să fim pregătiți imediat să îndreptăm lucrurile cu oamenii. Dar să ne amintim că El este Cel de la care am luat totul și L–am nedreptățit. Să ne reparăm greşeala şi să ne punem din nou la dispoziția Lui, dar să-I dăm, mai mult decât o cincime din valoarea înşelăciunii! (vă rugăm să citiți versetul 14 până la 19). Lui Dumnezeu Îi aparține chiar mai mult decât înainte. Acum trebuie să recuperăm ceea ce am risipit şi pierdut înainte. Să fim la dispoziția Sa în devotament complet și cu mai multă încredere. Aceasta este condiția în care vom obține din nou bucurie și pace, care ne ajută să umblăm fericiţi pe cale Nu ar trebui să căutăm iertarea și apoi să continuăm să facem ce vrem. Căci acesta este exact păcatul nostru înaintea Domnului. În cazul acesta, soluţia este următoarea: ia iertarea și corectează-ţi purtarea faţă de Domnul.

2. Este invers, când vine vorba de păcate faţă de oameni. Se spune: mai întâi repară-ţi greşeala faţă de aproapele tău, și apoi caută iertare de la Dumnezeu. Scriptura însăşi indică acest lucru spunând: du-te mai întâi și împacă-te cu fratele tău și apoi vino... dacă cineva a păcătuit făcând o nelegiuire unui om, sau a vorbit urât despre el, atunci, du-te mai întâi la el și mărturiseşte-ţi vinovăția.

Cu toate acestea, nu trebuie, sub nicio formă, să rămânem la acest fapt; pentru ca, mărturisirea făcută numai în fața oamenilor, nu dă iertarea lui Dumnezeu. Vino la Dumnezeu și adu toate acestea sub crucea Domnului Isus, care a murit pentru păcatele tale! Mai întâi trebuie să ne reparăm greşeala şi s-o recunoaştem. Apoi, să venim și să căutăm iertarea cu Dumnezeu.

 În cazul păcatelor împotriva lui Dumnezeu, putem lua iertarea de la El și apoi să ne reparăm greşelile. Și când am păcătuit faţă de oameni, trebuie mai întâi să facem pace cu ei, și apoi să cerem iertare lui Dumnezeu. În Noul Testament nu găsim aceste puncte atât de clar explicate. Este o dovadă că Vechiul Testament nu este depășit. Prin urmare, nu ne putem descurca fără el. Aici, în aceaste prime cărţi din Biblie, ni se arată deja creștinismul practic.

 Ce vrem să învățăm pentru noi de la această jertfă de vinovăție? Nu să știm prea multe și să avem o cunoaștere mare și frumoasă, ci dorim pentru a pune în practică tot ceea ce am cunoscut despre puterea lui Dumnezeu. Domnul Isus însuși a spus: "Dacă știți aceste lucruri, sunteți binecuvântați, dacă le faceți."

 

D. Cornilescu

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

Nr. 35 (28 august 1938)

 

Cuvântul săptămânii: Rugăciunea a fost hotărâtoare în fiecare criză a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Hudson Taylor

Jertfa pentru păcat

Levitic 3.4

 

Prin contemplarea Jertfei pentru păcat suntem conduși în procese de gândire, care sunt foarte profunde. Aici nu avem de-a face cu păcatul pe care îl vedem. Dar şi în acest caz, el este originea tuturor relelor.

 

 Pornirea și laitmotivul a ceea ce determină păcatul, sunt gândurile noastre. Nu mâna noastră este cea care face păcat. Picioarele noastre, de asemenea, ar putea merge pe căi bune toată ziua, cu excepția cazului în care gândul le pune în mișcare și le conduce la locul de ispită. Membrele nu se pot conduce singure. Dar de îndată ce un gând apare în capul meu, mădularele sunt gata pentru a îndeplini gândul. Prin urmare, deși aceste fapte par rele, ele nu sunt de fapt păcatul în sine. Ceea ce este în spatele lor, este inițial păcat. Și Dumnezeu vrea să se ocupe de asta. Așteaptă la același lucru şi de la noi.

Nu ar trebui să fim atât de nechibzuiţi și să ne batem mâna, sau să dăm vina pe ochii și pe picioarele noastre pentru o nedreptate care a fost comisă. Să-l urmărim mai degrabă pe vameşul, căruia, i-a bătut inima! Jertfă pentru păcat are de-a face cu sursă ascunsă a păcatului. Domnul Isus însuși spune, o dată: din inimă vin gânduri rele. Înainte ca păcatul să devină o faptă, ochiul a pregătit calea pentru aceasta. Dar privirea era ținută de gânduri. Și cu aceste lucruri ascunse, care sunt pregătite în fundalul vieții noastre sufletești, jertfa de păcat are legătură.

Avem curăţire prin sângele lui Isus, iertarea păcatelor și pacea cu Dumnezeu. Cu toate acestea, în ciuda tuturor eforturilor noastre, pur și simplu, păcătuirea nu vrea să înceteze să existe, în viețile noastre. Tot ceea ce a fost arătat şi recunoscut că păcat, a fost adus la lumină și pus în ordine. Și totuși puterea răului continuă să ne chinuie. Unde şi ce lipsește? Oh, când se va termina o dată cu această situaţie? Așa, am putea ofta. Dar tocmai pentru aceasta, Dumnezeu vine să ne ajute.

Să aruncăm o privire rapidă în spatele scenei, în inima noastră! Vom observa imediat că acest lucru necesită o curățire totală. Și acest act este realizat prin Jertfa pentru păcat. În acest fel, Dumnezeu ne arată că păcatul este ceva groaznic. Nu numai că fapta este expusă, dar este ceva condamnabil, inadmisibil. Dar faptul că inima se amestecă atât de aproape, imperceptibil, este cel mai rău.

 În capitolele noastre ni se oferă o serie întreagă de persoane, care, toate, fără excepție, au reacționat și ele la influența păcatului. Efectul distrugător al acestor oameni nu vine din faptele lor rele, ci din inimile lor păcătoase. Și păcatul rămâne. Păcat, fie că este făcut de către cel mai slabi sau cei mai puternici locuitori ai unui popor.

Toată lumea are o anumită sferă de activitate. Și un lucru este sigur, că prin răul pe care cineva îl are, anumite radiații păcătoase sunt transmise mereu. Păcatul ne-a atins nu numai pe noi, ci și pe toți cei cu care suntem adunați. Și ceea ce eu am stricat în semenii mei, este dificil de a reface, de a repara. În unele ocazii, fericite, mai rare, nu este aşa de grav. Dar în alte ocazii, când mă arăt așa cum sunt, influența mea rea se transmite asupra altora.

            De exemplu, eu sunt cunoscut ca ceea ce eu sunt în felul meu de a fi, prin aspectul exterior. Oamenii se vor uita mereu la mine prin acest pahar, şi-şi vor spune părerea lor despre mine. Dacă vreau să mustru sau să încurajez pe cineva, mi se spune: nu pot lua nimic de la tine, nu-mi eşti un bun exemplu. . Acesta este rezultatul a ceea ce a ieșit din mine. Uneori am dori să ne păcălim, să înşelăm aparenţele, asupra situaţiilor din jur. Dar aşa ceva nu poate fi înșelat şi ascuns. De aceea este atât de important ca întreaga noastră fiinţă să fie schimbată.

De asemenea, ne place să ne cerem scuze cu pretextul, că fiecare îşi are defectele lui. S-ar putea să fie o persoană care îi enervează constant pe ceilalți. Un altul este plin de lucruri mici, alţii sunt inutili sau răi şi duşmănoşi. Avem de-a face cu toate aceste păcate.

            Oricât de mic ar fi cercul său, omul obișnuit, care are păcate, îi contaminează pe cei din jur, cu care are contact. Radiaţiile păcătoase pot trece la alţii, prin vorbire, acasă, sau pe stradă. Fie că este vorba de vecin, sau de un coleg de muncă, sau de o prietenă, toţi pot fi contaminaţi de aceste influențe negative. Cercul în care ne mișcăm este deja, suficient de mare, încât persoanele din jur, să fie afectate de păcatele noastre. Persoanele mai sus puse, poate un șef de departament sau director al unei fabrici, au un alt grup de persoane cu care sunt conectați.

Păcatul lor și efectele sale, ajung, prin urmare, la mai mulți oameni.

 Chiar și un sat poate fi afectat de păcat. Poate că actualul pastor, cu toată sinceritatea și fidelitatea față de Dumnezeu, ar dori să aducă mesajul evangheliei, curat, bisericii sale. Dar oamenii nu-l vor și preferă să aleagă pe altul, care predică pe placul lor. Diverse adunări au păcătuit deja prin astfel de măsuri. Unele decizii asemănătoare, produc efecte negative, peste tot. Din păcate, astfel de situaţii şi legături, sunt, de obicei, recunoscute prea târziu.

Chiar și preotul, ca o persoană deosebit de responsabilă, este menționat în capitolele noastre. Dar oare, să fie numai păstorii și predicatorii? Potrivit Noului Testament, toți copiii lui Dumnezeu sunt preoți, pentru că au o relație specială cu Dumnezeu, pe care lumea nu o știe. Oamenii vor spune: "Vedeți-i pe acești oameni pioși şi evlavioşi." Tot ce fac e ipocrizie!

 Când un astfel de preot păcătuieşte, paguba făcută nu poate trece neobservată. Ca un reproș chinuitor, gândurile vin: din cauza mea, oamenii nu apar la slujba din biserică. Se așteptau la imposibilul de la mine și nu am putut face asta. Eu sunt de vină. Dacă mai am încă păcate nemărturisite Domnului, se pot aștepta oamenii să nu mai fac asta? Eu nu sunt un înger, nici nu sunt fără păcate! Dar pentru că am realizat că daunele ar putea fi reparate, nu există nici o scuză aici.

 

Este un izvor, din care curge sânge sfânt pentru săracii păcătoşi,

Un izvor care face minuni mari și linişteşte orice durere.

Acest sânge scump curge pentru mine, cred și-l apuc!

De asemenea, îmi face ca răul să fie bine, căci Hristos a murit pentru mine.

 

Harul existent al lui Dumnezeu, de asemenea, vorbește împotriva voinței proprii de a se apăra. Dar de ce, nu a fost suficient pentru noi? Nu e de ajuns! Putem spune asta? Nu este cazul că, pur și simplu, nu l-am folosit, deşi e la îndemâna noastră? Găsim și inventăm multe scuze pentru a păstra păcatul. Ele nu se aplică la Dumnezeu. Dacă am avut o victorie o dată sau de două ori, de ce nu ar trebui să fie întotdeauna posibil? De aceea se spune aici, la fiecare: nu există nici o scuză, păcatul este și rămâne păcat. Acesta este situat în interiorul ființei umane și, prin urmare, mai presus de toate, inima trebuie să fie curăţată.

 

D. Cornilescu

 

Iubește-L pe Dumnezeu

 

Există un indicator foarte simplu dacă iubim, sau nu, pe cineva. Acestea sunt gândurile noastre. Cu cât iubim mai mult o persoană, cu atât ne gândim mai mult la ea, și dacă l-am iubi cel mai mult, gândurile noastre ar fi cele mai mult preocupate cu această persoană. Deci, dacă L-am fi iubit pe Dumnezeu peste toate lucrurile, ne-am fi gândit la El mai mult decât la orice altceva. Facem asta? Fiecare zi, este răspunsul. Și fiecare zi, ne spune că sunt doar câteva minute minuscule, care se potrivesc cu gândurile lui Dumnezeu, în timp ce în fiecare zi atât de multe alte lucruri sunt mult mai aproape de noi, decât de El.

 

Vameşul şi păcătosul

Luca 15.1-10

Vremurile au trecut de mult, de când se vorbea despre Isus, că El a acceptat păcatul și a stat cu păcătoşii la masă. Dimpotrivă, a existat o izbucnire de laudă din aceasta și pentru că El atât de...

 

 

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

 

Nr. 36 (4 septembrie 1938)

 

Cuvântul Săptămânii: Pe toţi cei ce–L aşteaptă cu nerăbdare, Domnul îi conduce de la har la har, în plinătatea vieții Sale.

 Stockmeyer

 

 

Fiecare păcat cere ispăşire

  Levitic 4

După cum vedem în tot acest capitol, Dumnezeu pune o încredere aproape nelimitată în onoarea omului. Aproape toate versetele arată că Domnul se gândește doar la păcatele fără voie. El nu se mai așteaptă ca noi să păcătuim cu voia și cu bună știință. Cu toate acestea, El speră la o supunere completă. .

 Dumnezeu știe că noi, păcătuim în mod neintenționat, și de aceea El a avut grijă să se gândească la aceasta. Desigur, acest lucru nu înseamnă că, nu există nici un păcat în cazul în care conștiința mea nu mă condamnă. Conștiința noastră nu este un standard, ci doar Dumnezeu și Cuvântul Său. Unde este omul care s-ar putea justifica în fața Domnului? Dacă nu putem face față păcatelor conștiente, poate fi posibil acest lucru cu cele din neştiinţă? Ce nebunie este să ne bazăm pe principiul omenesc: fă bine și de nimeni să nu te temi!

Păcatul din neştiinţă se întâmplă cu siguranță mult mai des decât cel obişnuit, care se vede. Prin urmare, Dumnezeu dorește să ajungem să știm ce este păcatul și să facem diferenţa dintre ceea ce este şi nu este considerat păcat.

 Din păcate, încă știm prea puține lucruri din Biblie. Noi doar ne facem câte o idee despre conceptele divine, dar pe care, niciodată nu le–am respectat. Dar Dumnezeu nu ne condamnă pentru păcatele noastre inconștiente. Dar ar trebui să fie dorinţa noastră, ca să nu ne cerem scuze cu ignoranța şi neştiinţa. Prin urmare, dorim să încercăm cu mare zel ca să cunoaştem mai mult în această privință!

            Câți oameni sunt, care își trăiesc viața creștină cu ușurință! Din când în când, se mulţumesc cu câte o predică. Citești puțin aici și auzi ceva acolo. Știu cam ceva despre toate. Dar Dumnezeu ne-a dat Cuvântul Său, ca să îl studiem în fiecare zi cu dorința arzătoare de a învăța mult mai multe despre El. Fiecare păcat, chiar făcut din neştiinţă, rămâne păcat. Asta nu e doar o imaginaţie goală.

Din toate aceste motive, ne dăm seama că nu contează dacă o persoană obişnuită sau un preot păcătuieşte. Rămâne o nedreptate pentru fiecare. Faptele rele și păcatele făcute trebuie să înceteze. Trebuie îndepărtate. Cum se întâmplă acest lucru?

            Când preotul păcătuieşte, şi pentru aceasta a adus vina asupra poporului, el îi va oferi Domnului un viţel tânăr fără cusur ca o jertfă de ispăşire, pentru păcatul pe care l-a comis.

 Taurul din această jertfă, din punctul de vedere al Noului Testament, este întotdeauna imaginea Domnului Isus, care a murit pe cruce pentru păcatele noastre. Așa că să nu ne înșelăm pe noi înșine și să ne gândim că, odată cu mărturisirea păcatului, totul este pus din nou în ordine. Fiecare păcat comis ne conduce să realizăm faptul, că întreaga jertfă al Domnului Isus, astăzi, este încă necesară pentru ispăşire. Cu fiecare păcat trebuie să venim la picioarele Domnului, și să realizăm din nou, faptul că El a purtat păcatul în locul meu.

Animalul jertfit trebuia să fie curat și fără cusur. Viața fără păcat a Domnului Isus a fost prețul pentru aceasta. Dacă acum am în faţa ochilor preţul mare care s-a plătit pentru fiecare păcat, ajung să am o mare ură față de păcat. Atunci nu mai pot să păcătuiesc cu uşurinţă. . Este imposibil să continui să nu apreciez acest sacrificiu, pe care Domnul Isus l-a făcut pentru mine.

 Să ne adâncim încă o dată în această faptă minunată a lui Isus. Nu viața Lui fără păcat ne îndepărtează păcatul, ci doar jertfa Sa. Dumnezeu a cerut israeliților, care au păcătuit, să aducă viţelul la intrarea în Cortul sfânt, înaintea lui Dumnezeu, să acopere cu mâna capul animalului și să-l junghie înaintea Domnului.

 Sufletul care a păcătuit, are direct de-a face cu Domnul Isus. Dacă nelegiuirea este îndreptată împotriva oamenilor sau chiar a lui Dumnezeu, întotdeauna îl lovește pe Dumnezeu. David, de asemenea, a trebuit să mărturisească: Am păcătuit numai împotriva Ta. Fiecare păcat este, fără excepție, o nelegiuire împotriva lui Dumnezeu.

De aceea trebuie să le aduci înaintea Lui.

 

 D. Cornilescu

 

Firea pământească

 

Atâta timp cât Firea pământească deţine supremația în viața noastră, vom rămâne întotdeauna dominaţi de nefericire și nervi, robi ai păcatului, fără teamă de moarte și fără să realizăm responsabilitatea faţă de sufletul nostru.

Adolf Köberle

 

 

Ceremonie de delegare la Ländli

 

Duminică, 21 august, a avut loc la Ländli, Ceremonia de delegare surorii Hilda Bütikofer, care va face parte din misiunea de lucru în China în luna septembrie a acestui an. Întreaga comunitate Ländli, formată din surori, angajați și invitaţi, s-au adunat pentru această festivitate.

 

 

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

 

Nr. 37 (11 septembrie 1938)

 

 

Cuvântul Săptămânii: Ca să auzi, trebuie mai întâi, să înveți tăcerea.

 Johannes Schmidt

 

Păcatul este asupra Lui

Levitic 4

 

Se pare că aproape la toate jertfele, a fost nevoie ca omul să-și pună mâna pe capul animalului. Procedând astfel, mărturisește el: nu am nici o posibilitate, să-mi asigur eu ispăşirea pentru păcat. Prin toate eforturile mele de a face bine, eu nu mai pot scăpa de ele. Nu am nici un mijloc de a face acest lucru. De aceea mă bizuiesc pe această jertfă cu toată puterea fiinţei mele. Altfel, sunt o persoană pierdută.

 Acest lucru este, de asemenea, cazul cu privire la Domnul Isus. Făcând același lucru, păcatele mele și tot ceea ce sunt prin natura mea, sunt transferate la această jertfă. Eu însumi sunt pierdut, dar Tu Doamne, Tu ești totul pentru mine, Tu stai în fața lui Dumnezeu pentru mine, astfel încât să putem striga către Tine în starea noastră fără speranță.

 Și acum jertfa trebuie adusă. Dumnezeu cere ispăşire. Animalul nevinovat și fără cusur trebuie să se lase sacrificat. Nu are rost să ne dăm viețile pentru asta. Pentru că aceasta este păcătuire. Este fără speranță pentru mine, şi de neînţeles, să fiu în măsură să fac aşa ceva, să mă amestec în acest fapt. Pot sprijini doar o mână pe capul Domnului Isus, ca un om disperat și să recunosc: Doamne, eu sunt pierdut. Îţi aduc Ţie, păcatele și toată natura mea! Procedând astfel, Îl sacrific pe Domnul Isus, înaintea lui Dumnezeu, cu păcatul meu.

 Oh, am dori să mulțumim mai mult, pentru ceea ce înseamnă aceasta pentru noi! Ar putea aduce o cugetare mai profundă, într-o inimă sinceră, despre ce este răscumpărarea! Astfel, păcatul ar fi lovit în rădăcinile sale. Israelitul, care și-a pus mâna pe capul viţelului, l-a făcut pe deplin conștient că acest animal nevinovat trebuia să moară, de dragul lui. A văzut cu inima plângând, cum a fost ucis, în faţa lui. Întotdeauna a fi trebuit să-și spună: pentru mine și păcatele mele, pentru furia mea și pentru temperamentul meu, acest biet animal a trebuit să-și dea viața.

 Vezi tu, fiul omului? Aceași lucrare a înfăptuit-o Mântuitorul. A murit pentru tine! Pentru a duce la bun sfârşit sacrificiul, preotul a trebuit să-și înmoaie degetul în sânge și să-l stropească de șapte ori, înaintea perdelei sfântului locaş.

Domnul Isus a luat asupra Sa tot păcatul nostru și l-a adus înaintea lui Dumnezeu. Prin sacrificiul înlocuitor, viaţa noastră ne-a fost dăruită înapoi. Aici sângele vorbește despre acceptarea noastră perfectă de către Dumnezeu. Păcatele mele sunt de șapte ori, perfect, ispăşite și răscumpărate. Jertfa Domnului ajunge în întregime, pentru toate păcatele mele.

Faptul că preotul a trebuit să stropească sângele în faţa perdelei cortului, indică faptul că drumul spre Dumnezeu a fost deschis datorită acestui fapt. Nu mai este nimic între mine și Domnul. În momentul în care Isus a făcut tot sacrificiul Său pentru noi pe cruce, perdeaua din Templu s–a rupt. Accesul la Dumnezeu a fost liber, prin sângele Său. Nimic nu mă împiedică acum să caut fața Domnului.

 După această întâlnire, preotul trebuia să ungă cu o parte din sânge coarnele altarului, pentru tămâia parfumată, care era înaintea Domnului, în Cortul întâlnirii.

 Tămâia mirositore vorbește despre relaţia mea personală, cu Dumnezeu. Pentru noi, oamenii din noul legământ, aceasta înseamnă viața noastră de rugăciune cu Domnul Isus. Acum, Dumnezeu poate auzi, vocea mea și să răspundă la ea. Acum am pus în practică, posibilitatea de a trăi viața mea, în mod liber, cu Dumnezeu. Despre asta e vorba în tămâierea mirositoare.

Dar el trebuia să toarne sângele viţelului pe pământ în faţa altarului de jertfă, care stătea la intrarea în cortul sfânt. Altarul jertfelor arse indică faptul că viețile noastre sunt acum în slujba Domnului. Domnul acceptă această slujire, pentru că dreptatea Sa a fost satisfăcuta de sacrificiul Domnului Isus. Conștiința mea e acum liberă. Nu mai sunt obstacole în viața mea de rugăciune. Căci Domnul a acceptat totul. În cele din urmă, toată grăsimea trebuia arsă pe altarul arderilor de tot. Grăsimea e cel mai bun lucru din viața mea. Ea ar trebui să fie acolo, în întregime pentru Dumnezeu. Timpul meu cel mai bun, puterea mea deplină, mintea mea, și gândurile mele, ar trebui să fie consumate pe acest altar, pentru Domnul. Toate acestea Îl reprezintă pe Domnul Isus, deși El a murit nu pe altarul jertfelor arse, ci pe cruce.

Când Domnul a împlinit toate aceste lucruri, plăcerea lui Dumnezeu s-a împlinit prin El, pentru că El a împlinit voia Tatălui. Doar din cauza păcatului nostru, Dumnezeu a trebuit să-L pedepsească. Și prin această faptă minunată, noi vedem cum acest Om, care nu a avut nici un păcat, s–a aşezat de bunăvoie pe altarul de jertfă, pentru a salva omenirea.

 Ceea ce a mai rămas din animalul jertfit, de exemplu pielea, carnea, măruntaiele și așa mai departe, au trebuit să fie scoase din tabără într-un loc curat și arse.

Și noi, cărora ni s-a permis să recunoaștem iertarea lui Dumnezeu din nou aici, Îl urmăm acum pe Domnul Isus, pe calea Sa de dispreț, în afara taberei. A fost crucificat în afara taberei, exclus din societatea umană. Chiar și astăzi, El este încă în afară, și noi suntem una cu El, dacă vrem să–L menținem ca Mântuitor personal. Dacă ne-am aminti aceste procese interioare, la fiecare păcat, am putea noi, încă să păcătuim cu o inimă ușoară?

De ce a dat Dumnezeu aceste legi pentru jertfe, poporului lui Israel? În acest fel, El a dorit să ne arate că pe această cale, există o dăruire completă față de El. Toate eforturile și intențiile noastre bune sunt prea slabe pentru a învinge o astfel de putere, care este păcatul.

Și cel mai important lucru, să nu–l uităm niciodată! Să ne odihnim mâna pe El. Când a murit El, am murit şi eu! Inima mea rea este răstignită cu El. Dacă se mişcă din nou, ca să ne conducă, vom ști, ca să ne opunem şi să refuzăm; căci ea a murit pe cruce. Acesta este calea spre victorie.

Nu numai păcatele mele, El a le–a luat la cruce. Ceea ce sunt eu ca ființă umană a trecut asupra Lui, de asemenea, când El a murit pentru mine. A luat totul cu El, în mormânt. Acum, toate acestea au dispărut din faţa chipului lui Dumnezeu. Acum, de asemenea, am înviat cu El la o nouă viață, care nu este în nici un fel legată de cea veche.

            O astfel de viață este mai mult decât o primire și acceptare a iertării și a curăţirii prin sângele lui Isus. Înseamnă mai mult decât să te împaci cu Dumnezeu și cu oamenii. Pentru că ar fi mult prea puțin în comparație cu ceea ce ne aduce acest fapt.

 Jertfă pentru păcat ne ajută singură la o dăruire completă față de Domnul Isus.

                                   

D. Cornilescu

 

Măsurile

 

Cât eşti de bogat, atât îţi ajunge sărăcia.                                                Matei 5.3

Eşti atât de mare, cât de mult se micşorează măreţia proprie.

(Luca 22,26 Matei 20,26, 27)

Eşti atât de aproape de Dumnezeu, cât îţi lipseşte depărtarea. Luca 18,13

Eşti atât de sfânt, cât eşti purtător de suferință.                          Matei 5.4

Ești atât de puternic, cât îţi cântăreşte slăbiciunea.                         2 Cor. 12.10

Atât de fortificat, cât să poţi fi învins de un miel. 1 Cor. 15.57 Apocalipsa 12,11

Eşti atât de sătul, cât foamea te învață să cerşeşti.                                  Matei 5.6

Eşti atât de plin de viață, în măsura în care moartea te consumă.         Ioan 12.25

Eşti atât de liber, cât poţi merge legat.                                          2 Tim. 1.8; 1 Cor. 9.19

Eşti atât de eficient, când stai în tăcere.                                                   Isaia. 30.15

Eşti atât de neprihănit, și fără vină, cât te înveleşti cu chezăşia, garanţia harului (Efes. 5.27 Coloseni 1.22)

 

 Meta Holland

 

În Școala lui Isus

Marcu 6.30- 44

Există în Împărăţia lui Dumnezeu o alipire interioară. Ești lăsat în urmă când nu mai înveți. Nu vrem niciodată să încetăm să învățăm, dar să acționăm conform vechii zicale: un elev întotdeauna, este gata să audă mereu, aşteptând cu nerăbdare.

Elevi în Școala lui Isus! Să auzim ce Isus i-a învăţat pe ucenicii Săi, în acele momente trecute!

 

 

 

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

 

Nr. 38 (18 septembrie 1938)

 

 

Cuvântul Săptămânii: Fiecare încercare, care a biruit, ne duce mai departe. Dacă nu ne confruntăm cu provocări, nu putem fi nici judecați și nici testați.

 

Niciodată singur

 

Tefania 3.17: Domnul, Dumnezeul tău este cu tine, un Mântuitor puternic. El se va bucura de tine și îţi va fi prieten.

 

            Ce promisiune minunată au aceste cuvinte! Nu este numai că ni se dă sprijinul de care avem nevoie, dar găsim o temelie stabilă, în agitația şi încercările schimbătoare ale vieții! Sunt ceasuri întunecate, în care chiar și cei care și-au predat inimile Domnului Isus, se simt singuri și abandonați. Chiar dacă te afli mijlocul oamenilor, va trebui să experimentezi personal, că există totuşi, puțină înțelegere aici și acolo, în diferite situaţii. Fiecare are o mentalitate aparte și este, astfel, diferit de ceilalţi.

 Este bine că, în astfel de momente, putem fi conștienți, de faptul că, nu suntem singuri, ci avem un Mântuitor viu. Nu trebuie să uităm niciodată aceasta, indiferent de situația în care ne aflăm. Salvatorul viu merge cu noi, în timp ce ne așteaptă încercări dificile. El rămâne cu noi, chiar și atunci când tot felul de ispite vin asupra noastră. Dumnezeul tău este cu tine, El este un Mântuitor puternic.

 Un alt gând care, de asemenea, ne oferă un sprijin interior ferm este faptul că facem parte din marea comunitate a copiilor lui Dumnezeu. În spatele nostru sunt toți frații și surorile, care sunt una cu noi, în inimile lor. Nu apartenenţa şi orientarea religioasă este hotărâtoare. De aceea nu ar trebui să fim primii cu întrebări. Principalul lucru este că simțim că suntem conectați în duh cu toți copiii lui Dumnezeu, într-o comuniune de inimă. Poate că suntem printre oamenii care ard în interior pentru Domnul. Îl iubim și dorim să-L slujim cu toată puterea noastră. Dar să nu uităm niciodată că aceia, pentru care ne sacrificăm, pot fi într-o zi împotriva noastră!

N-ar trebui să ne facem iluzii despre oameni. Dar trebuie să învățăm să ne uităm doar la Hristos. Numai cuvântul Lui trebuie să fie misiunea noastră, de a-I sluji Lui. De aceea nu trebuie să fim niciodată dependenți de recunoștința și nerecunoștința oamenilor. Cei care rămân în această atitudine interioară nu vor fi dezamăgiți.

 Indiferent unde ne aflăm, putem spune că existența noastră este uneori în situaţii dificile. Sunt momente de suferință asupra fiecărui om.

În astfel de momente ar trebui să ne amintim de apostolul Pavel! Ca om, în bătăi şi persecuţii, aproape de moarte, el a fost întărit de Domnul exact în acele momente, astfel încât el părea că este în paradis, în ciuda suferinței sale.

 Un sprijin important pentru viața noastră interioară, este de asemenea, că obținem o atenţionare scurtă, de moment, despre încercarea, care este foarte aproape de noi. Apostolul Pavel a avut odată o viziune, și un om din Macedonia i-a apărut, strigând: "Vino și ajută-ne!

În fiecare zi, în viețile noastre, oamenii care ne cheamă să–i ajutăm, de asemenea, ne cer să aplicăm, în mod practic dragostea faţă de aproapele nostru: Fiind mereu de ajutor, dovedim iubire, în mod practic. Nu există nici o valoare, în a spune că, în general, iubim pe toți oamenii. Nu există nici o dragoste adevărată, prin care fiecare om iubește, cu excepția cazului în care, dragostea se vede în întruchiparea fiecăruia, fără excepţie.

            Când Pavel era odată pe mare, într–o corabie, a apărut o mare furtună. Toți cei care călătoreau s-au speriat, iar marinarii au aruncat totul peste bord. Numai Pavel nu și-a pierdut speranța. De aceea, Domnul s-a arătat lui, zicând: Nu te teme, căci Eu ţi-am dăruit ţie toate aceste suflete.

 De asemenea, în toate furtunile din viețile noastre, și noi putem avea încredere în Domnul. În orice dificultate ne va trimite îngerul Său, care ne va ajuta.

            Faptul că Domnul se bucură de noi și este bun cu noi, ne oferă, de asemenea, un sprijin interior special. Nu este minunat să știm că Salvatorul se bucură de noi? Ca un copil al lui Dumnezeu, nu se poate dori ceva mai mult. Dacă acesta este cazul, vom fi o binecuvântare pentru alții oriunde ne aflăm.

 

D. Cornilescu

 

 

Picătura de rouă

 

Picătura de rouă, ce sclipeşte în raza de dimineață

E atât de mică.

Și totuși, prin Mâna Domnului,

Eşti o binecuvântare pentru pământ.

Dumnezeule drag, Tu ai adus

Picătura de rouă peste țară,

Pentru binecuvântare, deşi lumea

N-a recunoscut niciodată.

Unii oameni calcă peste rouă,

Fără să dea atenţie!

Și totuși, cât suspină creaţia,

Când roua se distruge!

Picătură de rouă, eşti în acoperişul lui Dumnezeu;

El te-a chemat.

Și la toate florile, la fiecare tufiş

Tu aduci binecuvântare.

Își împarte puterile cu tine,

Și puterea Lui minunată,

Lucruri mari, în tăcere

Au fost făcute de cei slabi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

 

Nr. 39 (25 septembrie 1938)

 

Cuvântul Săptămânii: Prin dragoste, cele mai amare necazuri devin dulci, cele mai minunate evenimente sunt bune, cele mai mici lucrări sunt mari și divine.

 Tersteegen

 

Jertfa mulţumirii

Levitic 3

 

Există un sens profund, faptul că jertfa mulțumirii vine imediat după jertfa păcatului. Jertfa de pace, mulțumire sau de mântuire, are de-a face doar cu comuniunea noastră cu Dumnezeu. Ne arată clar, cum noi putem menține această părtăşie.

 Comuniunea, pacea și recunoștința ne sunt arătate nouă, copiilor lui Dumnezeu, chiar și după ce ne–am luat locul sub cruce. Nu există pace fără Domnul Isus pe cruce. Comuniunea cu Dumnezeu se bazează, de asemenea, numai pe această jertfă de păcat. Și când am experimentat acest lucru, atunci iese o mulţumire de pe buzele noastre, din convingerea profundă a inimilor noastre. Căci suntem pierduți fără tot sacrificiul lui Isus.

Începutul acestui capitol ne arată că, mai întâi este jertfă de pe cruce, apoi avem comuniune și pace cu Dumnezeu. Acest fapt ireversibil trebuie să fie clar o dată pentru totdeauna în fața ochilor noștri. În practica vieții, întotdeauna vezi oameni care au făcut un început bun. Dar apoi au sfârşit cu propriile lor lucrări. Ei și-au ținut brațul sus, prin puterea lor și încet și neobservat, s-au abătut de la calea cea bună.

 Ce înseamnă de fapt răscumpărarea noastră? Este încă cazul în care, crucea este într-adevăr singura noastră speranță? Sau mai e ceva? Să presupunem că viața noastră cu Hristos a început astăzi; astăzi ne-am adus vechea noastră viață sub cruce și de acum înainte vrem doar să umblăm cu Isus. După cum știm, nu este întotdeauna la fel de minunat și de ușor, cum ne-ar plăcea să fie. Poate că, o dată, am fost surprinși și bătuți de un păcat. Ne-am enervat. Indiferent dacă am suferit sau nu o înfrângere dureroasă, acum începem să fim neliniştiţi, fără motiv. Aceste gânduri acum doresc să strice și să dărâme totul.

            De ce nu rămânem calmi într-un astfel de caz? Pur și simplu pentru că ne uităm la noi înșine, în loc să ne uităm la cruce. Ne uităm la noi înșine și apoi, este de înțeles, să vedem doar păcatul nostru. Dar mai avem pace cu Dumnezeu? Da! Cu siguranță! Numai pacea inimii este deranjată de această considerație inutilă a păcatului nostru. Dar asta ne face descurajați din nou.

 Aceasta jertfă vrea să ne ajute să vedem tot ce s-a făcut cu păcatul, la crucea Golgotei şi să privim numai la cruce. Și nu doar o dată, ci veșnic. Omul este într-adevăr o ființă amuzantă în această privința. Este foarte dificil pentru el să–L înțeleagă pe Dumnezeu și de multe ori nu poate să creadă că, ce El a promis, ar putea fi adevărat. Dacă vreau să rămân în comuniune neîntreruptă cu Dumnezeu și să mă bucur întotdeauna de Domnul meu, este bine să-mi amintesc întotdeauna ce a făcut Domnul Isus pentru mine pe cruce. Dar noi nu vrem să ne gândim la ceea ce a fost păcat în trecutul nostru și cum urmările grave pot duce la înfrângeri. Privind la noi, doar ne împingem în jos și devenim triști și descurajați.

            Să ne orientăm ochii credinței spre Domnul! Căci atunci când ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept, să ne ierte păcatele și ne curăță de orice nelegiuire. Noi avem în El un mijlocitor înaintea lui Dumnezeu. Când păcatul vrea să te acuze în faţa lui Dumnezeu, Domnul Isus intră și mijlocește pentru noi. El este credincios cu noi și cu El însuși. Dumnezeu a pedepsit păcatul în Isus. El ne-a promis și ne-a dat mântuirea completă. Păcatul nostru nu se va schimba și nici nu ne va părăsi. Atunci neprihănirea lui Dumnezeu spune: Acest păcat a fost deja ispășit prin jertfa lui Isus pe cruce. În momentul în care, păcatul vine să ne acuze înaintea lui Dumnezeu, Domnul Isus mijlocește pentru mine la Tatăl Său. Apoi, Domnul își amintește de jertfa completă a lui Isus și ne iartă și ne curăță de orice nedreptate.

 Cum ne comportăm, când păcatul ne tulbură părtășia cu Dumnezeu? Singurul lucru la care Dumnezeu se așteaptă de la noi, este să ne mărturisim păcatul. Aceasta este îndeajuns. Nici măcar nu trebuie să ne cerem iertare. Mărturisind, toate faptele noastre sunt aduse în faţa lui Dumnezeu.

 Dar acest lucru simplu, ne dezorientează, pe noi oamenii, căci suntem ființe complicate. Până acum, întotdeauna am crezut că, atâta timp cât nu i-am cerut Domnului iertare pentru toate faptele noastre, problema nu a ar fi fost rezolvată.

            Dar aceasta este doar o altă înșelăciune a lui Satana. Căci înaintea lui Dumnezeu totul este complet rezolvat şi iertat. De ce am fost triști până acum? Doar pentru că eram încă sub presiunea păcatelor, pe care le–am simțit din nou atât de nedorite în compania noastră. Dar toate păcatele sunt asupra Domnului Isus, pe cruce. De ce să mă întristez, când toate au fost iertate și au dispărut în mormânt? Toate au fost împlinite, de mult timp, la cruce. Suntem afectați doar de rădăcina păcătoasă din noi.

            De exemplu, dacă un necaz vrea să-mi îngrijoreze inima, am dreptul să-I spun pur și simplu direct Domnului. Nu este nevoie de nimic mai mult. Prin urmare, nu mai vrem să ne îndoim, căci vinovăția a fost eliminată. Aceasta este baza jertfei de mulţumire, pe care Domnul Isus a adus–o. Nimeni nu mai poate aduce ceva în plus la acest fapt împlinit. Iertarea noastră rămâne cu adevărat neschimbată pe veşnicie. Când păcătuim, avem un avocat. Și de îndată ce mărturisim, problema s-a terminat. Nu trebuie să ne mai preocupăm atât de mult cu păcatele noastre, să le mai amintim. Atâta timp cât avem de-a face mereu cu același lucru, nu vom merge mai departe. Isus, care a făcut totul pentru noi, ar trebui să fie singura noastră preocupare. Această jertfă de mântuire, mulțumire și de pace ne amintește şi un alt aspect. Ne amintește că putem avea părtășie cu Tatăl, cu Fiul și cu Duhul Sfânt. Comuniunea înseamnă: participați!

 Prin părtăşie suntem uniți cu Dumnezeu și, prin urmare, suntem parteneri cu Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt. Dacă suntem mereu preocupați de păcat, vorbind despre asta și gândindu-ne la el, comuniunea noastră se extinde, în mod natural, la păcat.

 De îndată ce avem de-a face doar cu Tatăl și ne amintim că El a trebuit să-L dea pe Fiul Său pentru mântuirea noastră, avem părtășie cu Tatăl. Dacă vorbele, faptele şi aspirațiile noastre sunt orientate asupra Fiului, care nu Şi-a cruțat viața de dragul nostru, cultivăm comuniunea cu Fiul. Și dacă Duhul Sfânt este obiectul contemplării noastre continue și vedem că este efortul Său constant de a-L face pe Isus măreț, mare și important, suntem în comuniune cu Duhul Sfânt.

 Este pentru noi binefăcător şi util și ne înaintează spiritual, dacă ne ocupăm doar de Domnul Isus. El este centrul gândurilor lui Dumnezeu și, prin urmare, ar trebui să devină, de asemenea, centrul gândirii noastre.

 În această jertfă de mulțumire, noi stăm în prezența trinității sfinte al lui Dumnezeu. Ne bucurăm de ceea ce a făcut Domnul pentru noi și că am devenit parte a comunității divine.

 Viața este o sărbătoare în acest caz. Reflectă atitudinea și bucuria noastră. Dacă cineva își amintește numai, cine sunt Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, nu poate fi trist în legătură cu asta. Nu, inimile noastre vor fi pline de recunoștință și bucurie. Despre asta vorbește această jertfă.

 

D. Cornilescu

 

Oameni de neînlocuit!

 

Matei 5.14-16: Tu ești lumina lumii!

 

 Ceea ce lumea vizibilă ar fi fără soare, așa ar fi lumea fără adevărații credincioși. Și aici trebuie să ținem cont de faptul că această comparație, în cel mai adânc sens se potrivește Domnului Isus Însuși. El a spus despre El Însuși: Eu sunt lumina lumii. Da, El a dat lumii o nouă strălucire. În întunericul păcatului, în noaptea morții, El este lumina noastră și mântuirea noastră. Cel care stă în lumina Lui și se plimbă în lumina Lui, este pe o cale sigură, și are o destinație clară pentru el însuși. Probabil celui care are ceva din această lumină, poate spune că şi Psalmistul: Domnul este lumina mea și mântuirea mea, dacă nu există nici o rază a lui...

 

 

 

 

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

 

Nr. 40 (2 octombrie 1938)

 

 

Cuvântul Săptămânii: Dumnezeu nu ne poate da victorie în muncă, în profesie, în lupta cu neplăcerile dezgustătoare din familie, în casă și în afaceri, mai mult decât El poate avea biruinţă asupra noastră.

 Stockmeyer

 

Comuniune totală cu Dumnezeu

 

 Levitic 3

 

După o privire mai atentă la acest capitol, este evident şi uşor pentru a vedea că, grăsimea este evaluată ca fiind cea mai valoroasă. E cea mai bună. De aceea, va fi la fel şi pentru Dumnezeu. Cel mai bun lucru pe care l-a făcut Domnul Isus, a fost pentru Dumnezeu. Tatăl este foarte fericit despre acest lucru și ne permite să participăm şi noi la aceasta. Deoarece Dumnezeu ne-a acceptat prin Isus, El dorește acum să venim la El în comuniune și să împărtășim bucuria Sa cu El.

Să luăm exemplul fiului risipitor! Tatăl i-a dat cele mai bune haine, i-a pus un inel prețios pe deget și a sacrificat un vițel îngrășat. Da, el chiar și-a invitat toți prietenii să se bucure cu el; pentru că, cel pierdut a fost găsit din nou.

Dumnezeu ne spune același lucru despre această jertfă. Să fim bucuroși pentru că a avut loc împăcarea! Eram morți în păcate și fărădelegi, și prin Domnul Isus ne-am recăpătat viața. Prin urmare, să nu umblăm pe străzile vieții noastre într-un mod fără curaj și trişti, ci veseli și recunoscători! Dumnezeu se bucură cu noi și noi cu El. Asta este comuniune cu Dumnezeu.

Hainele și inelul, în general, lucrurile de zi cu zi menționate în pilda fiului risipitor, oferă o imagine a ceea ce suntem acum în prezența lui Dumnezeu. Nu stăm în fața Lui, decât ca şi copiii pierduţi ai lui Adam. Acum, suntem îmbrăcați cu veșmintele de sărbătoare ale Mântuirii.

Poate că acest tânăr încă se mai gândea la hainele lui, pe care le purtase, sau la viața lui printre crescătorii de porci, dintre străini? Nu, nu citim nimic despre aşa ceva. Nici măcar nu i-a venit în minte să meargă cu cârpele lui vechi.

De aceea ar trebui să învățăm din asta și să nu mai scoatem întotdeauna la iveală lucrurile vechi, rezolvate de mult. Să le lăsăm acolo unde sunt; căci Domnul le-a inclus în iertare. Să ne bucurăm mult mai mult de sărbătoarea părtăşiei cu El. Dumnezeu nu încetează să dorească și să dea ce e mai bun pentru noi. El vrea să ne aducă bucurie și El se bucură și mai mult atunci când ne bucurăm din inimă!

Dar la ce bun această jertfă a mântuirii pentru mine, dacă păcatul și îmbrăcămintea rea al inimii mele devin vizibile din nou și din nou? Dumnezeu a pus capăt, de asemenea, la acest lucru. Așa că vrem să punem capăt la toate acestea, în prezența Lui.

Încă mai simțim dorința păcătoasă, pentru că nu am murit încă. Acest lucru este ceva, care se va lipi de noi, până la moarte. Dar apoi dispare. În fața lui Dumnezeu, însă, această stare, de fapt, a încetat de mult. Omul cel vechi a primit deja pedeapsa cu moartea, pe cruce. De aceea Dumnezeu nu are nimic de-a face cu asta. El se așteaptă doar că noi să avem de-a face cu Domnul Isus, singur. Când vom începe, vom fi fericiți și veseli!

Este numai vina noastră, dacă rămânem mereu legaţi de noi și nu acceptăm invitația lui Dumnezeu. Depinde de noi, ca viața să apară frumoasă, mâine și mai frumoasă, poimâine.

În această jertfă al păcii, Dumnezeu ne invită să avem părtășie cu El. Acest lucru este menit în așa fel încât să ne adaptăm întotdeauna gândurile și dorințele la voința Sa. Într-o astfel de angajare, de asociere, păcatul şi lumea nu vor mai stăpâni peste noi. Deci, este de la sine înţeles, că păcatul își pierde farmecul atunci când noi dăruim ceva mai bun. Apoi, poţi vorbi cu Domnul despre aceasta, ceea ne face fericiți și ne schimbă.

Un copil mic s-a dus odată la o plimbare. Pe marginea drumului a găsit o floare foarte frumoasă, astfel încât ar trebui să exclameze cu încântare: Uite, Doamne Isuse, cât de frumoasă este această floare! Aceasta este comuniune cu Dumnezeu. Prin urmare, ar trebui să fie, de asemenea, dorinţa noastră sinceră de a căuta această legătura cu Dumnezeu, astfel încât să nu o mai pierdem niciodată.

Este posibil să purtăm o conversație simplă, sinceră, din inimă cu Mântuitorul. El este peste tot și știe toate lucrurile. Putem să-I spunem dacă ceva ne enervează, sau vrea să ne facă nefericiți. Dar Îl putem lăsa să participe la toate bucuriile noastre, ca acel copil.

Dacă ne raportăm la Domnul Isus în gândirea și vederea noastră, această comuniune cu El este cu adevărat posibilă.

De exemplu, oamenii vin la noi, ne vizitează și au multe de vorbit, despre una și despre alta. Nu vreau să vă contrazic imediat şi voi să vă descurajaţi, ca să spuneţi toate lucrurile interesante, pe care le credeţi. În inimile noastre, cu toate acestea, am putea avea o discuţie intimă cu Domnul nostru.

Hristos a crescut atât de mult pentru noi, încât nu putem decât să ne dorim, ca acești oameni să dorească, de asemenea, să-L cunoască şi ei, pe Isus ca Mântuitor personal. Ascultăm ceea ce vorbesc partenerii noștri, dar gândurile noastre sunt alături de Domnul.

Această poziție ne ține pe drumul cel bun și nu ne angajează în conversații care nu trebuie auzite în fața urechilor tuturor. Aceasta este comuniune cu Dumnezeu!

Comuniunea cu Dumnezeu înseamnă, de asemenea, să fii mereu cu Dumnezeu. Dacă un păcat m-a surprins, dacă temperamentul meu m–a străpuns, totul pare să mă doboare din nou. În schimb, trebuie doar să-I spun totul Domnului, cu o simplitate copilăreasă.

În fiecare stuatie, în care această cale simplă devine pentru noi ceva evident, nu trebuie s–o luăm ca o lovitură. Trebuie să exersăm și să ne obișnuim cu asta.

Dumnezeu ne invită să participăm la comuniunea Sa. Dacă urmăm acum această invitație, am găsit secretul de a trece prin viață, ca învingător.

Ne place să cântăm: Doar o privire la Golgota, acolo există putere și viață. E normal să fie astfel. Cu toate acestea, această metodă nu ar trebui să fie folosită numai aici și acolo; pentru că numai privirea la cruce, îl izolează pe dușman, pentru totdeauna.

Deci, privirea în sus, spre cruce, e sarcina noastră. Dumnezeu nu poate obține aceasta pentru noi. Din celelalte capitole, care sunt încă despre jertfa salvării, vedem că preotului i s-a permis să revendice pieptul și coapsele pentru el însuși, de la animalul de jertfă. Pieptul și coapsele arată simbolul iubirii și puterii. Deci, Domnul Isus nu numai că a isprăvit jertfă pentru păcat. El a devenit, de asemenea, prietenul meu. Asta e cea mai intimă comuniune.

Dar nu este ca și cum aș avea de-a face cu un mare domn, căruia nu îndrăznești să-l privești. Nu, sunt prietenul Lui. Pieptul vorbește despre această dragoste. Și coapsele, imaginea puterii, arată pe Domnul Isus care este capabil să ne ia în carul Său. În această siguranța putem fugi la El, în orice moment când lumea, păcatul și inimile noastre vor să ne ne copleşească. Dragostea Lui mă atrage la pieptul Lui, și puterea Lui mă va purta și mă va proteja de dușman.

La ce mă ajută, dacă recunosc toate acestea și totuși nu am foloase pentru mine? Nimic! Asta nu face decât să ne sporească responsabilitatea. De aceea vrem să învățăm să mergem pe această cale ușoară!

D. Cornilescu

 

Eu am...

 

Am un rege glorios, care domnește în viața mea,

Care m-a scos din întunericul păcatului spre lumina eternă.

Am un stăpân glorios, lucrarea Lui este nobilă și bună.

Munca lui zilnică este dragoste, milă, Eu sunt numai lucrarea mâinilor Sale.

Am un păstor glorios, care veghează asupra oiţelor Sale;

Mă conduce în cea mai adâncă vale, mă protejează în cea mai întunecată noapte.

Am un Mântuitor glorios, pentru mine sângele Lui sfânt curgea,

El mi-a dat totul, viața Sa, El mi-a dat binele ceresc.

Eu sunt în siguranță în El, am încredere în El în tot timpul meu,

Numai al Lui sunt astăzi și mâine,

Isuse, sunt consacrat ție!

 A. B.

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

Nr. 41 (9 octombrie 1938)

 

Cuvântul Săptămânii: Cei care Îl iubesc cu adevărat pe Domnul Isus, nu pot decât Să–I caute prezența, iar și iar și cât mai este posibil.

 D. Cornilescu

 

Jertfa de mâncare

 

 Levitic 2

 

Conținutul acestui capitol este despre Jertfa de mâncare. Ceea ce i se oferă aici Domnului, sunt alimente necesare zilnic. Aceste lucruri mici și nu deosebit de valoroase, de asemenea, ne dau hrana gândurilor noastre. Și aici se află adevăratul sens al Jertfei pentru mâncare. Domnul și Salvatorul nostru este din nou, în prim-plan, în timpul vieții Sale pământești.

 Un cuvânt spune: devenim, ceea ce credem. Acesta este un lucru extrem de important și nu trebuie subestimat deloc. De-a lungul timpului, omul este transformat şi influențat, din ceea ce el gândește. În înțelepciunea și previziunea Sa divină, Tatăl Cerului și al Pământului, a avut deja grijă să avem materialul potrivit ca hrană, pentru gândurile noastre. El ne-a dat un exemplu minunat în persoana Domnului Isus. Contemplarea constantă a Salvatorului sub acțiunea Duhului Sfânt este capabilă să ne transforme după chipul Său.

În versetele în care vrem să explicăm jertfa de mâncare, ni se prezintă ca prima jertfă, ulei și tămâie. Așa cum am spus, aceasta se referă viața Domnului Isus. Într-un mod foarte special, este floarea de făina. Această făina este cel mai fin şi minuscul produs, la care te poți gândi. Este absolut uniformă și frumoasă la privit. În cantitate mai mare, lucrează legat şi armonios.

Când ne uităm în Scripturi și privim viața lui Isus din acest punct de vedere, ne dăm seama că este complet adaptată la aceste gânduri. Nu vom găsi niciodată nimic greu, aspru sau inestetic în natura Sa. Totul este armonios, fin și minunat echilibrat în felul său.

 Vreau doar să fac câteva observații aici. Făina fină vorbește despre fineţea și uniformitatea din viața Salvatorului nostru. De asemenea, este minunat pentru a vedea modul în care toate relațiile Sale cu oamenii, cu Tatăl Său și cu ucenicii Săi, au fost caracterizate prin pace și armonie. Chiar și în războiul cuvintelor cu dușmanii săi, nu se observă nimic aspru şi grosolan. În viața Sa, totul a fost atât de bine și păstrat, în echilibru complet.

Pe măsură ce Îl studiem continuu pe Domnul Isus și atributele Sale, vom recunoaşte şi multe alte lucruri, care ne cuprind şi pe noi. Și asta se întâmplă fără ca noi să simțim. Acesta este modul de a transforma viețile noastre în imaginea Sa. Dacă vom continua să-L privim din această perspectivă, vom învăța încet să ne schimbăm modul de gândire. Neobservat, noi ne însușim trăsăturile Sale în natura noastră. Trăsăturile noastre devin mai sensibile și vin din ce în ce mai mult în armonie cu mesajul divin. Aceasta ne învață floarea de făina.

 Al doilea lucru necesar pentru a pregăti această jertfă, este uleiul. Acest ulei, la rândul său, indică viața Mântuitorului. Când Domnul Isus a avut ceva de făcut pentru Tatăl Său, El nu a făcut-o în propria sa putere. El a fost întotdeauna îndrumat de Duhul Sfânt. De aceea, tot ce a făcut pentru Dumnezeu și pentru om, a fost lucrat de Duhul Sfânt. Nici un păcat, nimic impur, nu a fost găsit în viața Domnului Isus, care ne-ar putea deranja. Și cum rămâne cu noi, în această privință? Când privim sincer în viețile noastre, ne dăm seama imediat că ceva nu este în regulă. Suntem bătuți și judecați.

 Învățând de la Domnul Isus, din faptul că, în toate miracolele și faptele mărețe, El a a fost întotdeauna condus doar de Duhul Sfânt; acest lucru ne va inspira şi pe noi, să ne găsim întotdeauna numai sub îndrumarea Sa. Astfel, vor exista, mai puține căderi în greșeală, în viața noastră.

 Pentru a pregăti pe deplin jertfa, tămâia, a trebuit să fie adăugată. Tămâia este imaginea plăcerii lui Dumnezeu. Tot ceea ce Domnul Isus a fost, a făcut și a vorbit, s-a bazat pe umplerea cu Duhul Sfânt. Și pentru că El a intrat tot timpul în slujirea şi fiinţa Sa, viața Lui a fost plăcută lui Dumnezeu.

Plăcerea Tatălui în activitatea lui Isus a fost atât de mare, că El nu s-a putut abține, pentru a lăsa glasul Său, să fie auzit din cer: Acesta este Fiul meu preaiubit, și Eu îmi găsesc toată plăcerea în El. . Aceasta a fost prima și ultima dată, când un om a fost atât de plin de Duhul Sfânt, încât Dumnezeu şi–a găsit toată plăcerea în El și să o facă cunoscută în acest fel.

   Putem realiza transformarea în imaginea lui Isus, şi să nu fim conștienți de aceasta? Să ne uităm la Domnul Isus și să ne ocupăm cu El, mult mai mult! În acest fel, vom ajunge să devenim ca El.

 O altă jertfă, mai departe, este floarea de făina, nedospită și uleiul, preparate și coapte pe tava de copt. Deja am amintit, că floarea de făina și uleiul îl reprezintă pe Domnul Isus. În această jertfă, acum putem vedea, cum Mântuitorul a fost creat atât de minunat de Duhul Sfânt, la nașterea sa.

 Să ne amintim de un eveniment în care îngerul Domnului i-a spus Mariei: "Copilul pe care l-ați născut voi, s-a născut din Dumnezeu.".

Când Maria a întrebat, cum se va face acest lucru, i s-a spus doar că: puterea Duhului va veni asupra ta, ceea ce mărturisește faptul că Domnul Isus a fost amestecat deja cu acest Duh Sfânt (cum a fost floarea de făina cu uleiul) la nașterea Sa. În acest fel, El a dobândit o natură diferită.

 De obicei, ne gândim la Domnul Isus, că El a venit pe lume, în același mod în care am venit şi noi. Aceasta este o greșeală majoră, din partea noastră. Căci Domnul Isus nu a fost născut de către un om, ci de către Duhul Sfânt. El era deja plin de Duhul Sfânt, înainte de a-și începe activitatea publică.

 Acest ulei, turnat pe floarea de făină, este imaginea pentru două momente importante din viața Domnului Isus. În primul rând, ea ne spune despre nașterea Salvatorului și, în al doilea rând, ne arată că noi suntem plini de Duhul Sfânt, pentru slujirea Sa.

Tot ceea ce este ilustrat în aceste jertfe, este în concordanță cu viața lui Hristos. Cu toate acestea, aceste jertfe se referă, de asemenea la noi, în același timp.

 Ne naștem din nou într-o viață nouă, tot prin Duhul Sfânt; și apoi se spune pentru noi: fiți plini de Duhul Sfânt! Dar noua natură, plantată în noi de Duhul lui Dumnezeu, nu este suficientă pentru El. Pentru a fi pentru El și pentru a-L sluji, avem nevoie de umplerea cu Duhul Sfânt. (D. Cornilescu)

 

 

Cuțit de plug

 

Taie, cuțit de plug, taie,

Taie adânc!

Chiar dacă carnea suferă,

Şi-mi aduce chin.

Câmpul nelucrat

Nu aduce roade.

Ca şi copilul ajuns mare

Prin educaţie dreaptă.

Fructe vreau să aduc,

Chiar dacă plătesc din greu.

Doamne, lasă-mă să reușesc!

Du-mă la destinație!

 

Alergând cu răbdare

 

Evrei 12,1-2: Să alergăm prin răbdare în bătălia, care ne este rânduită, uitându-ne la Isus, Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre.

Cuvântul la o parte merge înapoi de la versetul 1: să dăm la o parte orice piedică şi păcatul din jurul nostru (sau care ne înfășoară) tot ceea ce ne-ar putea opri, sau înșela pe noi, în alergarea care ne stă înainte. Chiar și uitându-ne la martorii din trecut, ne poate descuraja, în unele cazuri în care, nu ne ridicăm imediat privirea spre cel care este puternic și dispus să acționeze în noi, așa cum a lucrat în el. Hristos are putere asupra...

 

 

 

 

 

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

 

Nr. 42 (16 octombrie 1938)

Cuvântul săptămânii: Toate munca sufletului este în zadar, dacă se face fără dragoste; trebuie să înceapă de acasă.

Stockmeyer

 

În focul suferinței

 

 Levitic 2

 

Dacă comparăm sacrificiile și viața Mântuitorului și ne ocupăm continuu de ele, felul Său de a fi și întreaga Lui gândire, ni se transferă nouă. Acesta este jertfa de mâncare pentru sufletul nostru!

 În Noul Testament, această transformare este ilustrată prin cuvintele: dar noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului și astfel suntem schimbați în aceeași chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului (2 Cor. 3.18).

            Îl privim pe Isus în oglindă. Pe măsură ce Îl contemplăm, Duhul Sfânt lucrează asupra noastră, pentru ca noi să devenim ca şi imaginea Lui. Suntem remodelați şi transformați. Privirea noastră devine diferită. Gloria unui lucru devine realitate pentru noi, doar atunci când îl vedem. Trebuie să ne uităm bine la acest lucru și să ne întoarcem și să ne uităm la el din nou. Dar, pentru că întotdeauna am trecut cu vederea atât de repede, nu suntem capabili să fim impresionați mai profund, numai dacă, studiem în continuare. În acest fel, am putea fi apoi transformați direct, cu ajutorul Duhului Sfânt în imaginea lui Isus. Dacă am încerca acum să aruncăm o privire mai atentă la fiecare cuvânt, care ni se pare oarecum important, am fi uimiți de modul în care putem descoperi o slavă, una după alta, în ceea ce citim; ar trebui să ne cufundăm şi mai adânc în Cuvântul lui Dumnezeu. Nu este suficient pentru noi, să luăm scurte notițe, și să uităm, după aceea.

            Cât de recunoscători ar trebui să fim lui Dumnezeu, care ne arată totul în Cuvântul Său, atât de amănunțit. Și ce îmbogățire ar fi pentru omul nostru interior, dacă am putea citi Evangheliile în acest fel și să culegem glorii, una după alta, din ele! Jertfa oferită a fost apoi coaptă pe grătarul de copt, de deasupra focului. În Sfânta Scriptură, focul este imaginea suferinței.

Aici Domnul Isus ne este din nou arătat într-un mod special și minunat. Viața Lui a fost plăcută de Dumnezeu, căci a fost adusă pe altar, ca un miros plăcut şi parfumat. A simțit acest miros prin suferințele, pe care El a trebuit să le îndure de-a lungul vieții pământești. Vedem din aceasta, cât de importante sunt greutățile în viețile noastre. Căci numai în acest fel vom fi transformați în chipul lui Isus. Suntem adesea speriați de suferințe, pentru că suntem oameni. Dar Domnul Isus, care nu a avut nici un păcat și a fost umplut cu Duhul Sfânt, a trebuit să treacă prin aceste suferințe în viața Sa. Ca rezultat, El a devenit un miros parfumat, în fața lui Dumnezeu.

            Ce suferințe au fost, în viața Sa pământească! El a trebuit să îndure mult din cauza sfințirii și neprihănirii Sale. Era un om sfânt şi fără urmă de păcat. Nici o umbră de nedreptate nu s-a găsit în viața Sa. Nu ne putem imagina, pentru că nu am trăit niciodată astfel, pe acest pământ. Tot ce trebuie să facem este să credem asta. Nu putem găsi un om, care este atât de dependent de voința lui Dumnezeu și întotdeauna dispus să facă același lucru, ca Isus.

El a fost pus împreună cu oameni, care nu aveau nici un simţ faţă de cer, și care se supuneau voinței lui Dumnezeu, numai într-o măsură limitată și prin ocolișuri. Astfel, chiar și astăzi, oamenii, sunt înzestrați cu aceleași însușiri. Ce suferință interioară era în ființa Lui!

            La fiecare pas, a trăit ca un om. Nu avem nici o idee, despre ceea ce a însemnat pentru El, să-și trăiască viața într-o astfel de lume. Acestea au fost suferințele ascunse, care i-au pregătit caracterul pentru pământ și cer. Acest lucru L-a întristat, când a văzut toate aceste suflete corupte, desfigurate și nefericite în mintea şi gândirea lor pământească; acestea, noi nu le putem măsura. Uneori, însuflețiți de dragostea pentru aproapele nostru, vizităm o persoană bolnavă.

            Ne străduim să simțim şi noi, cu persoană bolnavă. Dar asta e doar, compasiune omenească. La Domnul Isus, a ieșit din adâncul inimii Sale, din ființa Sa naturală. El, care a fost Dumnezeu, știa ce este o viață fără păcat. Prin urmare, a însemnat o durere enormă pentru El, să privească ce a făcut păcatul din om. Toate bolile, suferințele fizice și emoționale și modul în care oamenii erau grav afectați și subjugați de dușman, El a trebuit să le vadă, o viață întreagă. Acest lucru i-a cauzat suferință de nedescris. Nu este de mirare, că aici și acolo, El nu a mai putut, că El a trebuit să ofteze și să plângă atât de mult pentru sărmanii fii ai oamenilor.

Când i-a vindecat pe bolnavi, când i-a eliberat pe cei posedați de duhuri rele, a făcut-o din plin, cu toată puterea. Da, se spune despre El: și a ieșit o putere din El. Aceste vindecări L-au copleșit. L-au costat o mare putere, de fiecare dată. El a purtat boala noastră și a suferit durerile noastre! Se vede că acest cuvânt s-a aplicat, nu numai la moartea pe cruce, ci și la toată umblarea Sa de pământ. Acestea au fost suferințele ascunse pe care nici un om nu le-a putut simți ca El.

 Apoi au fost suferințele provocate Lui, din partea oamenilor, sau cauzate de ei. Cât de mult L-au urât! De câte ori au încercat să-L omoare, înainte de vreme. A trebuit să-și primească multe insulte urâte. Ai pe diavolul, ești nebun, le-au aruncat asupra Celui, care a fost sfințenia însăși.

            Dacă acest lucruri ne îndurerează, numai să le auzim, ce suferință i-au produs Domnului aceste insulte și calomnii, în adâncul sufletului! Acest lucru s-a întâmplat nu numai o dată, ci în timpul întregii Sale slujiri pe pământ.

            Și cât de mare a fost durerea pe care ucenicii Săi, i-au provocat-o. De câte ori L-au întristat, deși neintenționat! Ei au fost cu El timp de trei ani și jumătate. Mulți au întors spatele Mântuitorului, chiar de la început și, în cele din urmă, când totul a devenit atât de diferit, ca să se împlinească ce era scris, L-au părăsit, chiar şi cei mai apropiați.

            Toate acestea au avut un mare efect asupra ființei Sale, atât de sensibilă. Ceea ce nici un om nu ar fi putut îndura, El a îndurat. Apoi au fost aceste suferințe teribile din mâna lui Dumnezeu! Să fie trei ore pe cruce sub judecata sfântă și justă a Tatălui Său, a fost, de asemenea, ceva neobișnuit, pentru Fiul lui Dumnezeu. El a acceptat suferința de la Cel care, până la ultimul ceas, a fost singurul Său ajutor de încredere. Da, Tatăl să-și întoarcă fața de la El. Singur, părăsit de Dumnezeu și batjocorit de oameni, Mântuitorul a îndurat judecata asupra păcatului.

            Acestea au fost suferințe, pe care numai Domnul Isus le-ar putea lua asupra Sa. Nici un om nu este capabil să măsoare, ceea ce a însemnat acest lucru pentru Hristos, nu numai să suporte păcatul omenirii, ci să fie făcut el însuși un păcat. Ce trebuie să fi fost pentru Domnul, care nu a avut niciodată, măcar, o umbră a păcatului! Să fii nevinovat și să-ți asumi păcatul altora, a fost ceea ce a dat sacrificiului Său, o valoare veșnica. În timpul umblării Sale de pământ, nu a existat nici o urmă de păcat în El. Dar în cele trei ore de pe cruce, El însuși a fost făcut păcat. Păcatul nostru a fost sub judecata lui Dumnezeu. Isus a luat-o asupra Sa. De aceea a fost abandonat de Dumnezeu în acel moment. A însemnat cel mai rău lucru din viața Sa, când a trebuit să exclame: "Dumnezeule, Dumnezeul meu, de ce M-ai părăsit?". Acestea au fost suferințele care au transformat viața Domnului Isus.

            Dacă reconsiderăm toate acestea și ne gândim în timp de liniște, avem suficient material de meditație. O astfel de contemplare ne oferă o viziune diferită despre viaţa noastră. Putem să cercetăm prin comparație, când trecem prin suferință. Ele sunt lucruri mici, atunci când le comparăm cu suferințele Mântuitorului nostru.

            Oamenii s-ar putea să nu înțeleagă. Tot felul de alte lucruri vin şi ne fac viața dificilă. Condiții grele, boli, suferință, batjocură și ridiculizare, greutăți și moarte, sunt de obicei printre suferințele noastre. Acestea sunt lucruri pe care nu le putem lua cu uşurinţă. Din păcate, atunci nu putem realiza, în astfel de momente, că acestea sunt exact căile lui Dumnezeu, care doresc să ne pregătească, ca imaginea Sa, să fie exprimată în noi. Suferințele noastre nu pot rezista la nici un fel comparație, cu suferința lui Isus. Dar au același înțeles în viețile noastre. Prin suferință, sufletul nostru este pregătit pentru o lume complet diferită. Acest fapt ne dă o nouă putere.

Faptul de a fi împreună cu El face posibil ca noi să îndurăm toate lucrurile mărunte ale acestei lumi, într-un duh diferit. Dumnezeu știe că nu este atât de ușor pentru noi. De aceea, El ne-a oferit această jertfă de mâncare, astfel încât să putem primi hrană pentru sufletele noastre și să putem merge pe calea suferinței. (D. Cornilescu)

 

 

 

 

Căi de credință – Căi de educație

 

Evrei 12.1-11

 

 Calea credinței este un mod de educație. Vedem asta din Evrei 12. Dumnezeu vrea să ne educe; pentru că nu am ajuns încă la țintă. Cuvântul de aici pentru mustrare înseamnă educație, în înţelesul de bază. Când vine vorba de educație, știm că suntem întotdeauna puși înainte la probe, în care devine evident, ceea ce încă ne lipsește, ceea ce încă mai trebuie să fie adăugat. În ochii lui Dumnezeu, suntem ca şi în ceasul de probe, de cercetare, nu ca în circumstanțe obișnuite. Fiecare probă trecută, ne duce mai departe. Dacă nu ne confruntăm cu încercări, nu putem fi valorificați.

Să nu uităm niciodată că Dumnezeu își educă copiii și că fiecare mod de educație conține încercări absolut necesare! Există întotdeauna ieșiri. Suntem ca apostolul Pavel, care a mărturisit: nu că L-am apucat deja, sau că eu sunt deja perfect; dar Îl voi urmări dacă vreau să-L apuc, căci şi eu sunt apucat de Hristos Isus. Dar el, de asemenea, nu se dă înapoi de la o încercare, prin care trebuie să treacă.

 Dacă credința noastră este păstrată trecând prin suferințe, modul de educație al lui Dumnezeu cu noi, devine calea transformării noastre, pas cu pas, treaptă cu treaptă. Versetele 10 și 11 ne spun clar că, prin acest mod de educație, Dumnezeu are în vedere scopul specific, ca să ajungem la sfințenie. Se poate traduce, de asemenea: Sfințenia Sa.

            Potrivit celor relatate în versetul 11, va ieși la iveală roada dătătoare de pace a neprihănirii. Dacă am devenit părtaşi la neprihănirea Sa, nu mai este nici o piedică să umblăm pe calea pregătită de El. Atunci El are oameni pe care să-i ridice pe tronul Lui, la venirea Sa. Dar atunci trebuie să ne permitem, de asemenea, să acceptăm tot ceea ce ne conduce acolo: să îndurăm crucea, rușinea și dispreţul, precum și toate opoziţiile. Aceasta dezvăluie măsura, în care am intrat în moartea lui Hristos. Dacă îndurăm, când Dumnezeu ne pune ceva din noi pe cruce, arătăm că suntem în această lume, cum Isus a fost în lume. Credința poate totul, deoarece este legată de Isus, care Şi-a jertfit şi dăruit viața Sa.

 Stockmeier

 Dacă nu respectăm și nu acceptăm harul lui Dumnezeu, atunci El ne conduce atât de dureros, încât ne rupem și totuși El primește victoria și ne aduce la pământ, unde numai El ne poate binecuvânta, cu umplerea harului Său.

 Stockmeier.

 

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

 

Nr. 43 (23 octombrie 1938)

 

Cuvântul săptămânii: Calea credinței nu este un mod de a simți, ci de supunere strictă.

 

Separare clară

Levitic 2

 

Nu este nimic în Cuvântul lui Dumnezeu care să nu aibă nici un sens. Peste tot, la cel mai mic lucru, găsim ceva, de unde trebuie să învățăm. În acest fel, primim, de asemenea, direcții pentru viețile noastre în urmarea lui Isus, în umblarea pe urmele Lui.

În versetele noastre, de exemplu, menționăm că nicio jertfă de mâncare, oferită Domnului nu poate fi pregătită din cele acre şi acidulate. Nici aluatul, nici mierea nu trebuie folosite ca jertfă pe altar.

 Ce are aceasta să ne spună?

 O mâncare stricată, un fel de mâncare care a devenit acră, nu mai poate fi mâncata. Trebuie să-o arunci. Această stare coruptă a mâncării, devenită acră, este imaginea păcatului. Prin urmare, este de înțeles pentru noi că acest aluat nu ar trebui să fie utilizate ca jertfă, care este Domnul Isus.

 La fel femeia, care o dată, ia o măsură de făină și a adăugat un pic aluat, devine un aluat complet dospit; așa este şi cu păcatul. Dacă îi dăm doar o mică intrare în viețile noastre, va cuceri întreaga ființă.

Din acest punct de vedere, este minunat să vedem această viață de 33 de ani a Mântuitorului nostru și să nu descoperim nicio urmă de păcat în ea.

Dar nu numai aluatul, nici măcar mierea nu a putut fi luată ca o jertfă pentru altar. În Scriptură, mierea este imaginea relațiilor naturale și dulci și a legăturilor dintre oameni, deci nu are nimic de-a face cu slujirea lui Dumnezeu.

            În acest moment, marea majoritate a copiilor lui Dumnezeu eșuează. Există, de exemplu, un bărbat care își iubește soția mai presus de orice. E mai importantă pentru el, decât Dumnezeu. Aceasta îl trage în jos. Când avem de-a face cu Domnul, trebuie să punem capăt mierii. Relațiile noastre naturale și dulci nu au dreptul să ne țină departe de slujirea către Domnul. Desigur, nu putem nici nega faptul că mierea are un gust dulce! Nimeni, nici măcar Dumnezeu, nu ne oprește să mâncăm din ea. Dar dacă trebuie să alegem între Domnul și legăturile cu omul, atunci alegerea noastră trebuie să fie clară. Hristos singur!

De exemplu, să ne amintim de Domnul Isus, care, în calitate de băiat de 12 ani, i-a lăsat pe părinții Săi să plece singuri acasă, în timp ce El era în Templu! Când părinții lui L-au găsit din nou, El le-a răspuns: nu știați că Eu trebuie să fiu, unde este Tatăl Meu? Deci, mai întâi vine Dumnezeu și apoi afilierea noastră de familie!

    Chiar mai târziu, când era în mijlocul cărturarilor, s-a comportat așa. Într-o zi I s-a spus că mama și frații Săi stăteau afară și doreau să vorbească cu El. El spuse: "Cine este mama mea, cine sunt frații mei? Cei care fac voia Tatălui Meu din ceruri!

Isus nu a făcut compromisuri. Când vine vorba de Dumnezeu, oamenii trebuie să fie secundari, desigur, asta nu înseamnă că, nu ne pasă de părinții și frații noștri. Domnul ne-a lăsat un exemplu mai departe. Când a trebuit să meargă acolo, cu durere la cruce și să plece din această lume, El S-a gândit mai degrabă la mama Sa, și a încredinţat–o ucenicului Său preferat Ioan, spunând: "Iată, mama ta!

În cele din urmă, Dumnezeu poruncește ca toate jertfele de mâncare să fie sărate. Apoi apostolul Pavel îi îndeamnă și pe credincioși: să fie dreasă cu sare, vorbirea ta! Ce-nseamnă asta? Cu Domnul Isus, nu a existat niciodată un lucru exagerat despre învățătura Lui. Întotdeauna a știut exact de ce o face. Credincioșilor noștri le lipsește această claritate a interpretării mântuirii. Le place să vorbească mult despre har, despre lucruri preferate, și în cele din urmă, totul este doar har și har din nou.

 Când un om a vrut să-L urmeze pe Domnul Isus, El l-a cercetat, mai întâi: Ști ce înseamnă, de fapt viața pentru mine? Nu am nici o casă, da, Fiul omului nici măcar nu are unde să-Şi pună capul. Aceasta înseamnă să-L urmăm pe El! Altă dată, Mântuitorul a declarat: "Dacă nu vă urâți tatăl și mama, nu puteți fi ucenicii mei, sau nu veți avea o viața ușoară în lume". Veți trece prin multe necazuri. Dacă mă trataţi rău, nu vă va fi mai bine! Acest discurs are sare în el!

 Hristos nu ne-a adus niciodată doar o evanghelie dulce. Ce este norocos pentru noi, că putem lua, de asemenea, şi partea sărată! Umblarea după Isus este un efort total. Costă totul!

 Ce bogăție este ascunsă în cuvântul lui Dumnezeu. Când ne adâncim în el și începem să căutam și să culegem, nu e de mirare că lăsăm deoparte cărțile lumii. Ele nu mai au nici o valoare pentru creșterea noastră interioară.

 Dacă Îl contemplăm pe Domnul Isus în acest fel, zi de zi și ne hrănim gândurile cu El, imaginea Sa va fi, de asemenea, exprimată în noi, prin puterea Sa. O astfel de contemplare este hrana potrivită pentru sufletele noastre. (D. Cornilescu)

 

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

 

Nr. 44 (30 octombrie 1938)

 

Cuvântul săptămânii: Cei care trăiesc din îndurare, pot arăta îndurarea.

 Bodelschwingh

 

Arderea de tot

Levitic 1

 

Arderea de tot reprezintă vârful tuturor jertfelor. Este minunat să vedem că Vechiul Testament ne arată creștinismul practic al Noului Testament.

 Textul nostru din Biblie ne arată că un animal de parte bărbătească, fără cusur a trebuit să fie jertfit ca ardere de tot, plăcută lui Dumnezeu. Acest animal, gata să fie așezat și ars pe altar, are cea mai intimă relație cu Mântuitorul nostru. Vedem în aceasta pe Domnul, în dorința Sa continuă de a face doar voia lui Dumnezeu. Acum, când ne uităm la viețile noastre, este greu de înțeles, ce ar putea fi această voință divină pentru noi. Este suficient, dacă suntem pregătiți să ne punem viețile pe altar, la fel, ca să fie mistuite de foc. Pentru ca dăruirea noastră să fie plăcuta lui Dumnezeu, trebuie făcuta direct înaintea lui Dumnezeu. Să o aducem, prin urmare, înaintea prezenței Sale sfinte, căci acolo este locul potrivit.

Ca și în cazul celorlalte jertfe, aceeași acțiune a fost făcută din nou. Sângele jertfei pentru Domnul, trebuia să fie aruncat în aer în jurul altarului, care se găsea la intrarea în cortul sfânt.

 Aici vom găsi sângele, pus din nou în centru. Prin urmare, este, de asemenea, singura bază, pe care ne putem pune la dispoziția lui Dumnezeu. Dedicarea noastră este autentică, numai dacă are la bază ispășirea, care s-a întâmplat pe crucea Calvarului.

Noi, oamenii, am putea dori să începem noi înșine, cu o dorință pioasă și sinceră și să încercăm același lucru prin puterea noastră. Dar va trebui să avem tristă experiență, că un astfel de devotament nu poate rezista furtunilor vieții. Înainte ca un om să se poată pune la dispoziția lui Dumnezeu, el trebuie mai întâi să fie mântuit și curățat, cu sângele lui Isus.

            După ce animalul a fost ucis, pielea i-a fost îndepărtată, iar jertfa a fost tăiată în bucăți. Cu această ocazie, Dumnezeu ne arată, cum poate fi văzută viața Domnului Isus, din toate părțile. Nu este nimic acoperit și ascuns în ea.

Chiar dacă dorim să examinăm în detaliu, nu găsim decât dorința constantă de a răspunde voinței lui Dumnezeu, în toate cazurile. Chiar înainte de întemeierea lumii, Domnul a spus: "Iată, am venit să fac voia Ta.". A venit timpul când și-a pus cuvântul în practică. Dar nici măcar ochiul sfânt al lui Dumnezeu, nu a descoperit în viața Sa niciun indiciu, sau dovadă, împotriva voinței divine.

 Dacă acum dorim să aplicăm această jertfă, pentru noi înșine, trebuie să ne spunem că este, de asemenea, punctul culminant din viața noastră creștină. Chiar și schimbarea noastră, ca şi copii ai lui Dumnezeu, nu este de nici un folos pentru noi, dacă aceasta nu conduce la o jertfă completă față de Domnul. Ce este o dedicare completă? În primul rând, aceasta înseamnă o criză, după un proces de transformare prelungit.

            În considerarea anterioară a jertfelor, am menționat-o pe prima, jertfa de vinovăție, care are de a face cu păcatul nostru. De asemenea, am numit-o jertfă pentru păcat, care este despre rădăcina păcatelor din inimile noastre. Apoi a fost pacea, mulțumirea și jertfa mântuirii, care vorbesc despre comuniunea credincioșilor cu Dumnezeu. Apoi a venit jertfa de mâncare, care a fost legată de hrană pentru gândurile noastre. În cele din urmă, tot ce rămâne pentru noi, este jertfa arderii de tot, care mărturisește dorința de a îndeplini voința lui Dumnezeu, fără nici o rezistență.

În viața noastră, este cam același lucru. După ce am terminat cu păcatele, și am trecut prin acest proces lung, arătat prin jertfele menționate, ajungem la un punct hotărâtor. Aici trebuie să fie o criză în viețile noastre. Fie că, într-un astfel de moment, suntem pregătiți să ne punem pe deplin la dispoziția Domnului, sau, ne păstrăm viața pentru noi înșine. Ca rezultat, schimbarea noastră va evolua, sau va primi un regres. Acesta este motivul pentru care putem spune, de asemenea, că această dăruire conduce la o criză, în viețile noastre, în același timp.

Acum, dacă am depășit acest punct de cotitură și am decis să facem voia lui Dumnezeu în totalitate, ființa noastră va fi schimbată. Apoi căutăm în viețile noastre o atitudine, cu aplicație practică. Acest lucru este demonstrat de faptul că, într-un moment solemn, promitem lui Dumnezeu să fim acolo doar pentru El și să împlinim voia Sa.

 O explicație poate fi găsită în capitolul 12 din Epistola către Romani. În ultimele 11 capitole, apostolul Pavel a vorbit despre păcat și despre Cruce, ca singurul mijloc de eliminare al acestuia. Apoi, el a menționat pacea și bucuria, care apoi se întorc în inimă. Și de la comportamentul nostru față de păcat, se ajunge la cel mai înalt punct în capitolul 12. El se adresează copiilor lui Dumnezeu și scrie: Acum vă îndemn, fraților, în mila lui Dumnezeu, să vă aduceți trupurile voastre, ca o jertfă vie, sfânta, plăcută lui Dumnezeu: aceasta este închinarea voastră duhovnicească.

Pavel ne îndeamnă să ne oferim trupurile noastre ca o jertfă vie, lui Dumnezeu. El îl numește o jertfă vie, pentru că nu trebuie să fim uciși, ca în Vechiul Testament, ci să trăim pentru Dumnezeu. Și este, adevărat, așa spune apostolul. De aceea dorim să ne ocupăm de acest lucru, într-un mod foarte practic. Amintiți-vă ceea ce ați auzit și experimentat, pentru a duce la capăt acest act final! Luați-vă trupurile, care sunt vasul sufletului și al duhului vostru, și puneți-le pe altarul lui Dumnezeu, la dispoziția Sa, gata să facă voia Sa! Cele 2 versete spun acum: și nu vă potriviți, după această lume... aceasta este acum aplicarea practică a umblărilor noastre. Ceea ce ni se arată în primul verset vorbește despre o faptă unică. S-a făcut odată pentru totdeauna. Nu trebuie să o repeți, trebuie doar să o confirmi, că a fost făcută. Conținutul celui de-al doilea verset ne dovedește, totuși, că acesta este un proces continuu, care trebuie să se întâmple din nou, în fiecare zi. Aceasta este poziția faţă de lume, a celor care se dedică lui Dumnezeu.

Cum pot eu reuși să rămân în această atitudine? În acest scop, apostolul ne dă răspunsul în continuarea versetului: să vă prefaceți acum prin reînnoirea minții!

 Acesta este, de asemenea, un proces care va avea loc tot timpul în viața noastră. Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că acest act de dăruire este unul voluntar, ca în cazul jertfei de ardere de tot. Toate celelalte sacrificii trebuiau oferite aproape obligatoriu, şi imediat, pentru că aveau de-a face cu păcatul. În acest caz, jertfa de ardere de tot, a fost o faptă voluntară. Omul putea jertfi, sau să renunțe să facă acest lucru. Cu dăruirea noastră față de Dumnezeu este la fel. Îi lasă pe toți liberi să decidă. El se poate pune la dispoziția lui Dumnezeu, sau să-și păstreze viața pentru el însuși. Cine o face pe acesta din urmă, trebuie să suporte el însuși consecințele. O viață nemulțumită și plină de îndoieli, va fi partea lui. Pe de altă parte, cei care se dau lui Dumnezeu primesc umplerea Sa minunată.

 Această dăruire nu este doar ceva voluntar, ci și ceva personal. Aici omul trebuie să se ocupe direct de Dumnezeu, fără nici o mediere. Acesta este cel mai sacru lucru, care se întâmplă numai între suflet și Dumnezeu, ca şi jertfa care trebuia să fie adusă direct în fața lui Dumnezeu, în vechiul legământ. Mai mult, această dăruire este un sacrificiu întreg. Tot omul este dăruit lui Dumnezeu. Nimic nu este exclus. Capul cu gândul și creierul cu rațiunea și intelectul ei, aparțin Domnului. Grăsimea, ca simbol al celor mai bune posesiuni şi valori, pe care le are o persoană și intestinele, adică cele mai intime sentimente și senzații, se oferă Domnului, nedivizate.

D. Cornilescu

Dacă am citit toate acestea, nu are nici o valoare în cazul în care nu există nici o jertfire şi dăruire totală, în viața noastră. Totul este în zadar, dacă acest lucru nu conduce la rezultatul: Iată, Dumnezeule, eu sunt gata să fiu adus pe altar, pentru a face voia Ta. Reflecțiile noastre sunt menite să contribuie la asigurarea dăruirii complete. Dumnezeu este Cel care vrea să ne conducă, din ce în ce mai adânc spre acest punct, ca să luăm această decizie.

D. Cornilescu

 

Avem atât de mult duh, câta dragoste arătăm. (Stockmeier)

 

 

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

Nr. 45 (6 noiembrie 1938)

 

Cuvântul săptămânii: Nu mi-e rușine de Evanghelia lui Hristos.

Romani 1.16

 

Unde eşti?

 

Geneza 3.9: Domnul Dumnezeu l-a chemat pe om și i-a zis: Unde ești?

 

Unde ești? Aceasta a fost prima întrebare pe care Dumnezeu i-a pus-o omului, după ce a păcătuit. Vedem atât de clar, că totul s-a schimbat. Între starea de paradis, care a existat înainte și starea actuală, a fost ceva, care l-a separat pe Dumnezeu de om. Omul a simțit în conștiința lui, că părtăşia cu Dumnezeu a fost întreruptă. Prin urmare, este, de asemenea, ușor de înțeles de ce a căutat să se ascundă de Dumnezeul Sfânt, astfel încât, așa cum a vrut, ca rușinea și păcatul său, să nu fie revelate. El nu a îndrăznit să facă primul pas către Dumnezeu. Conștiința, vinovăția lui îl acuzau și l-au ținut pe loc. El și-a dat seama brusc că a încălcat porunca lui Dumnezeu. Omul se afla într-o stare foarte tristă, din care nu a putut găsi o cale de ieşire. Domnul i-a poruncit dinainte: "să nu faci! ." și în orbirea sa, omul nu a mai acordat atenție, ci a ascultat de șoaptele lui Satan. El a rezistat la această poruncă și a făcut exact opusul.

            Dacă ne întrebăm și pe noi: Unde ești? ... încet și neobservat, vom vedea de la această întrebare, cum Dumnezeu dorește pe copilul Său, care a I-a întors spatele.

 Lui Dumnezeu Îi este dor de omul, care era destinat să trăiască în comuniune cu El. Lui Îi pare rău de el, pentru că drumul omului nu duce înapoi la El, ci la distrugere. Cât de încurajator este acest lucru pentru noi, atunci când ni se permite să realizăm: Dumnezeu mă caută. Ceea ce este trist în această privință, este faptul că omul, la rândul său, nu-i pasă pe Domnul. Dumnezeu îl vrea pe om, dar omul nu-L vrea. Căderea în păcat, care a avut consecințe teribile pentru întreaga omenire, este probabil una dintre cele mai triste întâmplări. Aici efectele unei singure neascultări sunt vizibile.

În loc să vină la Dumnezeu și să mărturisească deschis greșeala făcută înaintea lui, omul Îi întoarce spatele și Îl părăsește. El, de asemenea, nu are nevoie de Dumnezeu, da, lui îi este rușine de El și nu vrea să știe mai multe despre El. Și, deși L-a insultat pe Domnul, nu simte nicio remușcare în încăpăţânarea lui.

Nu vedem aceste trăsături în oamenii de azi? Nu este chipul celor care și-au pierdut Dumnezeul și s-au împietrit împotriva Lui?

 Această stare a inimii umane, cu toate acestea, nu este indiferentă Domnului. Nu, chiar a dus lipsă omului. Îi e dor de el și nu vrea să fie fără părtăşia lui.

 Întotdeauna se crede, că năzuințele inimii umane îl vizează pe Dumnezeu. Din păcate, aceasta este doar teorie rece. Viața de azi arată opusul. Oamenii nu-L vor pe Dumnezeu. Dar El este atras de copiii Săi, pe care El i-a creat, dar care au fost aruncați de păcat într-o viață de distrugere. Dumnezeu iubeşte pe oameni atât de mult, că El însuși a făcut primul pas și i-a chemat înapoi. La întrebarea: unde ești? Voia să-l facă conștient de ceea ce a făcut. În același timp, El îi oferă posibilitatea de a vorbi, pentru a-și mărturisi vinovăția. Unde ești? Care sunt căile noastre? Suntem pe cale să ne îndepărtăm de Domnul, sau suntem în totală părtăşie cu El? Lui Dumnezeu Îi e dor de copilul Său. Ar vrea să fie cu toată lumea.

(D. Cornilescu)

 

Haideți, creștini, sus!

 

Domnul te-a chemat! Tu care Îi cunoști dragostea.

Sus creștinilor, sus! Și continuați să spuneți!

Toți cei hărțuiți de lume și sufletele obosite, să spună,

Cum îi arde inima regelui vostru pentru voi.

Veți fi o lumină luminată de El,

Lumini depărtate, răsucite cu raze cerești;

Și unde Cuvântul şi Glasul Său nu se aude,

Ar trebui să fiți un cuvânt viu, pornit din dragostea Lui!

Trebuie să purtați cu bucurie podoaba Mântuitorului,

Trebuie, de asemenea să căutați, ca El, să stați înaintea inimilor păcătoase;

Trebuie să învățați iubirea Sa şi iubind să vorbiți

Şi să treceţi prin lume ca martori ai Lui! M. V. O.

 

 

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

 

Nr. 46 (13 noiembrie 1938)

 

Cuvântul săptămânii: Bogat este cel care se desprinde de bogăția lui.

 

 Dumnezeu își caută copilul

 

Geneza 3.9: Domnul Dumnezeu l-a chemat pe om și i-a zis: "Unde ești?

 

Omul a ajuns deja cu împietrirea din inima lui, ca să trăiască fără Dumnezeu. Dar Domnul nu se oprește aici. Își caută copilul și face tot ce se poate, pentru a readuce viața pierdută pe drumul cel bun. Nu trebuie să ne gândim doar la oamenii, care merg pe drumul lor în vinovăție, încă neiertată. Sunt copii ai Lui Dumnezeu, care poate au rătăcit departe și au părăsit comunitatea celor care doresc doar pe Isus. Pe aceștia Domnul îi urmărește, ca să-i aducă pe drumul cel bun.

            Faptul că Lui Dumnezeu Îi este dor de noi, nu este un cuvânt lipsit de însemnătate. Experiențele din viața credincioșilor dovedesc faptul că, El nu vrea să rămână singur, ci se plimbă și caută pe cine să aducă înapoi, pe cei care au rătăcit. El ne dă toată dragostea Sa și ne oferă părtășia Sa, astfel încât să nu mai avem nevoie să căutăm apa proaspătă în puțurile găurite ale acestei lumi.

            Ce alinare este să știi că nici un om nu s-a îndepărtat atât de mult de calea, pe care dragostea lui Dumnezeu îl poate căuta și găsi, ca să-l aducă înapoi. Să luăm dar mâna oferită și să fim conduși de ea în bogățiile harului și puterii Sale! Apoi, de asemenea, devenim părtași la comuniunea glorioasă, pe care El a adus-o la noi.

            Unde ești? Din aceste cuvinte, auzim, de asemenea, cât de trist este Dumnezeu că omul a luat această cale greșită. Doar gândindu-ne puțin la asta, simțim ce durere este, când unei persoane i se oferă mereu tot ce este mai bun, şi degeaba, trece cu indiferența. Nimeni nu va putea simți asta ca Domnul Însuși. El trebuie să privească zi de zi pe oamenii, care credincioși sau nu, trec cu răceală peste ajutorul oferit și nu doresc să-l folosească. Acest lucru îl rănește pe Dumnezeu în inima Sa.

Ce Dumnezeu și ce dragoste ne-a fost oferită nouă! Numai dragostea adevărată a lui Dumnezeu poate îndura în acest fel și poate suferi o umanitate, care în sfidarea sa, nu vrea să știe nimic despre El. El este înşelat de fiecare copil, care încă permite lucruri în viața lui, în care El nu-Şi găsește nici o plăcere.

 Pentru a ne recâștiga, Dumnezeu Însuși a venit pe lume, în persoana Domnului Isus. Pentru noi oamenii, acest fapt rămâne de neînțeles. Dar este o realitate, pe care fiecare om pierdut are voie să o experimenteze. Domnul a trebuit să meargă pe această cale și să caute ceea ce era pierdut. El a luat la cruce păcatul omenirii, cel mai greu lucru, astfel încât nimic nu mai stă în calea copiilor Săi, ca să vină înapoi la casa tatălui.

Este ca o casă părintească, unde fiecare copil își are locul. De ani de zile, această situație-ordine a devenit obișnuință. Dintr-o casă a plecat un fiu, dar nimeni nu a fost acolo să-i ia locul. Tatăl este, probabil fericit și mulțumit în familie; dar locul gol amintește din nou și din nou: aici Fiul meu a stat înainte de a ne părăsi.

Domnul, Tatăl nostru Ceresc, ne-a oferit, de asemenea, un loc de locuit. Fiecare persoană are locul lui în acest locaș. Ori de câte ori Dumnezeu trece printre rândurile celor dragi, El observă un loc gol pe aici şi pe acolo. Cercetează și caută copilul dispărut, căci vrea să-l ia cu El în rai.

 Unde ești, tu? Această întrebare ne dezvăluie cel mai profund conținut al inimii Dumnezeului nostru; El iubește pe toți oamenii, suferă pentru ei și îi caută. Numai atunci când putem cuprinde puțin acest lucru, înțelegem atunci, când Isus spune: există bucurie în cer pentru un singur om păcătos care se pocăiește.

Așa iubește Dumnezeu. Și pentru eternitate rămânem obiectul iubirii Sale. (D. Cornilescu)

 

Dragostea lui Isus,

 

Nu e nici o cale atât de tulbure

Aici, în lumea fără iubire,

Astfel că din dragostea lui Isus

O rază să nu ne lumineze.

De multe ori sufletul este obosit

Și nu-mi dau seama,

Când iubirea lui Isus mă mângâie

Și-mi aduce liniște.

El ia grijile noastre,

Ce ne înfricoșează,

Vorbește ușor: vine o dimineață

După fiecare noapte întunecată.       (Gertrud Tietsche)

 

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

 

Nr. 47 (20 noiembrie 1938)

 

Cuvântul săptămânii: Nimeni nu este atât de sărac încât să nu poată deveni o rază de soare, o lumină de viață, pentru unul sau un om mai sărac; nimeni atât de bogat, încât să nu aibă nevoie de amândoi.

 Bezzel

 

Unde este aproapele tău?

 

Geneza 4.9: Apoi Domnul i-a spus lui Cain: "Unde este fratele tău Abel?"

 

În general, omul trăiește în așa fel încât, el își protejează în primul rând propriile interese. Dacă se simte bine, dacă lumea din afară nu-i provoacă dificultăți deosebite și nu trăiește cu oameni care au nevoie de ajutor, îi pasă foarte puțin de aproapele său.

Domnul S-ar bucura din inimă să vadă, că omul, care a fost salvat din lume prin dragostea Sa, nu mai trăiește pentru el însuși, ci pentru Acela, care a murit și a înviat din nou pentru el. El vrea să ne schimbe impresia, că interesele noastre sunt întotdeauna pe primul plan. Să învățăm să fim gata pentru slujirea, în continuare, a împărăției lui Dumnezeu.

Acela, care se îngrijește doar de sufletul lui și nu-i pasă de cei din jur, are o evlavie falsă. Din versetele noastre, vedem că Dumnezeu se așteaptă ca noi să avem grijă de aproapele nostru. Nu contează dacă este vorba despre familie, rude sau orice altă persoană, cu care El ne pune împreună.

 Greutățile și circumstanțele dificile ale semenilor noștri nu trebuie să ne lase indiferenți. Mai degrabă, ele sunt menite să ne pregătească să-i ajutăm, ca din partea lui Dumnezeu. Nu este degeaba faptul că, Domnul ne prezintă această întrebare: unde este fratele tău?

E ceva între tine și fratele tău care nu e adevărat? Nimeni nu ar trebui să treacă această întrebare fără un răspuns. Se poate ca totul să fie bine, între tine și Dumnezeu. Chiar auzi foarte des, că oamenii se referă la acest fapt. Ei vor să dovedească că și-au făcut datoria față de Dumnezeu. Dar Domnul privește mult mai adânc în inimile noastre. El știe ce este necesar pentru a înainta şi creşte în viața noastră interioară și, prin urmare, vrea să elibereze privirea noastră de la noi înșine, în scopul de a o direcționa spre nevoile altora.

            Chiar dacă cineva este în regulă cu Dumnezeu, există posibilitatea ca el să nu fie la fel de bine conectat cu vecinul său, așa cum ar trebui să fie un copil al lui Dumnezeu. Adesea, doar lucrurile mici împiedică o comuniune fericită și plăcută de Dumnezeu, să apară între noi şi vecinii noștri. Soluția multor credincioși este: fiecare să-şi vadă de sine! Cu această atitudine personală, ne înșelăm în legătură cu evlavia noastră. Este greșit pentru noi să credem că suntem bine în fața lui Dumnezeu, chiar dacă comportamentul nostru față de fratele nostru lasă de dorit. De aceea, cuvântul ne lovește, mai ales atunci când, Dumnezeu întreabă: unde este fratele tău? Această întrebare ne arată în același timp că Dumnezeu controlează pe toți copiii Săi. Nimeni nu este exclus.

Domnul ne cunoaște viețile până la ultimul detaliu. El nu este doar ca un Dumnezeu general, așa cum mulți oameni au impresia. El are grijă de cele mai mici lucruri din viața noastră, precum și de cele mai mari. Ne cunoaște condițiile de locuit, știe cu cine trăim. El este conștient de toate nevoile noastre cele mai secrete și dificultățile din familie și din afaceri. Dumnezeu știe despre suflet și trup, despre venituri, casă, țară și oameni la fel de bine ca despre afacerile noastre personale, cele mai intime. El controlează tot ceea ce ne privește. Din astfel de cunoștințe, Dumnezeu pune această întrebare. Ar vrea să știe dacă evlavia noastră nu este doar în cuvinte pioase, de suprafață. Cea mai mare ofensă, care poate fi dată lumii necredincioase, este viața unui creștin care nu corespunde, cu ceea ce spune. Sunt unii, care se pretind credincioși, și nu se vede nimic schimbat în natura lor, ci numai vorbirea. Toate cuvintele lor despre slujire, transformarea vieții, mântuire și har nu avut niciun ecou, pentru că viața lor a dovedit contrariul.

D. Cornilescu

Dor de veşnicie

 

Există un dor profund și mare,

Pe care nici un om nu știe să-l exprime;

Vine de undeva.

Nu știe nimeni de unde!

Inima era încă animată

Din ore bogate de fericire.

Apoi vine dorul liniștit,

Bucuriile s-au stins.

Doar dorul profund rămâne

Din înălțimi necunoscute.

Ce este bucuria – numai noroc?

Şi totuși, în picioare afară!

Până când bate ora,

Toate se destramă pe pământ.

Și noi pe aripi de dor, duios

Ne tragem spre casă.

 

Elisabeth Hirthe

 

 

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

 

Nr. 48 (27 noiembrie 1938)

 

Cuvântul săptămânii: Și el va fi un rege peste casa lui Iacov pentru totdeauna, și Împărăţia Sa, nu va avea sfârșit.

 Luca 1.33

 

Este Advent! (Vine Crăciunul)

 

Atrage o speranță prin lume,

O speranță puternică și plină de bucurie,

Care primește pe săraci în corturi

Și deschide palate,

Și cel mai mic copil știe motivul sărbătorii:

Este Advent! Este Advent! Este Advent!

 

În locul potrivit

 

 

Stăm în locul în care Dumnezeu ne-a pus? Există întotdeauna oameni care nu sunt mulțumiți cu mediul lor de viața. Dacă ar fi fost după ei, ar fi ales condiții de viață foarte diferite de cele pe care le consideră întotdeauna greu de suportat. Toată lumea ar dori să fie în pielea altcuiva care, în opinia sa, trăiește mult mai bine și mai frumos. Unul se nemulțumește mereu de soarta lui, se ceartă cu oamenii și ajunge la disperare. Şi la urmă, desigur, vrea să fie un credincios, care acceptă cu recunoștință totul din mâna lui Dumnezeu!

            E ca şi cum Dumnezeu, trebuie doar să-i trateze pe credincioși diferit, după dorințele lor speciale. Și dacă El nu răspunde în acest mod, ei au peste tot ceva de comentat, şi sunt mereu nemulțumiți.

Cum rămâne cu noi? Dacă suntem cu adevărat convinși că Dumnezeu știe totul și știe circumstanțele noastre în cel mai mic detaliu, putem avea încă îndoieli cu privire la condiția noastră, dacă suntem într-adevăr în locul cel potrivit? Să credem, de exemplu, că o biată spălătoreasă ar dori să trăiască într-un palat, doar pentru că nu este mulțumită de soarta ei. Dacă Dumnezeu ar fi dorit să-i facă acest lucru, El i-ar fi putut satisface această dorinţă. Noi, oamenii, suntem încrezuți şi plini de noi. Să nu credem că înființarea acestei lumi, ne-ar satisface mai mult, dacă ar fi fost făcută după dorințele noastre! Dumnezeu este atotputernic, și dacă El consideră că este necesar să intervină în viețile noastre, El va face acest lucru. În toate faptele Sale, El este condus de dragostea Sa pentru noi. Ea este aceea, care ne-a pus în acest loc. Din toate aceste considerente, ne dăm seama că Dumnezeu are un plan pentru viețile noastre, la care lucrează în mod constant. Numai atunci când observăm acest fapt, ne dăm seama de ce Dumnezeu a aranjat totul așa cum este. Când, păcatul și oamenii răi ne influențează și ne conduc la nesupunere față de Dumnezeu, Domnul stă de-o parte. Ocolișurile noastre vin, doar pentru că nu am fost de acord cu modul în care El ne-a condus. Păcatul ne-a luat abilitatea de a recunoaște cu ușurință semnalul Domnului.

 Odată ce am intrat în categoria celor menționați mai sus, auzim din nou întrebarea: unde este aproapele tău? Dumnezeu vrea să ne facă lucrători cu El. Domnul ne dă apoi un ochi potrivit pentru oamenii din jurul nostru. Desigur, suntem capabili să-i ajutăm pe alții, doar dacă viața noastră este în ordine. Cum putem ajuta o persoană tristă, atâta timp cât noi suntem nefericiți şi nemulțumiți? Este imposibil de a cere altora să fie veseli, dacă ai o faţă morocănoasă și neprietenoasă.

Recent, am auzit povestea unei femei, care a căpătat febră, ca urmare a unei infecții la urechea medie. În această stare tristă de febră, ea a început să aibă fantezii, şi anume că, pioșii şi cei ce se smeresc, o sfârșesc foarte prost. Ea a descris, ca fiind o înșelăciune și ipocrizie, ca oamenii, care vorbesc adesea despre har și biruință și care au numele lui Isus în gurile lor, dovedesc contrariul în viaţa lor. Nu se mai oprea cu insulte la adresa lor, pentru că viața lor era o minciună.

 Apoi, ea a devenit liniștită, la un moment dat. Ea se gândea la vecina ei, care, deși, nu vorbea cuvinte pioase, viața ei a arătat o transformare adevărată. Ea supravegheat-o când a murit soțul ei. Ea a făcut o impresie deosebită, când această durere nu a putut-o face să-şi piardă cumpătul. Mai târziu, când i-a ars casa, ea a dovedit încă o dată adevărata încredere în Dumnezeu, căci a putut spune: Domnul a dat-o, Domnul a luat-o, numele Domnului să fie lăudat! Cu cuvintele: doamna K este în adevăr smerită, conversația ei a încetat. Asta a fost impresia, pe care femeia bolnavă a avut-o despre vecina ei.

 Care ar fi verdictul dacă vecina noastră, şi-ar spune, gândurile ei despre noi, în condiții similare, cuprinsă de febră?

 A fi creștin cere responsabilitatea de a prezenta mântuirea vecinilor noștri. Numai în acest fel vom putea ajuta în mod corespunzător pe oamenii, care sunt în căutarea adevărului. Și numai în acest fel putem fi colaboratorii lui Dumnezeu. (D. Cornilescu)

 

 

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

Nr. 49 (4 decembrie 1938)

 

Cuvântul săptămânii: Puterea lui Dumnezeu este la dispoziția celor, care își lasă brațele jos.

 Stockmeier

 

Mâna Domnului peste noi

 

Ezechia 33.22: Mâna Domnului a fost asupra mea seara.

 

Aceste cuvinte din Scriptură sună ciudat: mâna Domnului era deasupra mea seara. Cineva ar înțelege, dacă s-ar spune: mâna Domnului era deasupra mea dimineața sau după-amiaza. Căci tocmai în aceste momente harul Domnului este cel mai necesar.

 Dar de ce avem nevoie de mâna lui Dumnezeu peste noi, mai ales seara?

Când ziua se termină și tăcerea serii se apropie, apar tot felul de gânduri asupra noastră, care vin să ne tulbure. Omul se gândește prin ceea ce a trecut în timpul zilei și din acest motiv este adesea doborât și disperat. Își vede slăbiciunile și înfrângerile. Se întristează şi realizează că nu a mers mai departe. Aceleași defecte și același dezacord cu căile lui Dumnezeu încă există.

            Cât de necesară este mâna Domnului peste noi seara, într-o astfel de situație! Dacă ne este frică, încă putem avea curaj. Dumnezeu e gata să ne ierte. Mâna Lui, care este peste noi, mărturisește acest lucru. Imediat, contrar așteptărilor! Dumnezeu nu-Și retrage mâna de la noi. Infidelitatea și nepăsarea noastră au fost poate foarte mari astăzi. Cât de bine este să știm, mai ales în astfel de momente, că mâna Domnului rămâne asupra noastră către seară!

Unii oameni sunt atât de predispuși ca deșertăciunea lumii, să vină în atenția lor, în special în apropierea liniștii de seară. Apoi aceasta se aşează peste sufletul lor, ca o povară grea și ei încep să jelească. Este o înviorare specială, atunci când ne amintim că mâna Domnului este peste noi chiar și seara, când astfel de gânduri grele vin asupra noastră. Veșnicia este cu noi în mijlocul deșertăciunii acestei vieți.

 Unii sunt, de asemenea, îngrijoraţi, de ceea ce ar putea aduce noaptea. Dormi foarte rău și te întorci dintr-o parte în alta. De îndată ce ai dormit un sfert de oră, te trezești din nou. Astfel de nopți nedormite pot fi teribil de dificile. Dar chiar și în astfel de situații, Cuvântul spune că mâna Domnului este întotdeauna asupra noastră. Alții suferă de dureri fizice pe timp de noapte. Și atunci spre seară, te copleșesc şi aduc o mare îngrijorare. Devin ciudate și te sperie, de ceea ce ar putea veni. Cât de necesară este în această stare, certitudinea că mâna Domnului rămâne deasupra noastră seara!

Când tăcerea serii cade peste noi, învățam să vedem lucrurile zilnice într-o lumină diferită. Munca zilnică ne răpește tot timpul. Omul e dispersat și emoționat. Copiii, colegii, zgomotul, totul te enervează.

 Dar când te gândești seara, la tot ce s-a întâmplat, te uiți la multe lucruri foarte diferit. Și este bine că tocmai în astfel de momente de auto-examinare interioară și corecție, mâna Domnului este asupra noastră și transformă totul în cel mai bun pentru noi. Apoi, învăţăm să judecăm și să distingem, din punctul de vedere al veșniciei, ce este important sau nesemnificativ pentru creșterea interioară și maturizare. Uneori se poate ca, seara unei zile să ne amintească de seara vieții noastre, care se va rupe într-o zi. Știm că odată va veni pentru noi ultima noapte. Și cu gândul acesta, s-ar putea să devenim speriați. Cât de minunat şi încurajator este să știi că mâna Domnului este asupra noastră! Ultima seară a acestui pământ va fi urmată, de asemenea, de o dimineață, cea eternă, înălțată în glorie. Atunci vom putea sta oricând cu Domnul. De aceea, în fiecare seară dorim să ne bucurăm și să întărim certitudinea că mâna Domnului este deasupra noastră! (D. Cornilescu)

 

 

   Niciodată

 

Niciodată lipsă, dacă avem încredere în Dumnezeu;

Niciodată griji, pentru că ne uităm la El;

Niciodată nenorocire, căci suntem cu El.

Întotdeauna ajutor, căci Îl cunoaștem pe Isus;

Întotdeauna putere, căci ne numim moştenitori;

Își împrospătează și ridică pe copiii Lui, .

Niciodată nedumerit, sărac, singur, părăsit,

Când mâna Salvatorului o apucăm prin credință;

Niciodată flămând, pentru că El are belșug.

El este puterea și mâncarea pentru viața noastră

Pe pelerinajul scurt, abrupt al vieţii,

El, Cel care ne-a purtat povara noastră pe cruce.

 

 

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

 

Nr. 50 (11 decembrie 1938)

 

Cuvântul săptămânii: Iată, întunericul acoperă pământul și întunecimea popoarelor; dar peste tine răsare Domnul, și slava Lui se arată peste tine! (Isaia 60.2)

 

Stând în fața lui Dumnezeu

 

Geneza 18.22b: Avraam a stat nemișcat în fața Domnului.

 

Este un lucru minunat, când se spune că Avraam s-a oprit în fața Domnului. Dar ni se pare aproape imposibil că Avraam, ca ființă umană, să îndrăznească să pășească în fața lui Dumnezeu. Căci cum poate un om necurat să stea în fața Celui prea Sfânt?

 Psalmistul se întreabă: Cine va sta pe muntele Domnului? Răspunsul este: Cel cu inimă și mâini curate. Aceste condiții trebuie îndeplinite de fiecare persoană, care dorește să rămână înaintea lui Dumnezeu. Având o inimă curată, înseamnă că ar trebui să fim curați acolo, unde nici un om, ci numai ochiul sfânt al Domnului, se poate uita. El ne cercetează în adâncime. Domnul Isus Însuși a spus: Ferice sunt cei cu inimile curate, pentru că ei vor vedea pe Dumnezeu.

 Dar trebuie să avem și mâini curate. Cu alte cuvinte, schimbarea noastră externă ar trebui să fie, de asemenea, curată. Altfel nu putem sta în fața lui Dumnezeu.

 Aceasta a fost, de asemenea, condiția prealabilă pentru ca, Avraam să stea în fața lui Dumnezeu. Când Domnul s-a uitat în inima lui, El nu a găsit nimic necurat.

 Aceleași condiții care erau în vigoare la acea vreme, trebuie să fie îndeplinite și astăzi de noi. Avem nevoie de o inimă curată și de mâini curate, astfel încât Dumnezeu să poată fi mulțumit de noi. Dar unde este omul care ar putea avea o viață atât de curată? Nu este totul în noi corupt și viciat?

 De aceea Domnul Isus a venit în această lume pentru a ne curăța, prin sângele Său scump. Se spune în Scripturi: Și sângele lui Hristos ne curățește de toate păcatele. Este singurul mijloc, care este eficient pentru aceasta, dacă credem în el şi experimentăm puterea sa purificatoare. Și când am experimentat, putem face un pas cu încredere înaintea lui Dumnezeu și să discutăm totul cu El. Atunci ne putem aștepta de la El, să ne dea, ceea ce avem nevoie.

Deci, este posibil ca noi, oameni păcătoși să devenim curați. Și poate fi, nu doar o dată, ci în fiecare moment, din nou. Atunci tot ce este greșit și rău, va fi îndepărtat din viețile noastre, prin sângele lui Isus, astfel încât să putem sta în fața Lui cu o inimă curată și cu mâinile curate.

 Nu e minunat că nu există nimic, care să se fie între Dumnezeu și noi? Nu ne-am fi putut curăța cu propriile noastre eforturi. Dar sângele Domnului Isus, singur a făcut-o.

 Oamenii care vorbesc despre onestitatea lor și faptele lor bune nu se cunosc pe ei înșiși. Pentru ca noi toți, fără excepție, avem nevoie de sângele lui Hristos ca să fim curați. Numai cei care au experimentat personal, au acces liber la Dumnezeu.

Avraam a stat în fața Domnului și era îngrijorat că nepotul său era în mare suferință. Acesta a trăit într-un oraș, despre care Dumnezeu a spus că va fi distrus. Pentru că Avraam cunoștea această situație, gândurile lui continuau să meargă acolo. Și a început să vorbească cu Dumnezeu despre această problemă. Acum s-a întâmplat ceva minunat. Domnul a auzit și a răspuns la rugăciunea slujitorului Său. Mai târziu, când a venit nenorocirea asupra acelui oraș, nepotul său a fost salvat.

În acest fel, prin rugăciunile noastre, noi oamenii, putem realiza multe lucruri, dacă stăm cu o inimă curată și cu o mâini curate în faţa Domnului. Atunci nu este nimic greu, care l-ar putea împiedica pe Dumnezeu să lucreze.

 Când venim, clipă de clipă, sub sângele Mântuitorului, cu toate necurăţiile noastre, suntem întotdeauna curați. Și numai dacă stăm pe această bază, putem umbla cu El, ca și cu un prieten.

Din păcate, însă, aroganța şi mândria noastră, de multe ori nu ne permite să mergem pe această cale. Ne putem imagina, că suntem oameni destul de corecți, care nu au nimic de-a face cu necurăția. Cu toate acestea, aceasta este o greșeală. Nu putem merge niciodată direct la Dumnezeu, decât dacă am luat, ca pentru noi, jertfa Domnului Isus.

Dacă, de asemenea, se întâmpla să păcătuim la fiecare pas, atunci prin aplicarea continuă a sângelui lui Hristos, putem fi curați în ceea ce gândim, simțim și acționăm. Și numai atunci putem îndrăzni să stăm în fața Sfântului Dumnezeu, pentru că am devenit oameni, cu un cuget curat și o viața cu adevărat schimbată. (D. Cornilescu)

 

 

 

Dacă te uiți doar la Isus cu credință,

 Să fi sigur că niciodată nu vei întâlni o strâmtorare, un necaz sau o ispită, care să nu fie cântărită de Domnul, cu cântarul sfințeniei Sale; El face în așa fel, ca noi să putem îndura, să depășim şi să ieșim biruitori.

 

 

Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

 

Nr. 51 (18 decembrie 1938)

 

Cuvântul săptămânii: Să vă iubiţi nu cu vorbe ci cu fapta şi adevărul.

Un om deosebit de bun, special

Matei 1,18-20                                                                       

Este interesant să citim în aceste versete, cum venirea Domnului Isus a influenţat atât de mult pe oameni, astfel ca aceștia au căpătat o caracteristică, atitudine divină. O mărturie la aceasta este Iosif, pe care-l citim în textul nostru. Aici se spune că el s-a înspăimântat, când a aflat că Maria, logodnica lui, s-a simţit însărcinată, deşi era încă înainte de a fi împreună. Situaţia ei i-a apărut lui misterioasă şi el s-a gândit s-o părăsească în secret. Este acesta un caracter minunat, pe care-l putem observa în persoana lui Iosif? El a dorit să n-o expună pe Maria, şi de aceea a dorit să se despartă de ea în linişte. Situaţia în care se găsea Iosif, nu era simplă. Ea se prezenta, din contră, destul de dificilă. Dar e minunat să observăm, cum s-a comportat el în această problemă. El nu s-a apucat să se plângă şi să se vaite la alţii. Modul său de abordare a fost mai mult după felul lui Dumnezeu. El a venit cu situaţia lui dificilă la Domnul şi şi-a vărsat toată jalea în faţa Lui. El a vorbit cu El despre toate detaliile necazului său şi a luat aminte la ceea ce Dumnezeu avea să-i spună.

Se spune despre Iosif că era un om evlavios şi neprihănit. Nu i-a fost uşor să-şi conducă viaţa pe deplin cu Dumnezeu, căci nu-L cunoscuse încă pe El ca mântuitor. El nu ştia încă aşa bine ca noi astăzi, căci lui Dumnezeu îi pasă de mărunţişurile noastre, care ne înconjoară. Încă înainte ca Mântuitorul să vină în lume, a cuprins şi influenţat inima acestui om, care a primit o înţelegere deosebită. Dumnezeu a devenit pentru Iosif o persoană, care era aşa aproape de el, astfel că el putea să-i aducă înainte toate greutăţile din viaţa sa. Acest fapt este un adevăr mare, pe care Domnul Isus prin naşterea Sa, ni l-a făcut cunoscut. El ne-a adus pe noi în strânsă legătură cu Dumnezeul atotputernic, care ne umple inimile, de acum încolo cu El, astfel că noi să putem vorbi ca unui prieten.

Dumnezeul Vechiului Testament a fost mai mult sau mai puţin prieten şi conducea sus în glorie, în cer. Acum dar, din Dumnezeul cel îndepărtat, aşa cum se numea El câteodată în Biblie, ca un Dumnezeu groaznic, a devenit El mai aproape de oameni. Pentru că El a urât păcatul, şi pentru că oamenii n-au cunoscut niciun Mântuitor, a fost acest mare decalaj, diferenţă, între El şi oameni. Ei nu au îndrăznit să vină la El ca la un prieten sau tată, cu toate situaţiile lor zilnice. Dar naşterea Domnului a fost ocazia, pornirea, prin care Dumnezeu a păşit mai aproape către oameni, aşa că nu mai trebuiau să le fie teamă, când se întâlneau cu acest Mântuitor. De aceea a exclamat: Nu vă temeţi, iată vă aduc o mare bucurie!

De atunci Mântuitorul ne-a unit cu mâna lui Dumnezeu. Domnul Isus ni-L arată pe Dumnezeu ca pe un tată, care-I pasă de toate mărunţişurile fiinţei noastre. De atunci avem voie să venim la El imediat cu toate întrebările noastre, indiferent că sunt mici sau grele. Nimic nu-I este Lui prea greu, în orice situaţie, nu este indiferent. El se interesează de toate lucrurile din viaţa noastră.

Şi astfel vedem la Iosif, că el a fost printre primii oameni, la care a venit Mântuitorul, căci lui i s-a descoperit un nou înţeles despre Dumnezeu. El şi-a adus greutăţile la Dumnezeu, căci el avea această nădejde, căci El ar putea să-l sfătuiască, în această dificilă situaţie. El L-a cunoscut ca Dumnezeul cel de aproape, aşa cum se prezintă în Evanghelia după Luca, ca Cel care vrea să ne viziteze, care vrea să ne ajute. În naşterea Domnului a devenit o realitate apropierea de Dumnezeu. Iosif Îl vedea ca pe Acela căruia putea să-i poarte toate necazurile inimii. Asta este ceea ce ne trebuie şi nouă. Sufletul nostru tânjeşte după un Dumnezeu, care poate merge cu noi prin viaţă, şi care se interesează de toate situaţiile noastre. Inima noastră aşteaptă cu nerăbdare un Dumnezeu, care în oarecare măsură este om, care poate să simtă cu noi. La această dorinţă a venit în întâmpinare Mântuitorul, căci El s-a născut în lume ca un copilaş. De atunci El a păşit aproape, ne înconjoară şi ne călăuzeşte cu mâna Sa. El a devenit pentru noi Acela care a câştigat numele de Dumnezeu Cel ce iubeşte. Noi oamenii avem adesea falsă impresie despre El. Fiinţa Sa adevărată se descoperă cel mai bine în persoana Mântuitorului.

Pe de altă parte, Iosif se arată ca un bărbat simţitor, care s-a străduit, ca această situaţie grea, pe care a întâlnit-o, s-o resolve delicat, cu tact. El a dorit s-o soluţioneze, fără ca nimeni să nu pătimească ruşine şi ocară. Întregul său comportament a arătat bunătatea lui Dumnezeu. Asta s-a întâmplat mai târziu când Mântuitorul şi-a aruncat lumina Sa asupra lui Iosif. El a bănuit, a presimţit ceva din bunătatea lui Dumnezeu, care a iubit aşa de mult oamenii, căci pagubele lor să le transforme în bine. Aşa că Iosif s-a decis, ca să n-o pună pe Maria într-o situaţie penibilă, jenantă. Astfel s-a hotărât s-o părăsească în mod secret. Asta avea de-a face cu faptul că, Maria să nu aibă neplăceri. Nu este această atitudine o expresie a bunătăţii lui Dumnezeu?

Căci Dumnezeu este atât de bun, aşa au cântat îngerii oamenilor: nu vă temeţi, Acela care s-a născut într-o iesle, la Betleem, este în stare să refacă pierderile noastre, să le facă bune, să ne recompenseze. El ne aduce, din depărtarea lui Dumnezeu, în apropierea lui Dumnezeu. El ştie totul, tot ceea ce am făcut rău. El cunoaşte necazurile noastre. De aceea a venit El, ca să ne întoarcă spre inima lui Dumnezeu. În umblarea cu El se rezolvă toate greutăţile noastre. Aceasta a trebuit să trăiască Iosif când a venit la Dumnezeu cu necazul său. El i-a spus lui în vis: nu te teme, s-o iei la tine pe Maria, soţia ta. La fel experimentăm şi noi, când venim cu căderile noastre la Domnul. El este gata şi capabil să ne ajute în toate necazurile. Tocmai atunci când necazul este mare, intervine El într-un mod glorios.

Ce minunat a fost sfatul pe care Dumnezeu i l-a dat lui Iosif, şi ce minunat el a rezolvat situația. Cunoaştem şi noi pe Acela, pe Mântuitorul, Cel ce este Dumnezeu, Cel apropiat de noi? Ni se descoperă nouă bunătatea şi dragostea Lui? Ah, să prindem curaj, ca în orice necaz să mergem la El! Astfel vom experimenta, cum în chip minunat, El va avea grijă de toate mărunţişurile din viaţa noastră, şi cum ne va scoate din toate greutăţile. (D. Cornilescu)

În credinţă şi încredere privim în inima tatălui,

Păşim drept şi uşor spre El, asta înseamnă să ne rugăm cu ascultare

Tatăl nu poate urî, pe aceia pe care Fiul Său i-a îmbrăţişat;

Cu îndemnuri părinteşti trebuie El să-i iubească afectuos.

 

(Coperta spate)

A fi creştin cu adevărat înseamnă a-L arăta pe Isus în vieţile noastre. Asta este singura dovadă. În cazul contrar este numai ipocrizie. (D. Cornilescu, Sub Cruce-12 iunie 1938)

Dacă te am doar pe Tine, nu mai pun întrebări despre cer şi pământ! Nu mă mai gândesc cum se va întâmpla şi nu mă străduiesc să înţeleg, dacă copiii mei ajung în rai. Eu nu mai pun întrebări despre cer, dacă Îl am doar pe El. Nu mi se cere aceasta pe pământ. Nu contează pentru mine dacă am bani, sau nu am nimic, dacă boala, greutăţile şi moartea mă copleşesc. Numai Hristos singur este suficient pentru mine. (D. Cornilescu, Sub Cruce-12 iunie 1938)

Sunt puţini oameni care s-au încumetat să traducă Biblia: Ieronim (385) a tradus Biblia în Latină (Vulgata), folosită de catolici până astăzi. Luther (1534) traduce Biblia în germană şi a început Reforma în Europa. William Tyndale, traduce în engleză Noul Testament (1525) şi Pentateuc-cele cinci cărţi ale lui Moise (1530). Louis Segond, teolog elveţian, traduce în franceză Vechiul Testament (1871) şi Noul Testament (1880). John Nelson Darby traduce Biblia cu un grup de teologi, în engleză (1890), franceză (1885) şi germană (Eberfelder 1855,1871). Printre ei se numără şi Dumitru Cornilescu, care a tradus Biblia în română, de patru ori, la conacul prinţesei Ralu Callimachi, la Stânceşti Botoşani (1916-1921), apoi în Elveţia, a tradus Biblia de familie (1931). Între 1930-1950 a fost pastor al Școlii de misiune-diaconiţe, din Ländli, cantonul Zug, Elveţia şi apoi director al editurii Unter dem Kreuz-Sub cruce. În ultima sută de ani, traducerea Cornilescu s-a tipărit în milioane de exemplare şi este citită de românii de pretutindeni. Milioane de români, citind Biblia în limba noastră melodioasă şi înţeleasă de tot poporul, au primit Cuvântul viu în inima lor şi L-au urmat pe Domnul în veşnicie. (Pavy Beloiu, 2020)

 

 

 

 

 

 

 

 

 



Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Statistici
  • Vizualizări: 971
  • Export PDF: 2
Opțiuni