Când totu'n jur se năruie şi-aş vrea să nu exist,
Cînd visul meu se spulberă şi sufletul mi-e trist,
Din profunzimea minţii răsare o-ntrebare:
"Dar daca Dumnezeu m-a dat către uitare?"

Când ura crunt mă arde şi îmi doresc să mor,
Când orice gest ajunge sa fie ucigător,
Din negurile minţii se naşte-un gând nebun:
"Vai, poate Dumnezeu nu mai e El stăpân!"

Dar, când în noapte-adâncă răsare El - Lumină,
Speranţa mea e vie şi iadul se termină.
Şi-mi văd clar necredinţa când groaza mă orbeşte,
Căci Dumnezeu nu uită şi-n veci El stăpâneşte!