Iov cap. 30.


Și acum! ... am ajuns de râsul celor
Mai tineri decât mine
Pe ai căror părinți nu-i socoteam
Demni de a-i pune printre câinii turmei mele
Și iată că am ajuns de rușine în toate cele
Dar la ce mi-ar fi servit puterea mâinilor lor? ...
Când vigoarea pierise din ei
Sfrijiți de lipsuri și de foame fug
În locuri uscate demult părăsite și dezolante, deobicei...
Smulg ierburile uscate de lângă copăcei,
Și ca pâine nu au
Decât rădăcina de bucsau
Sunt izgoniți din mijlocul oamenilor,
Lumea strigă către, ei toți
Ca după hoți
Locuiesc în văgăuni întunecate
În peșteri și-n stânci
Urlă printre tufișuri și prin văi adânci
Se ascund printre mărăcini
N-au ce să ia în mâini, ci doar spini
Fii ai nebunilor și ai celor fără nume...
Din țară sunt goniți afară
Și acum, astfel de oameni, jignitor,
Mă pun în cântecele și glumele lor! ...
Încât sunt de batjocura lor, om fără viitor! ...
Mă urăsc, mă ocolesc, nu se abțin
Să mă scuipe pe față
Și ca și cum ar fi prea puțin
Mi-ar scurta și firul de ață
De care atârnă propria-mi viață...
Pentru că El a dat drumul corzii arcului
Și m-a tulburat grozav
Și ce e mai grav
E că n-au nici un frâu înaintea mea! ...
Cei tineri se ridică la dreapta mea
Și îmi împing picioarele
Și-și croiesc cărări primejdioase Împotriva mea
Târziu după ce-apune soarele
Îmi distrug cărarea
Și-mi pun în cale nenorocirea
Fără ca cineva să-i ajute
Oare aceasta îmi este menirea? ...
Când pielea și pielea mea pute
Ca printr-o spărtură largă, străbat spre mine,
Se năpustesc prin mijlocul dărâmăturilor
Groaza mă asaltează și-s cuprins de rușine
Slava mi-e spulberată de vântul de-amiază
Fericirea mea s-a destrămat ca un nor
Nu mai sunt cel ce dădea sfat tuturor! ! ! ...
Mi se topește sufletul sub frunte
Și m-au prins zilele suferinței tăcute...
Noaptea mă pătrunde și-ămi smulge oasele
Durerile mă rod și-mi slăbesc coapsele
Prin marea lor tărie devin veșmântul meu
Și mă strâng precum gulerul cămășii
Și mi-e greu! ...
El m-a aruncat în noroi
Și am ajuns ca țărâna și cenușa și ca un gunoi...
Și-s strâns tare cu ușa,
Strig către tine Stăpâne și nu-mi răspunzi
De parcă nu mă vezi și nu mă auzi! ...
Stau în picioare
Și privești la mine
Și n-am putere nici cât să-mi fie rușine...
Ești fără milă împotriva mea
Mă urmărești și teribil m-apasă, mâna Ta
Mă ridici de la pământ
Și-mi dai drumul în vârtejul de vânt
Am ajuns ca nebunii
Tu mă nimicești cu suflarea furtunii! ! ...
Căci știu că mă duci la moarte
La casa de care toți viii au parte! ...
Dar cel ce se prăbușește nu-și întinde
mâinile? ?
Și cel în nenorocire nu cere ajutor? ! ...
Nu-l plângeam pe cel a cărui zile erau
grele
Acum am eu din plin parte de ele
Nu era sufletul meu pentru cel lipsit? !
La bine mă așteptam, dar relele m-au biruit! ...
Din a Ta mână voiam lumină
Dar puternic s-a-ntins
Un întuneric mare pe capul meu și
pe mână
Îmi fierb toate măruntaiele
Peste mine sunt zilele de-ntristare
M-au luat puhoaiele Dumnezeule
Și-am ajuns înnegrit și nu de soare
Mă scol în plină adunare și strig ajutor! ! ...
Am ajuns în pustie
Cu struții și șacalii
Carnea mea a ajuns ca”o piftie ce cade”
Oasele mi se usucă și sufletu-mi arde,
Și harpa mea dă sunete de jale
Cavalul meu sună a tristețe mare

Blându Ioan
07.05. 2026.
Alba Iulia