Tată , o Tată al Cerurilor prea înalte,
vino în prăpastia în care fiinţa mea simte
că braţe reci ale întunericului vor să mă alinte...
Privesc înspre Cerul Tău
şi parcă, din adîncul acestui hău,
mai zăresc un strop de lumină!
O rază trimisă spre tină...
spre tina de pe ochiul meu.

O! Doamne, cât de adânc e hăul durerii!...
Mă simt aşa de singur
...Mult prea singur
Stau în genunchi şi tremur,
şi plâng după Lumina Ta,
plâng după faţa Ta care acum mi se pare ascunsă…
arată-Te pe marginea prăpastei mele
şi intinde-Ţi florile spre mine !....
Mă voi înălţa în vârful picioarelor mele,
îmi voi întinde ramurile uscate ale braţelor mele...
Voi îndrăzni să îţi caut faţa...
Voi îndrăzni să murmur o rugă,
una de iertare...
sau, poate, îmi va fi plânsul
mult prea mare...
Va fi suspinul meu după iertare...
...
Dar, Tată, ce se aude?!
Un alt suspin? Sau poate e ecoul...
Nu, nu e un ecou!
Nu e ecoul plânsului meu....
E plânsul semenului meu...
e-aicea lângă mine
Şi, Doamne, strigă, strigă după Tine...
Răspunde-i , Tată!!!
Lasă durerea mea pe mai îndată....
....
M-apropii şi eu cu teamă de străinul
Ce-n rugă-nlăcrimată îşi potolea suspinul....
Şi-am tresărit
când Te-am zărit
vorbindu-i
şi lacrima ştergându-i…
...
O , Doamne, acest străin
ce strigă după Tine,
e semenul meu....
e copilul Tău!!!
E chiar frate cu mine!!!
Şi-ncep să strig ca un nebun:
- Străinule, eşti frate-al meu!
Primeşte-a mea îngenuchiere
Chiar în locu-ţi de durere!
Primeşte-a mea îmbrăţişare
şi hai să ne-nălţăm spre Soare!!!