M-ai dus acolo unde tac izvoare
Acolo unde piatra nu rodește,
Unde nici umbra nu mai dă răcoare,
Ca să-nțeleg că orice vindecare
Începe când făptura se smerește.

Mi-ai ars în foc veșmântul de mândrie
Și-ai despărțit tot aurul de zgură;
N-ai pus pe rana mea vreo alifie,
Ci-ai coborât în ea cu veșnicie
Și-ai scris porunca Ta peste arsură.

Mi-ai frânt apoi puterea de-a mă ține
De tot ce mâna mea numea putere;
Și ce credeam că-mi aparține mie
S-a risipit ca pleava-n vijelie,
Ca să Te-aștept să fii a mea avere.

M-ai învățat să tac sub cercetare,
Să nu mai cer răspuns la orice rană,
Să nu fug când mă chemi la încercare,
Ci să rămân în sfânta Ta lucrare
Cum stă sămânța pusă în țărână.

Mi-ai pus în piept o foame de-ascultare
Și-ai coborât Cuvântul Tău în mine;
Să-mi fie pâine, sabie și sare,
Și judecată, foc și cercetare,
Ca să rămân întreg doar lângă Tine.

Și când Cuvântul mi-a pătruns ființa,
N-a mângâiat ce trebuia să moară;
Mi-a răsturnat altarul și voința,
Până când n-a rămas decât credința
Ce nu mai cere semn să creadă iară.

Eu am voit să-Ți fac un loc de piatră,
Cu porți înalte, sfeșnice și masă,
Mi-ai spus că slava Ta nu stă legată,
Că inima de Tine cercetată
E locul viu în care vrei o casă.

Și când vei fi sfârșit a Ta lucrare,
Să nu mai am nimic al meu în mine;
Nici tron ascuns, nici urmă de-nălțare,
Ci numai duh zdrobit și ascultare,
Și-o inimă ce bate pentru Tine.

Și-atunci voi ști că drumul către Tine
A dus spre-o slavă care nu apune;
Că tot ce-am plâns s-a prefăcut în bine,
Iar moștenirea pregătită-n Tine
Întrece orice dor și rugăciune.

Dany Căpătan