De ce nu m-ai plămădit pe mine, copil?

De ce, Doamne,
ai vrut un om mare,
un Adam?

Ce taină ascundeai
în plămădeala unui Prunc?

M-ai învrednicit
să fiu cea dintâi
care să nască un prunc,
să-l țină în brațe.

Te-ai lipsit
de râsul unui copil
și mi l-ai dăruit mie.

Mie mi-ai dat vrednicia
să-l cresc,
să-l îmbrac,
să-l prefac din om mic
în om mare...

Dar n-am putut.

Am putut doar
să țin pruncul în brațe,
să-l învăț pașii,
să mă rog
să nu-l doară prea tare vremea...

și să îngrop
și să plâng
un Abel.