1. Unde ești când nu Te văd,
În care loc stai Tu ascuns?
Este oare pătruns de întuneric,
De lumina ochiului nu-i de-ajuns?

2. Unde ești când nu Te simt,
Deși o mână Ți-am întins?
Strig ca David in psalmii lui:
„Pentru ce m-ai părăsit?”

3. Unde ești când eu Te strig
Cu glas de fiu rătăcitor?
Ca cel plecat în lume departe,
Flămând după al Tatălui său dor.

4. Și aștept tăcut, smerit,
Șoapta-Ți caldă ca un fior,
Dar cerul pare de aramă
Și glasul meu se pierde-n nor.

5. Unde ești atunci când plâng,
Udând pământul cu ale mele lacrimi?
Ca Iov pe cenușa suspin,
Căutând răspuns în suferință și patimi.

6. Iar în urma lor de-un râu se strâng,
Și-n psalmi se prefac în tăcere,
Caci știu că Tu numeri suspinul
Și pui lacrimile mele-n ulcior de durere.

7. Unde ai fost când lumea rea,
M-a lovit fără cruțare?
Când, ca Iov, am strigat spre cer
Și-am primit doar încercare.

8. Când prietenii m-au judecat
Fără milă, fără har,
Iar sufletul zdrobit striga:
„Doamne, până când... și iar?”

9. Unde ai fost când am căzut,
Nu ai vrut să mă ridici,
Să îmi fi Samaritean,
Rana mea ca să o vindeci?

10. Unde... unde, Doamne, și de ce
Nu-mi răspunzi când îți vorbesc?
Ca psalmistul strig în noapte,
Dar parcă nu Te mai găsesc.

11. Eu... vai, cum am putut uita,
În mine s-a făcut acum lumină:
Nu Tu ești Cel ce îmi lipsește,
Ci inima mea îmi poarta vina.

12. Căci Tu erai chiar lângă mine,
Ca Tatăl ce-și așteaptă fiul,
Alergând să-l îmbrățișeze,
Când își recunoaște greșul.

13. Rana mea... a fost de fapt a Ta,
Crucea mea... de Tine a fost dusă
Și-n pustiul Tău sonor
Mi-ai vorbit prin rană-nsângerată.

14. Când ai simțit pământul rece
Și lemnul care Te străpungea,
Cerul a tăcut peste toate,
De parcă nimeni nu Te vedea.

15. Ai dus pe umeri tot greu meu,
Tot ce omul ticălos din mine
Nu ar putea duce vreodată,
La nivelul frângerii din Tine.

16. Păcatul meu pe umerii Tăi a fost lipit,
Nepăsând-mi ce lacrima ce-Ți curgea,
Nici de rana ruptă în carnea de miel
Sau sângele cea lăsat în urmă vina mea.

17. Atunci când ai strigat spre cer,
Nu pentru scăpare, nu pentru milă,
Ci pentru mine și toți acei
Care Te-au răstignit fără să creadă.

18. „Dumnezeul Meu... Tetelestai... ”
Strigăt rupt între cer și pământ.
Însă cerul nu a răspuns cu grabă,
Ci a tăcut, lăsând o liniște în adânc.

19. Și chiar când părea că Tatăl nu vede
Și totul se frânge în întuneric,
Că Te-a uitat în blestemul ce leagă omul,
Tu ai rămas salvarea unui nevrednic.

20. Iar eu... eu nu mai am cuvinte.
Nu Te mai pot întreba „de ce?”.
Căci Tu ai fost acolo în toate:
În lacrimi, în sânge, în cădere.

21. Tot ce numesc eu „greu”
E ușor pe lângă ce-ai îndurat
Și tot ce numesc eu „pierdut”,
Tu l-ai câștigat pe cruce, tăcut.

22. Tu ai purtat ce eu nu pot,
Tu ai suferit ce eu nu știu.
Tu, Isuse, dragul meu,
Tu... și niciodată eu.