An după an a aşteptat
Ceva ca să se-ntîmple
Din viaţa ei de altădat`
Ce s-a scurs aşa de iute.

În multe ea s-a încrezut
Sperând că este bine
Nu s-a temut şi n-a ştiut
De răul care vine.

Când tânără, fiind , a vrut
Iubirea s-o găsească
Doar promisiune a primit
În viaţa pământească.

S-a agaţat de visul ei
Clădindu-şi o speranţă
N-a renunţat în nici un fel
Crezând în noua şansă.

Acum stă tristă şi priveşte
Prin geamul din odaie
Cum totu-n jur se vestejeşte
Natura e-n mişcare.

O frunză cade la pământ,
Iar alta o urmează
Şi tot aşa toate pe rând
Îşi pierd a lor culoare.
Cu ochii-n lacrimi a cedat
Să mai creadă în iubire
Nimic n-a fost adevărat
Ci numai amăgire.

Și iarăși seara s-a lăsat
Cu liniştea-i profundă
Tot satul era cufundat
În bezna cea nocturnă.

Ce singură ea se simţea
În casa aceea mare
Şi încă o noapte mai trecea
Fără de alinare.

Doar o cântare răsuna
În liniştea de seară
Ce tot mereu o auzea
Din casa de la moară.

De câte ori ea asculta
Cântările acelea
Ceva ciudat se petrecea
Parc-o lăsa durerea.

Căci ei cant-au despre-un “Isus”,
Acel din răstignire
Şi laudau mereu nespus
A Lui mare iubire.

“Iubire?”-“Ah”, şi un fior,
A străbătut-o-n dată
O cât de mult şi cu cât dor
Prin lume-a căutat-o.

Dar ei cântau şi tot cântau
Cântarea minunată
Şi-acele versuri răsunau
Mai mult ca niciodată.

Acele versuri cu „Isus“,
Care-au produs minunea
Iubirea-n inim-a pătruns
Redându-i fericirea.

C-aceasta e iubirea Lui
Iubirea adevărată
De n-ai primit-o pân-acum
Nu poţi iubi vreodată.

An după an a aşteptat
Ceva ca să se-ntîmple
Şi-ntr-adevăr s-a întâmplat
Prin versul unui cântec.

Şi ea îi cântă Lui “Isus”
Acum cu bucurie
Căci doar prin El, a cunoscut
Cu-adevărat: IUBIRE!