De mic, eu frecventat-am temple și biserici.
În ele, Dumnezeu era slăvit.
Cântau și tămâiau zelos feluriți clerici.
Ei susțineau că-i drept să fii iubit.

Crescând, însă, văzut-am așa jale adâncă
în lumea asta a lui Dumnezeu,
încât mi-am zis: “El are-o inimă de stâncă.
Altfel ne-ar ușura acest drum greu.”

Se zbat copiii mici de friguri în spitale.
Se roagă pentru ei părinții triști.
Dar e-n zadar. Se duc cei dragi pe-a morții vale,
chiar dacă-n rugăciune mult insiști.

Sunt arși de vii-n cuptoare oameni fără vină.
Și cerul tace, lasă totu-a fi.
Cum să Se mire Domnul dacă, în surdină,
și credincioșii-ncep a se-ndoi?

Flămânzi și prigoniţi până și-n propria lor țară,
ei stau fărʼde răspuns la întrebări.
Expus e Însuși Sfântul Nume la ocară
când peste noi cad grelele ocări.

Cum să-L iubesc pe Cel ce a creat microbii
și tigrii care sfâșie pe om?
Cum să iubesc pe Cel ce-Și chinuie toți robii
doar că mâncat-a unul, o dată, dintr-un pom?

Mai rău ca Iov, stau fără de copii, soție,
și fără de amici mângâietori.
Stau fără soare și-aer într-o pușcărie,
în cea mai aspră dintre închisori.

Viitorul meu coșciug mi-e astăzi pat de scânduri.
Întins pe el, eu a-mi da seama-ncerc:
De ce mereu spre Tine-alerg-a mele gânduri,
iar prin ce scriu trasez în jurul Tău un cerc?

De ce mă arde-o dragoste-nfocată?
De ce ești Tu subiectu-a orice cânt,
deși știu bine că-s mireasa lepădată!
Curând voi putrezi într-un mormânt.

Dar nu, nu a iubit Mireasa din Cântare
când întrebatu-s-a de este drept.
Iubirea este propria ei justificare.
Iubirea nu e pentr-un înțelept.

Chiar prin ispite mari de-o fi silită-a trece,
nu înceta-va totuși a iubi.
De-o arde-un foc, sau valuri stau s-o-nece,
ea săruta-va mâna ce-o lovi.

La grele întrebări de n-a aflat răspunsuri,
e-ncrezătoare – și va aștepta.
Căci vor pătrunde raze-n ascunzișuri
iar adevărul se va arăta.

Iertarea multelor păcate doar sporit-a
al Magdalenei foc mistuitor.
Dar ea parfum și lacrimile dăruit-a
´nainte de cuvântu-Ți iertător.

Iar dacă nu-l spuneai, ea tot ar sta și-ar plânge
de dragostea ce-Ți poartă și-n păcat.
Ea Te-a iubit ´nainte de vărsata-i sânge.
Ea Te-a iubit ´nainte de-ai iertat.

Nici eu nu mă întreb de-i drept să-Ți dau iubire.
Nu Te iubesc s-ajung eu mântuit.
Eu Te-aș iubi și-n veșnică nefericire,
și chiar de flăcări de-aș fi mistuit.

De-ai refuza să Te pogori la oameni,
Tu mi-ai fi fost un vis îndepărtat.
De refuzai Cuvântul Tău să-l sameni,
Te-aș fi iubit și făr´ să-L fi aflat.

De șovăiai, de-ai fi fugit de răstignire,
nemântuit, eu totuși Te-aș iubi.
Chiar și păcat dacă-Ți găseam în fire,
cu dragostea-mi Ți l-aș acoperi.

Acum, cuvintele-mi vor deveni nebune,
ca toți să știe cât de mult iubesc...
Acuma voi atinge necântate strune.
Pe-o melodie nouă Te slăvesc.

Profeții toți de-ar fi prezis pe Altul,
pe Tine, nu! Pe ei i-aș lepăda.
Dovezi cu miile dac-ar avea cel´laltul,
iubirea-mi pentru Tine aș păstra.

De-aș bănui la Tine-nșelăciune,
plângând, eu pentru Tine m-aș ruga.
De-ar înceta în lume fala-Ți să răsune,
iubirea-mi pentru Tine nu s-ar micșora.

Cum pentru Saul, Samuel o viață-ntreagă
în post și rugăciune s-a zbătut,
așa ar rezista iubirea ce ne leagă,
chiar dac-aș ști că ești un fiu pierdut.

De nu satan, ci Tu în rătăcite clipe,
revolta cea din cer ai fi produs,
de Tu Ți-ai fi pierdut cereștile aripe
și-ai fi căzut din Raiul cel de sus,

eu, neavând nădejdi, nădăjdui-voi totuși
căci Tatăl cel ceresc Te va ierta,
și împăcat cu El, pe-aleile de lotuși,
pe străzi de aur, Tu Te vei plimba.

De-ai fi un mit, aș părăsi realitatea;
Cu Tine-n fantezie aș trăi.
De-ar izbuti neexistenta-Ți să-mi arate,
din dragostea-mi Tu viață ai primi.

Nebună, fără de temeiuri mi-e iubirea,
așa cum este și iubirea Ta.
Găsească-Și Domnu-n asta fericirea.
Mai mult decât atât, eu nu-I pot da...