... De farisei adusă a fost în fața Lui
O femeie prinsă tocmai în păcat...
De preoții cei mai de seamă învinuită,
Având și cugetul, și sufletul murdar.

Ea știe foarte bine ce o așteaptă...
Și în deznădejde căzuse la pământ.
Iar gloatele întărâtate, în gura mare,
Strigau din răsputeri cu așa asprime
Să fie acum, chiar astăzi, omorâtă...
De milă? ... Nu poate fi nici vorbă...
Iar ea, spre El plângând cu ochii în lacrimi,
Privindu-L țintă, așteaptă ultimul cuvânt...
... Dar ce va spune oare El? ...

Privea cu teamă în jurul ei mulțimea
Ce se auzea scrâșnind îngrozitor din dinți.
Iar El... Învățătorul, este unul singur.
În ochii lor ea vede atâta dușmănie...
Strângând cu ură pietrele din mâini,
Ascunse în pumnii încordați și grei.
Sărmana, tot trupul îi tremură de frică
Și cu putere inima în piept se zbate,
Frământată în minte de atâtea gânduri.
Dar Isus e liniștit, nimic nu spune, tace...
El jos S-a aplecat, pe pământ ceva să scrie,
Privindu-i lung în ochi pe farisei.

Ea plânge și își recunoaște toată vina...
Dar Legea spune deslușit și foarte clar:
Păcatul săvârșit să fie pedepsit cu moartea.
Dar la întrebările lor, Isus ce oare va răspunde
La strigătul și râsul lor fățarnic și viclean?
Acele clipe pentru ea păreau o veșnicie...

Și ridicându-Se, El atunci fariseilor le-a zis:
„Acel din voi care este fără de păcat
Să arunce cel dintâi în ea cu piatra! ... ”

Și mai mult, Isus n-a spus nimic,
Ci doar acestea câteva cuvinte scurte,
Și iarăși S-a aplecat jos, pe pământ, să scrie.

Ca strălucirea fulgerului din cer senin,
Ca bubuit de tunet a fost acel răspuns.
De parcă le-a turnat pe rana însângerată sare,
Cuvântul Lui cel Atotputernic și Divin.

O flacără îi frigea și un foc usturător,
Privind mirați la Chipul Sfânt și Blând.
Și unul câte unul, furișându-se încetișor,
Cu capetele aplecate de rușine în jos,
Începând întâi cu cărturarul cel mai mare,
Au plecat, simțindu-se mustrați de cuget...

S-au dus toți... n-a mai rămas acolo nimeni,
Doar Isus scriind ceva, iar ea, plângând...

„Femeie!”, privind-o blând Isus i-a zis,
„Unde oare sunt acum pârâșii tăi?
Spune-Mi, nimeni nu te-a osândit?”

„Nici unul, nu este nimeni, Doamne”,
Ștergându-și ochii, ea încet I-a spus
Și iarăși a început cu amar să plângă...

„Nici Eu nu te osândesc”, i-a zis Isus.
„Scoală-te, căci ai tăi te așteaptă acasă.
Dumnezeu de al tău păcat te-a curățit.
Du-te, dar mai mult să nu păcătuiești... ”

Și ea a plecat cu o bucurie mare-n suflet,
Cuprinsă de o pace și o liniște adâncă...
... Ea în hohote plângea de bucurie,
Străpunsă în suflet de acea lumină
Ce strălucea în ochii Lui cei blânzi,
De cuvintele și vocea Lui cea dulce
Și de taina dragostei lui Dumnezeu.

În inimă simți un dor sublim și sfânt
Și lacrimi calde-n rugăciunea ei fierbinte.
De multă mulțumire și recunoștință,
Ea nu se mai putea opri acum din plâns,
Vestind la toți despre destinul ei frumos,
Despre Isus care îi făcuse atâta bine,
Despre frumusețea și Chipul Lui cel Blând...
... Dar ce vom spune oare noi? ...

De câte ori și azi se întâmplă în viață
Să fim la fel ca fariseii din vechime,
Fără milă, plini de pizmă și mândrie?
Pe frați îi judecăm și-i osândim cu ură,
Crezându-ne ceva, vorbim cu dușmănie,
Curățind Biserica de omul păcătos,
Uitând din ochi ca să ne scoatem bârna.

Nu știm, de multe ori chiar nici nu vrem,
Să aducem fratelui în suflet bucurie,
Să-i ștergem lacrima atunci când plânge,
Să ne-aplecăm smeriți privind la cruce,
În ochii sfinți și blânzi ai lui Isus Hristos...
... Dar ce va spune oare astăzi El? ...