Adâncă-i noaptea, orele profunde...
Gemând, spre raftul cărților mă-ndrum
și-ntreb în șoaptă fiece volum:
- Tu ești? Și cartea fuge și se-ascunde.

Plângând, întreb portretul ei acum:
- Tu ești? Și nici iubita nu-mi răspunde.
Îmi umplu cupa-n vin să mă scufunde,
întreb: - Tu ești? Și cupa piere-n fum.

Și-ntreb și spada mea: - Tu ești? Și tace.
Și, cum mă prăbușesc în jilț, înfrânt,
din zid o umbră albă se desface...

Mă-ntorc spre ea cu sânge în cuvânt
și-n ochii lui Isus e numai pace.
Întreb: - Tu ești? ... Și umbra spune:
— SUNT!