Aseara-am stat indurerata
privind spre zarile senine
si ma-ntrebam ingandurata:
de ce-ai plecat de langa mine?

Iar harfa mea pe care-adesea
din taina inimei am spus;
pe care s-au nascut in planset
si-n doruri sfinte de nespus,

atatea cantece de jale
si strigate de bucurie,
chemari de dragoste fierbinte
si bocet trist de elegie,

statea uitata, parasita
si fara viata intr-un ram,
in timp ce eu privind spre ceruri
la Tine, dragul meu, visam

Si ma simti atat de mica,
de parasita, de uitata,
de parca-n casa din Betania,
Isuse, n-ai fi fost vreodata!

Atunci am izbucnit in lacrimi
si-ntr-un suspin sfasaietor
strigat-am: “Unde esti iubite?
in care cer? pe care nor ?

Spre care zari nemarginite
Te-ai dus, pe aripi inaltat?
Sub care bolti albastre, pure,
de ingeri, esti inconjurat?

Spre care lumi necunoscute
Te-ndrepti cu ostile ceresti,
ca alte fiinte-nestiute-
la randul lor, sa mantuiesti?

Iubirea Ta neasemuita
spre care noi dureri Te-ndrepata?
spre care moarte mai cumplita
ca cea ce-ai suferit odata?

Ce chinuri noi - mai mult, mai crude,
va trebui sa ma suporti?
Si-n pieptul tau ce jale adanca
si ce suspini ai sa mai porti?

Cu ce? Si care Magdalena
picioarele Iti va spala?
O, Domnul meu! E-atat de groaznic,
la toate-astea,-a cugeta!

Si-am plans amarnic, multa vreme
cu fata-ascunsa-n iarba moale
si-au plans cu mine pomii-n floare
cu lacrimi roze de petale...

Si-n linistea desavarsita
- sub bolta-nalta, instelata-
am auzit suspinul tainic
din inima-Ti indurerata.

Pe care unde nevazute
trimisu-mi-ai suspinul Tau?
sau ai venit chiar tu, iubite,
sa-mi curmi durerea fara frau?

Arata-Te!
O, lasa-mi ochii
sa-si potoleasca foamea lor
si setea care arde-n pieptu-mi
si-n sufletu-mi, strapuns de dor!

O, potoleste-mi Tu, Isuse,
vartejul dragostei in mine
si iuresul starnit de dorul,
de-a fi intruna langa Tine.

O, potoleste-mi Tu, simtirea
ce geme-n pieptu-mi dureros
si clocoteste ca talazul
izbit de tarmul cel stancos...

... Dar, nu suspinul dulce, jalnic
n-a fost al Tau!
Suspinul stins
a rasunat din harpa trista
de care vantul s-a atins.

Doar coardele, prin care-n taina,
zefirul, mana si-a plimbat,
au murmurat motivul dulce
cantat de mult... si-acum uitat!

Chemarea dragostei divine,
suspinul cald, nepotolit,
nascutu-s-a din contopirea
zefirului indragostit,

cu harfa trista si stinghera
uitata-n ramul inflorit,
cum m-ai uitat si Tu pe mine.
Isuse, Iubitul meu Iubit!