De vrei piscuri însorite să le cucereşti în viaţă
Întâi valea cea adâncă dobândeşte-o-n dimineaţă.

Iar ca să ajungi la valea plină-n ceţuri şi în şoapte
Ţine-o stea în mâna stângă calea ta ca să ţi-o poarte.

Dar cum aştri mulţi la sine cum ne-ademenesc vedem,
Ia pe cea mai luminoasă – steaua de la Betleem.

Nu gândi că coborâşul e ceva uşor şi lin,
De primejdii şi durere ca urcuşurile-i plin.

Când cobori, pune piciorul, socotindu-l ce şi cum,
Căci năpârci te-aştept în cale să te-ntoarcă de la drum.

Fără şovăială-un lucru trebuie precis al şti:
Fără valea-ntunecată nici un pisc nu-ai cuceri.

Deci scoboară-te cu steaua mai la fund şi mai la fund
Unde umbre vagi şi hâtre existența lor n-ascund.

Luminează-le şi ochii larg deschide-i fără frică –
Doar aşa se pierde umbra şi mai mare, şi mai mică.

Nu lăsa nici una-n urmă, căci atunci când te-i opri,
Ca şi linxul, ele-n spate, nemiloase ţi-or sări.

Iar când calea ţi-a răzbate până-n fundul de abis
Ţi-i găsi sufletu-acolo prins în mrejele de vis.

Scutură-l din amorţire, scoate-l din păianjeniş,
Lecuieşte-l cu lumina şi de-a drept, şi-n curmeziş.

Cât nu te-a durea de tare smulge-i orice vâsc din trup,
Cu alifie din raze vindecă-l neîntrerupt.

Şi vede-vei cum din zloată vierme unde a zăcut,
Într-o pasăre măiastră-n ochii tăi s-a prefăcut.

Ce aripile-a întinde spre lărgimile cereşti,
Tu vei alerga din urmă-i pe o culme s-o găseşti...

***

Pentru coborâre, însă, ani şi ani ţi-or trebui,
De-asta mulţi pornesc de-odată piscurile-a cuceri.

Ca să fie el întâiul, să se vadă el mai sus,
Căci acolo, cum socoate, îl va aştepta Isus.

Se greşeşte-amarnic bietul când spre vârfuri s-a urca –
Cât i-i sufletul în umbră, noaptea-n sine va păstra.

Şi măcar că piscuri multe cuceri el o să spună –
Nu îl crede: ce e beznă ori e crimă, ori minciună.