Burează-n toamnă pe-ndelete
Că și văzduhul este trist
Și doar stelițe violete
Insistă crezul ametist.

Egreta lângă mal albește
Ca și un vers neașteptat,
Iar râul șopotește veșted
În văl de ploaie-nfășurat.

Domină-un spirit de mâhnire
Privind în jur nestingherit,
Nu se aude-o strălucire -
Numai egreta a albit.

Privesc spre dânsa fără zare
Neputincios să-mi lămuresc
De unde-atâta întristare
S-adună-n pieptul omenesc.

Dalb de egretă n-am pe mine
Nici liliachiu original –
O umbră sunt fără lumine
Într-un pastel autumnal.

Iar apa curge-ncet la vale
Ca și un trai ce îl târâm,
Gândiri pe-un portativ de jale
Se prind ca frunze de salcâm.

Refuză viața ca să crească
Hotărnicindu-se cu-”atât”,
În burnițeala ciobănească
E umezeală și urât.

Zboruri și doruri interzise
Își pierd scânteia de avânt,
Se ofilesc scârbite vise
Uitându-se înspre pământ.

Nici o ardoare nu mă-ndeamnă,
Dar nici dureri nu-mproașcă-amar...
Domnul îmi spune blând:”E toamnă...
Nu fii mâhnit – e toamnă doar...”