Îndreaptă-mă, Doamne, când calea se frânge,
Când pasul se pierde prin locuri pustii;
Când sufletul geme, iar inima plânge,
Și noaptea se lasă pe ochii târzii.

Când glasuri străine îmi tulbură zarea,
Și pacea se stinge sub pasul amar,
Când noaptea își varsă în mine uitarea,
Aprinde-mi, Părinte, al rugii altar.

Îndreaptă-mă, Doamne, când frunza mă-nșală,
Când verde-i doar chipul, iar rodul e stins;
Când buzele cântă, dar inima goală
Se-ascunde de focul ce Tu l-ai aprins.

Nu sunt decât lut și trestie-n vânturi,
Sunt vas ce se teme de focul curat;
Mă clatină valul, mă poartă în gânduri,
Cu mâna Ta, Doamne, mă ține legat.

Când lumea îmi pune cununi de cenușă,
Și-mi vinde plăcerea pe-o clipă de jar,
Închide-mi, Isuse, a inimii ușă,
Și fă din făptura-mi un templu de har.

Îndreaptă-mă, Doamne, și-adu prospețimea,
Când crucea apasă și pașii-mi slăbesc;
Când sângele curge și tace mulțimea,
Învață-mă, Doamne, să nu mă opresc.

Iar când voi ajunge la capăt de cale,
Cu dorul în piept și pași osteniți,
Să pot spune: „Doamne, prin mila Ta mare,
Am fost rătăcit, dar de Tine-am fost prins.”

Dany Căpătan