E iarăşi toamnă-n parcul singuratic,
Cad frunze îngălbenite peste tot.
Le-aud căzând şi-n sufletu-mi apatic
Şi să le adun pe toate nu mai pot.

E toamnă iar, pentru a câta oară,
Cad frunze obosite din castani.
Aştept şi eu de mult o primăvară,
Dar numai toamne bântuie prin ani.

Şi ce-i mai rău, că iarna mă pândeşte
Cu ochi sticloşi, cu chipul ei livid.
Atunci eu simt cum trupu-mi se răceşte
Şi obosite pleoapele se-nchid.

Şi mă întreb, acesta e finalul,
Al vieţii ce pulsează-n pomi şi flori?
Să fie oare moartea terminalul,
Iar noi să fim macabri călători?

Dar nu contează câte frunze moarte
Sub straturi de zăpezi vor putrezi.
În ramuri, viaţa seva şi-o împarte;
Şi totuşi, primăvara va veni!