Sunt om şi dor, şi fiinţă, şi scânteie
Şi viaţă sunt îngemănată-n timp.
I-am venerat pe zeii din Olimp
Că n-au ştiut nicicând tristeţea ce e.

Tristeţea mea ar fi crescut un munte
Lăsând Olimpul doar o biată stâncă.
M-am cufundat în liniştea adâncă
Să uit de zei, Olimpul şi de multe.

Mi-am angajat cuvântul ajutor,
Să-mi umple nopţi ce s-au golit de vise
Şi-n versurile ce-au rămas nescrise
Să plângă el atunci când îmi e dor.

Dar e şi dor pe care el nu-l ştie,
Tăcerea lui deschide porţi la rând
Prin care suferinţele pătrund
Şi lacrima din ochii mei învie.

Ascuns în taina sacră-a unui plâns
Încerc tristeţea gândului s-alung,
De câte ori cuvintele n-ajung,
O lacrimă e singurul răspuns.