Cu straie albe de ninsoare
Împodobit-ai tot pământul,
Cu uriașele covoare,
Tu, Doamne i-ai țesut veșmântul.

Semeții pomi, cu haina verde,
Au suportat arșița verii,
Dar toamna, după cum se vede,
I-au dezbrăcat în toiul serii.

Cu strai de doliu ruginii,
Toamna îmbracă toți copacii.
Pe munți, pe dealuri, pe câmpii,
Lipsiți de roade-acum, săracii.

Apare iarna-ncetișor,
Căci toamna,repede sfârșește,
Iar Domnul ce-i Stăpânul lor,
Tot universu-mpodobește.

Ce măreție, ce splendoare!
Ce talentat ești și-nțelept!
Mă mir, o Tată, cât de mare,
Și iscusit ești Tu și drept!

La fel pe noi, Tu ne-ai creiat
Ca pe un pom ce înflorește.
Când florile s-au scuturat,
Urmează timpul ce rodește.

Și-apoi, când fructul este copt,
E strâns și e pus în grânare.
Cel ce-a muncit și-i înțelept,
Aduce roadă tot mai mare.

Când vine iarna neputinței,
Și bobul nost' stă sub zăpadă,
Vom fi părtași făgăduinței
Că ochii noștri o să-L vadă.

Va trece și iarna geroasă
Și-om încolții...la primăvară,
Când noi, vom fi chemați Acasă,
Iar Domnul pe cer o să-apară.

Ce întâlnire minunată!
Aproape e a Sa răpire!
Te pocăiește, căci Te-așteaptă
Să-mbraci haina de in subțire!