Când ne vom aduna la rugul nostru clar
Ce arde fără scrum şi fără de cărbune
Vom înţelege-atunci – odată în zadar
Noi nu am înălţat măcar o rugăciune.

Acele cicatrici ce ne-or împestriţa
Vor fi doar semne mici din fosta bătălie,
Ci rănile atunci să doară n-or putea
C-oricine-a fi spălat întreg în apă vie.

Va arde rugul pur, va arde rugul drept
Fără ca să înghită vre-un vreasc ori vre-o substanţă,
Iar noi cu viaţa-n dor şi doru-ascuns în piept
Vom străluci pe coifuri cu perle de speranţă.

Şi noaptea s-a-nclina chitind în gândul său
Că bezna ei ne-ar da fiori în firea noastră,
Însă va da-napoi căzând cu spate-n hău
Pârlită peste ochi de flacăra albastră.

Vom sta mai mult tăcuţi, dar fără-o taină-n gând,
Cu-o vorbă mai curată, cu-o spusă mai cuminte,
Căci fiecare-aici va sta înţelegând
Că toţi suntem un trup ce merge înainte.

Aici n-or nimeri lingăi şi diotrefi,
Fricoşi, beţivi de spus pustietăţi de vorbe,
Nici cei betegi de cap ce-ascultă doar de şefi
Şi se-nţelege nici cei orbi cu glas de torbe.

Vor fi acei ostaşi ce fură în Cuvânt,
Ce-au fost conduşi de Domn din lume înspre Ţară,
Acei ce au trăit Credinţa pe pământ
Şi viaţa o avură mereu în primăvară.