Mi se uscase-n palme primăvara,
Și-n piept purtam o lume fără glas;
Din toate câte-au fost mi-a mai rămas
Doar praful care-mi măsura povara.

Atunci, din liniștea fără hotare,
Mi-ai pus în mâini sămânță de cuvânt;
Și-am înțeles că-n cel mai sterp pământ
Tu poți trezi păduri din așteptare.

Din crăpături au izbucnit izvoare,
Și nu m-am mai ferit de-al meu trecut;
Din tot ce-am plâns și nu am priceput
Ai plămădit o nouă sărbătoare.

Nu mi-ai dat pâinea ca s-o țin deoparte,
Nici apa s-o păstrez în vasul meu;
Ci să le-mpart cu cel rămas la greu,
Pe care lumea l-a uitat departe.

În ochii celor fără mângâiere,
Am început să Te zăresc mereu;
Și-n fiecare chip vedeam, prin greu,
O urmă din a dragostei putere.

Și-am învățat că dragostea nu moare,
Când din puținul meu am dăruit;
Că tot ce pentru alții am jertfit
Îmi strângi în cer comori nepieritoare.

Și-n ziua când vei strânge-ntreaga zare
Ca pe-un șirag de stele, la sfârșit,
Voi înțelege cât am fost iubit
Și câtă viață naște o iertare.

Dany Căpătan